Inadmissibility of vindication action for abusable expropriated property under Law No. 10/2001 overriding general civil law

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 22 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul teren intravilan, în suprafaţă de 242 mp, situat în Bucureşti, şi să fie obligaţi pârâţii să-i restituie imobilul teren intravilan în suprafaţă de 242 mp situat în Bucureşti, teren ce a fost expropriat prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fără cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1857 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P.B. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 528 A din 8 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1857 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 528 A din 8 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea apelului, anularea sentinţei pronunţate de prima instanţă şi admiterea cererii de chemare în judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a concluzionat că, din întregul istoric al cauzei, rezultă că imobilul-teren intravilan ce face obiectul litigiului pendinte nu a ieşit niciodată din posesia foştilor proprietari şi nu face obiectul reglementării Legii nr. 10/2001. Deşi formal a fost supus unei exproprieri înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de stat şi rămânând în continuare în stăpânirea proprietarilor săi.

Scopul declarat al Legii nr. 10/2001 1-a constituit tocmai restituirea, în natură ori prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii. Or, în cazul de faţă, imobilul nu a fost preluat efectiv de stat.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanţei de apel greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu aplicarea eronată a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007.

În acest sens, recurenta a arătat că imobilul în litigiu, deşi a fost inclus în suprafaţa de 973 mp expropriată prin Decretul de expropriere din 1973, destinat lucrărilor de executare a sediului întreprinderii pentru raţionalizarea şi modernizarea instalaţiilor energetice Bucureşti, precum şi pentru construirea unor obiective social-culturale destinate unităţilor energetice de pe platforma industrială Bucureşti - Sud - Vitan, conform unui proiect întocmit în anul 1973, împreună cu cel al Întreprinderii Energo-Reparaţii Bucureşti, nu a fost niciodată utilizat în acest scop. Mai mult, lucrările nu au fost niciodată începute pe acest teren, imobilul nefiind preluat efectiv de expropriator şi rămânând continuu în stăpânirea recurentei şi a antecesorilor săi, astfel încât scopul exproprierii nu a fost îndeplinit.

Astfel, a subliniat că imobilul în cauză nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, deoarece imobilul nu a fost preluat efectiv de stat, şi nici nu se regăseşte printre imobilele preluate în mod abuziv, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2021, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, recurenta a subliniat că nici instanţa supremă şi nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă cu condiţia ca instanţa să lămurească dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, iar prin admiterea acţiunii să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil, este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1).

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt şi analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul teren intravilan, în suprafaţă de 242 mp, situat în Bucureşti, şi să fie obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, să-i restituie imobilul teren intravilan, imobil ce a fost expropriat prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fără cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că, din probele administrate în cauză, rezultă că, prin Decretul nr. 146/1967 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, autorul reclamantei B. a fost expropriat pentru o parte din suprafaţa de teren deţinută - teren de 100 mp situat în Bucureşti, raion Tudor Vladimirescu, strada x, nr. 13-15, şi la poziţia nr. 4 este expropriat cu imobilul situat în strada x, nr. 18, teren în suprafaţă de 125 mp pe care se afla casa şi anexele.

Ulterior, prin Decretul nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, autorilor B. şi C. li s-au expropriat suprafaţa de teren de 973 mp, fără însă a primi despăgubiri.

Parte din acest teren, în suprafaţă de 973 mp, expropriat prin Decretul nr. 375/1973, este terenul în litigiu, în suprafaţă de 242 mp.

Reţinând că reclamanta nu a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007, prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia atacată, soluţia primei instanţe a fost confirmată de instanţa de apel care a reţinut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.

Trecând la analiza efectivă a criticilor formulate de recurenta-reclamantă, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei juridic dispoziţiile dreptului comun, a fost corect examinată de instanţele de fond.

Prin criticile formulate, reclamanta a reclamat o aplicarea eronată a dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 53/2007.

În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că din întregul istoric al cauzei rezultă că imobilul teren intravilan ce face obiectul litigiului pendinte nu a ieşit niciodată din posesia foştilor proprietari, nu face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, întrucât, deşi formal, a fost supus unei exproprieri înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de stat şi rămânând continuu în stăpânirea proprietarilor săi.

Astfel, a subliniat că imobilul în cauză nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, deoarece imobilul nu a fost preluat efectiv de stat, şi nici nu se regăseşte printre imobilele preluate în mod abuziv, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2021, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situaţii juridice nu se află la latitudinea, voinţa sau alegerea părţii, ci stă în dispoziţia legii.

Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar prin dispoziţiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că "imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispoziţiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare".

Astfel, în cazul concret dedus judecăţii, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, prin Decretul de expropriere nr. 375/1973 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, în mod corect instanţele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acţiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Afirmaţia recurentei în sensul că terenul în litigiu nu face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, întrucât nu a ieşit niciodată din posesia foştilor proprietari, fiind supus unei exproprieri numai formale, această măsură nefiind finalizată, ignoră prevederile legii speciale de reparaţie, aceasta propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 10/2001 în vederea obţinerii accesului la calea unei revendicări a imobilului în condiţiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Drept urmare, apreciind că instanţele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situaţiei bunului imobil şi a dispoziţiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge critica ca nefondată, întrucât nesocoteşte atât normele de drept material aplicabile, cât şi interpretarea corectă a acestora prin prisma jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a C.E.D.O.

Promovând cererea de chemare în judecată, în forma şi modalitatea cu care instanţele au fost învestite, invocând ca temeiuri de drept art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. de la 1864, art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, revendicarea imobilului în suprafaţă de 242 mp situat în Bucureşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin două decizii pronunţate în interesul legii, Decizia nr. 53/2007 şi Decizia nr. 33/2008, a configurat în termeni foarte clari şi neechivoci care sunt coordonatele soluţionării acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001 (imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură şi prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele vizate de reglementare.

Pentru a face această interpretare, instanţa supremă a avut în vedere atât dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate potrivit cărora "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică", precum şi dispoziţiile art. 481 C. civ. care statuează în sensul că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Însă, a statuat în termeni precişi că aceste două dispoziţii legale nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, astfel că dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Configurând astfel domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în contextul sistemului normativ intern, instanţa supremă a constatat totodată că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să uzeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, pe de o parte, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, astfel cum s-a dezvoltat supra. Iar, pe de altă parte, astfel cum a reţinut instanţa de apel, în baza probatoriului administrat, reclamanta nu a invocat şi nici dovedit vreun motiv independent de voinţa acesteia pentru care nu a putut utiliza procedura Legii nr. 10/2001, în termenul legal.

Astfel, reclamanta avea la dispoziţie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care acesta era liber, dacă formula notificare în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), după caz, atât dreptul de proprietate şi întinderea lui, cât şi calitatea sa de moştenitor legal al proprietarului deposedat de stat.

Cum reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, notificare în condiţiile legii speciale, aceasta nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.

Nu există posibilitatea pentru recurentă de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a vizat chiar "admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Din perspectiva normelor dreptului intern, instanţa supremă a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. S-a dat astfel eficienţă principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - principiul specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut şi faptul că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice."

Instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care, nu se regăseşte în speţă.

În acest sens, trebuie menţionat că instanţa de contencios european a reţinut în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, că există un "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143 din hotărâre), aspect evidenţiat de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţată.

Prin urmare, nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să-i fi fost reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei de faţă.

În conţinutul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010, curtea de contencios european a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Mai mult, s-a statuat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Având în vedere aceste considerente, pe care instanţa de apel nu le putea ignora, concluzia este că soluţionarea acţiunii în revendicare s-a bazat pe principiile stabilite prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a subliniat în mod constant că protecţia oferită de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este destinată exclusiv proprietarului pentru "bunurile sale" actuale, recunoscând protecţia unui bun existent, nu a unei simple speranţe de a redobândi un drept de proprietate anterior.

"Simpla speranţă de restituire", în lipsa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru redobândirea unui bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior - inclusiv respectarea termenelor impuse de lege pentru promovarea unei astfel de cereri - nu poate fi considerată o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, prin urmare, ca "bun" în sensul articolului 1 din Protocol. Aceasta rămâne valabilă indiferent de cât de justificată ar putea părea, din perspectiva fondului dreptului, speranţa de restituire.

Din perspectiva raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului (inclusiv principiile statuate prin jurisprudenţa C.E.D.O.), instanţa supremă a statuat, pe de o parte că, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceasta are pe deplin asigurat accesul la justiţie, iar, pe de altă parte, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Ca atare, recurenta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 528 A din 8 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.