Uzucapiune de 30 de ani și accesión imobiliară: Municipiul București respins în recurs, confirmată calitatea procesuală pasivă a UAT

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primăria Sector 6, prin Consiliul Local Sector 6, au solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul de proprietate al reclamanţilor pentru imobilul compus din teren de 480 mp şi construcţie paiantă compusă din două camere, bucătărie, hol, baie, situate în Bucureşti, str. x, ca efect al uzucapiunii lungi de 30 ani.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1837, 1847 C. civ. de la 1864 şi art. 1049-1052 C. proc. civ.

La 15 martie 2018, reclamanţii au formulat note scrise prin care şi-au modificat acţiunea, menţionând că solicită constatarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 480 mp şi construcţie compusă din două camere, bucătărie, baie, hol situate în Bucureşti ca efect al uzucapiunii de 30 de ani şi al accesiunii imobiliare.

Prin sentinţa civilă nr. 2101/15.03.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă sub nr. unic 10598/3/2018.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1592 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi D., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General; a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 481 mp situat în str. x, sector 6 Bucureşti, identificat conform raportului de expertiză topografică, având următoarele vecinătăţi: la nord, str. x, pe o lungime de 15,72 m; la sud, imobilul din strada x nr. 62, NC. 228443, pe o lungime de 15,92 m; la est, imobilul din str. x, NC 215746, pe o lungime de 30,33 m; la vest, imobilul din str. x, NC 206817, pe o lungime de 30,46 m.

A constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcţie cu destinaţie de locuinţă în suprafaţă construită de 76 mp, situat pe terenul din str. x sector 6 Bucureşti, prin accesiunea imobiliară şi a luat act că reclamanţii nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 234 A din 24 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva sentinţei civile nr. 1592 din 23 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu intimaţii-reclamanţi A., E., F. şi G. (în calitate de moştenitor ai defunctei D.) şi intimata-pârâtă C..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 234 A din 24 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general a susţinut, în esenţă, că la pronunţarea hotărârii atacate, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, reprezentate de art. 477, art. 492, art. 680, art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 C. civ. de la 1864, precum şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, reţinând că, întrucât în cauză nu există nicio persoană care să exhibe un titlu de proprietate valabil încheiat asupra imobilului în litigiu, nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ teritoriale.

Or, în opinia recurentului, concluzia instanţei de apel este greşită, având în vedere că imobilul în litigiu a fost în mod succesiv în proprietatea privată, încă din anul 1954.

Drept urmare, în opinia recurentului, pentru a opera prezumţia că terenul în litigiu este bun fără stăpân, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1998 şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile art. 477, art. 646 şi 680 C. civ., în cauză trebuia să se stabilească, fără echivoc, faptul că acest imobil, care a constituit obiectul unor acte succesive de înstrăinare în perioada 1954-1987, este efectiv un bun fără stăpân, justificându-se astfel, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti în cauză.

În cadrul apelului, instanţa avea obligaţia, în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, să dispună administrarea unui probatoriu amplu şi adecvat. Acesta ar fi trebuit să includă, printre altele, obţinerea unui istoric al rolului fiscal al imobilului în cauză, pentru perioada 1954 până în prezent, în vederea stabilirii fără echivoc a statutului terenului în suprafaţă de 481 mp, situat în strada x nr. 12, şi a determinării dacă acesta este într-adevăr un bun fără stăpân, în raport cu actele normative aplicabile.

Această clarificare era cu atât mai necesară cu cât, alături de Municipiul Bucureşti, figurează ca intimată-pârâtă C.. În considerentele cauzei sunt menţionate un act autentic de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. x/13.12.1984), prin care H. a transmis lui I. o cotă de 1/2 din construcţia existentă pe teren, precum şi un certificat de moştenitor suplimentar nr. 1156/1980, care include imobilul litigios. De asemenea, C. apare în chitanţa încheiată la data de 5 februarie 1987 în calitate de vânzător, fiind fiica defunctei I..

5. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 29 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care recurentul pârât şi-a întemeiat memoriul de recurs - aplicarea greşită a normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios - Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanţele de fond.

Prin demersul lor judiciar, intimaţii reclamanţi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului compus din teren de 480 mp şi construcţie paianta compusă din două camere, bucătărie, hol, baie, situate în Bucureşti, str. x, ca efect al uzucapiunii lungi de 30 ani.

Potrivit situaţie de fapt, reţinută de instanţele de fond, în baza probatoriului administrat, numita I. (care şi-a schimbat ulterior divorţului numele în I.) a dobândit la nivelul anului 1954 împreună cu soţul său de la acea dată - J., prin chitanţă sub semnătură privată, bunul imobil situat în str. x. Urmare a divorţului şi în lipsa altor menţiuni, numita I. a rămas cu o cotă de 1/2 din imobilul anterior menţionat, conform dispoziţiilor art. 30 din Codul familiei. Urmare a decesului numitului J. din 30.05.1980, a rămas ca moştenitoare numita H. cu o cotă de 1/2 din imobilul din str. x sector 6. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.1984, numita H. a vândut numitei I. "pentru reîntregirea proprietăţii sale" cota indiviză de 1/2 din construcţia situată în str. x sector 6, fiind menţionat "cota parte indiviză de 1/2 din suprafaţa totală a terenului pe care este construit întregul imobil a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974, prin certificatul de moştenitor nr. x/1980".

Prin "chitanţa" sub semnătură privată încheiată la data de 05.02.1987 cu C., fiica defunctei I., intimatul-reclamant A. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. x, format din teren şi construcţie.

Reţinând că, la nivelul anului 1954, era necesară forma autentică a actelor juridice pentru înstrăinarea imobilelor teren, prima instanţă a constatat că înscrisul sub semnătură privată încheiat de soţii J. şi I. nu a fost apt să conducă la transmiterea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, care să fie transmis ulterior, pe cale succesorală, moştenitorilor celor doi soţi, respectiv preluat de stat în baza art. 30 din Legea58/1974.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 58/1974, precum şi cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum şi cele pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie prin efectul accesiunii.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat soluţia pronunţată de prima instanţă.

Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., întrucât vizează calitatea procesuală pasivă a acestuia (lipsa calităţii de proprietar nediligent), fiind învederată aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998.

Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat, instanţa de apel făcând o interpretare şi o aplicare corectă a dispoziţiilor legale de drept procesual şi material.

Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înţelege existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Întrucât reclamantul este cel care declanşează procedura judiciară, îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea pârâtului, obligaţie ce îşi are temeiul în art. 194 lit. c) şi d) din C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică şi îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este şi o sancţiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijenţă, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acţiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparţine, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situaţia în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existenţa dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"80. Verificând practica instanţelor de la nivelul întregii ţări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudenţă consistentă, pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1845 şi art. 1847 din C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul C. proc. civ. 1865, dar şi recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudenţa la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…)

86. Din examenul jurisprudenţial al hotărârilor selectate de curţile de apel rezultă că, în proporţie considerabilă, opinia instanţelor este că, atât timp cât nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă.

87. Ca atare, în majoritatea speţelor examinate s-a decis că, în condiţiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleaşi condiţii ca şi atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă.

88. Au fost invocate prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, precum şi cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.

89. S-a reţinut că, în această situaţie particulară a inexistenţei unei persoane care să revendice drepturi asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, a respinge acţiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reţinut existenţa unui drept protejat de Convenţie, din situaţii de fapt, cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. (…)

91. În raport cu constatările expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor, context în care existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor, cât şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să îşi piardă caracterul de noutate. (…)

99. Aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluţionarea excepţiei referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripţia achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanţa stabileşte care este situaţia juridică a imobilului ce face obiectul litigiului, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moştenitorii acestuia sunt cunoscuţi ori ne aflăm în situaţia unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanţa astfel învestită apreciază asupra aplicabilităţii dispoziţiilor legale mai sus invocate."

Ca atare, este admis, în jurisprudenţa consolidată a instanţelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă şi "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenţei bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.

Drept urmare, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân şi că a intrat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. şi ale art. 26 din Legea nr. 213/1998.

În prezenta cauză, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, pe baza unui amplu probatoriu, relevă că situaţia terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce priveşte terenul ca bun fără stăpân, neexistând nicio persoană fizică sau juridică care să exhibe un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenţei naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situaţii de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.

În condiţiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulţumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimaţilor-reclamanţi sau instanţei de judecată lipsa de diligenţă în identificarea proprietarului şi, pe cale de consecinţă, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân".

Contrar susţinerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanţa de apel a realizat cuvenita şi necesara interpretare corelată a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 "În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz" şi art. 4 "Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată".

Aşadar, întrucât în evidenţele oficiale ale recurentului-pârât şi ale celorlalte instituţii nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti şi există prezumţia că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestuia.

Altminteri, s-ar putea ajunge, în situaţiile particulare a inexistenţei unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, la respingerea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripţiei achizitive, deşi sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unui drept protejat de Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situaţii de fapt cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei civile nr. 234 A din 24 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.