Parallel import of trademarked auto parts: exhaustion doctrine requires prior EEA circulation, and CJEU referral barred by settled jurisprudence

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1 Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 august 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:

1. obligarea pârâtei C. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x A., x A., x A., y B., y, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

2. interzicerea actelor de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1.600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15-07.2016, purtând mărcile anterior menţionate şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

3. obligarea pârâtei C. să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

4. obligarea pârâtei C. să distrugă produsele purtând mărcile mai sus menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

5. obligarea pârâtei C. să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante;

6. obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională, înregistrată la data de 27 septembrie 2016, pârâta-reclamantă C. a solicitat:

1. să se constate că are dreptul de comercializare de piese de schimb B. şi A., acestea fiind puse în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene de către sau cu acordul titularului de marcă;

2. să se constate că importurile paralele de produse originale (cum sunt şi piesele de schimb auto în cauză), având ca destinaţie finală o ţară de pe teritoriul Uniunii Europene, prin urmare titularul mărcii UE nu are dreptul să interzică introducerea produselor pe piaţă în ţara de destinaţie finală, în temeiul art. 9 alin. (4) teza finală, unde dreptul la marcă al reclamantelor-pârâte este epuizat, în acest context, al epuizării dreptului la marcă, să se constate că importurile paralele sunt legale şi permise, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, a pct. 6 din preambulul Regulamentului UE 608/2013, a art. 1 alin. (3) din Regulamentul nr. 608/2013, respectiv pct. 17 şi pct. 18 din Regulamentul UE 2015/2424;

3. să se constate că în cauză, produsele reţinute sunt originale şi destinate strict automobilelor produse de reclamantele-pârâte;

4. să se constate că utilizarea denumirilor şi a caracteristicilor determinante ale pieselor de schimb originale se circumscrie prevederilor pct. 21 şi a art. 12 alin. (1) lit. b)şi c)şi a) alin. (2) din Regulamentul UE 2015/2424, art. 39 alin. (1) lit. b)şi c) din Legea nr. 84/1998 republicată;

5. să se constate dreptul născut al pârâtei-reclamante la despăgubiri, şi anume pierderea financiară suferită, prin reţinerea pieselor de schimb originale, din cauza cererii de intervenţie a reclamantelor-pârâte nr. 150414/08.09.2015 în baza căreia s-au reţinut mărfurile corespunzătoare facturii externe nr. x/06.06.2016, ce fac obiectul ARB-ului 0135499/14.07.2016, a deciziei nr. 11121/D 119-2016/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanta Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. x/14.07.2016, emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud, prejudiciu atât actual, cât şi continuu, care se continuă până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în cauză;

6. să se constate şi întinderea acestuia, respectiv, prejudiciul suferit constă în contravaloarea facturii externe nr. x/06.06.2016, în câştigul nerealizat estimat la 20% peste valoarea facturii externe, precum şi în cheltuielile de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 RON, facturată prin factura seria x BUC nr. x/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, constând în achitarea operaţiunilor de depozitare şi a altor cheltuieli privind manipularea mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, precum şi posibilul prejudiciu, constând în vătămarea bunurilor, din cauza condiţiilor de depozitare şi a perioadei de timp cât acestea vor fi indisponibilizate;

7. să fie obligate reclamantele-pârâte, în solidar, la repararea integrala a prejudiciului cu întinderea acestuia arătate la pct. 5, potrivit art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, şi în temeiul reglementarilor interne, respectiv a art. 1357 alin. (1) şi (2), a art. 1359, art. 1385, art. 1386 din Noul C. civ.

8. să se constate că pârâtele-reclamante îi încalcă drepturile prevăzute prin dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, dispoziţiile Regulamentului UE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă, aplicarea articolelor 101 şi 102 TFUE;

9. să fie obligate pârâtele-reclamante la repararea integrala a prejudiciului cauzat, prejudiciu constând în contravaloarea facturii externe nr. x/06.06.2016, de asemenea, a prejudiciului constând în câştigul nerealizat estimat la 20% din valoarea facturii externe, şi a cheltuielilor de manipulare şi depozitare marfa reţinută, în valoare de 3.120 RON, facturată prin factura seria x BUC nr. x/01.09.2016, precum şi în prejudiciul viitor, privind achitarea operaţiunilor de depozitare şi eventuala manipulare a mărfurilor reţinute la iniţiativa reclamantelor-pârâte, pe tot parcursul judecării prezentei cauze, până la rămânerea sa definitiva, în temeiul Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene, a aplicării art. 28 şi art. 29 din Regulamentul UE nr. 608/2013, precum şi în temeiul reglementarilor interne respectiv a art. 1357 alin. (1)şi(2), a art. 1359, art. 1385, art. 1386 din Noul C. civ.

10. să se dispună acordarea liberului la vamă pentru bunurile reţinute prin Decizia nr. 11121/D 119-2016/14.07.2016 a Direcţiei Regionale Galaţi, Biroul Vamal Constanţa Sud şi a Adeverinţei de reţinere a bunurilor nr. x/14.07.2016 emisă de Biroul Vamal Constanţa Sud;

11. să dispună obligarea reclamantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 398 din 21 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea principală formulată de reclamatele-pârâte A.. şi B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C., şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, sens în care:

- a obligat pârâta-reclamantă C. să înceteze actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum şi orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x A., nr. x A., nr. x A., nr. y B., nr. x/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât şi de la orice altă societate din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a interzis pârâtei-reclamante actele de comerţ, import, export, distribuţie, vânzare, depozitare, precum şi a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar şi a finalizării operaţiunilor de vămuire a celor 1600 de piese de schimb pentru automobile, reţinute conform Deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15.07.2016, purtând mărcile nr. 025801/09.11.1995, nr. 037766/05.11.1998 A., nr. x/27.11.2013, nr. x/14.11.2013 A., nr. x/14.11.2013 A., nr. 024019/06.07.1995, nr. x/25.06.2012, nr. y/15.05.1992 B., nr. x/21.08.2014, şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să retragă de pe piaţă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să distrugă produsele purtând mărcile menţionate, provenite din afara Spaţiului Economic European şi care nu au fost puse în comerţ în Spaţiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

- a obligat pârâta-reclamantă să furnizeze informaţii complete privind provenienţa şi circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar,în special: numele/adresele furnizorilor şi ale deţinătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienţilor, cu excepţia consumatorilor finali, informaţii cu privire la cantitatea de produse achiziţionate şi livrate, precum şi facturile sau alte documente de achiziţie relevante;

- a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5, 7 din cererea reconvenţională;

- a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x, 8, 9 din cererea reconvenţională;

- a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 10.001,8 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia nr. 411/A din 04 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.652,73 RON.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 439 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta-reclamantă C. împotriva deciziei civile nr. 411A din 04 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare:

Prin decizia nr. 1370A din 15 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L.şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.929,18 RON către intimatele-reclamante.

I.2.2. Motivele de recurs:

Recuranta-pârâtă-reclamantă C. a admiterea recursului, solicitat casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre soluţionare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură de civilă, a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite prin decizia de casare, procedând, totodată, la greşita interpretare şi aplicarea normelor procedurale reţinute şi dezlegate de instanţa de casare.

A precizat că decizia pronunţată de către Înalta Curte, în rejudecare, nr. 439 din 18 februarie 2020 a fost menţinută, ca legală şi temeinică, prin respingerea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, prin decizia nr. 836 din 13 aprilie 2021.

Astfel, recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a procedat la dezlegarea motivului de ordine publică vizând lipsa calităţii de reprezentant a societăţii E. pentru reclamantele A. şi B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., în raport de decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior unei ample expuneri a susţinerilor părţilor şi considerentelor Înaltei Curţi din perspectiva acestui motiv de ordine publică invocat de recurentă în calea de atac după împlinirea termenului de motivare a recursului şi însuşit de către instanţă, expunere ce a debutat cu pagina 2 şi s-a finalizat la pagina 9 din memoriul de recurs, recurenta a arătat că, în rejudecare, în faţa instanţei de apel, reclamantele au depus un înscris bilingv, intitulat Contract de asistenţă juridică, în formatul personalizat de forma de exercitare a profesiei, purtând seria x nr. x din 23 decembrie 2020.

La termenul din 23 iunie 2021, recurenta a solicitat instanţei de apel să le pună în vedere reclamantelor-pârâte să facă dovada, potrivit art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, că seria şi numărul indicat în respectivul înscris au fost alocate de Baroul Bucureşti, aspect ce trebuia clarificat din perspectiva îndrumărilor instanţei de casare.

Apreciind că, în cauză, se solicită suplimentarea probatoriului, instanţa de apel a interpelat reclamantele dacă înţeleg să procedeze la o suplimentare a probatoriului în sensul arătat şi, întrucât acestea nu au dorit, instanţa de apel a reţinut că această chestiune ridicată de către apelanta-pârâtă vizează problema calităţii de reprezentant ce urmează a fi examinată distinct.

Ulterior expunerii integrale a considerentelor curţii de apel în ce priveşte dezlegarea calităţii de reprezentant din perspectiva art. 84 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a aspectelor de formă invocate de apelanta-pârâtă în rejudecare în faţa instanţei de apel (paginile 10-13), a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a realizat o disociere a celor două aspecte, de vreme ce Înalta Curte a condiţionat semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părţii sau de către reprezentantul convenţional angajat de parte în condiţiile legii.

Or, Înalta Curte nu a reţinut, astfel cum greşit şi nelegal susţine instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, că poate avea loc complinirea lipsei semnăturii în orice fază procesuală, ci instanţa de casare a stabilit în sarcina instanţei de apel să facă verificări în ce priveşte semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părţii sau de către reprezentantul convenţional angajat de parte în condiţiile legii.

Aşadar, nu s-a impus de către Înalta Curte verificarea condiţiilor de formă a lipsei semnăturii propriu-zise a cererii şi a posibilităţii complinirii ei, aceste aspecte ţinând de debutul procesului civil, instanţa de apel, prin modul în care a procedat pentru salvgardarea înscrisului ca fiind valid, ducând în derizoriu toate concluziile Înaltei Curţi.

Instanţa de casare este cea care a stabilit regimul juridic aplicabil în ce priveşte problematica semnării cererii de chemare în judecată prin reprezentant convenţional desemnat în condiţiile legii, însă instanţa de apel a procedat în mod nepermis la schimbarea, cu ocazia rejudecării, a regimului juridic aplicabil acestei problematici, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte a anticipat, din probele existente la dosar, precum şi din susţinerile părţilor că societatea E. nu poate produce o dovadă în ce priveşte calitatea sa de reprezentant legal pentru reclamante, sens în care s-a reţinut că "nu există niciun dubiu că asupra acestui mandat planează nulitatea absolută fără posibilitatea depăşirii ei", arătând instanţa de casare, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor vizând statutul profesiei şi cele de ordin procedural, că nulitatea ar putea fi depăşită doar în ipoteza în care s-ar face dovada de către reprezentantul convenţional al intimatelor că a semnat cererea de chemare în judecată fiind angajat direct de parte, în condiţiile de legalitate prevăzute de legile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat.

În interpretarea art. 122 alin. (4) şi (5) din Statul profesiei de avocat, Înalta Curte a reţinut că înserierea contractelor de asistenţă juridică nu are legătură doar cu respectarea obligaţiilor profesionale şi fiscale ale avocatului, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistenţă juridică, o interpretare contrară permiţând eludarea unor norme imperative referitoare la conţinutul contractului de asistenţă juridică.

Or, instanţa de apel nu a dat relevanţa cuvenită refuzului reclamantelor de a face dovada înserierii valide şi unice, acordate de barou, prealabil semnării contractului, reieşind astfel că doar în mod formal instanţa de apel s-a raliat îndrumărilor de rejudecare stabilite de Înalta Curte.

Preocuparea instanţei de apel a fost, în mod evident, aceea de a identifica o cauză de acoperire a nulităţii, prin crearea unei false premise- problematica semnării cererii de chemare în judecată, nulitatea ce operează în acest caz şi dacă ea poate fi acoperită.

Or, instanţa de apel a realizat analiza din perspectiva art. 196 C. proc. civ., a procedurii de regularizare, şi nu din perspectiva unei nulităţi absolute, dirimante, dată de încălcarea normelor de ordine publică privind reprezentarea procesuală.

De asemenea, instanţa de apel a schimbat ordinea în care s-ar fi impus realizarea analizei, arătând că s-ar fi impus ca în prealabil să verifice condiţiile de formă ale contractului de asistenţă juridică depus de intimate şi abia ulterior acestei verificări să aprecieze în ce măsură a dispărut sau nu cauza nulităţii de faţă. Cu toate acestea, instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei pretinse îndepliniri a condiţiei prevăzute de art. 173 alin. (3) C. proc. civ., constatând ratificarea şi acoperirea nulităţii printr-un act care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea fi considerat un contract de asistenţă juridică.

Procedând astfel, instanţa de apel a fragmentat şi ascuns raţionamentul juridic corect, şi anume că acest contract de asistenţă juridică nu îndeplineşte criteriul esenţial stabilit de instanţa de casare pentru încheierea valabilă a contractului de asistenţă juridică şi anume înserierea cu respectarea legii - art. 122 alin. (4) şi (5) din Statul profesiei de avocat. Or, problematica ratificării nu mai subzistă, rămânând fără obiect, de vreme ce contractul nu întruneşte condiţiile de validitate legale.

Instanţa de apel a depăşit limitele stabilite prin decizia de casare, schimbând cauza nulităţii intervenite în cauză, pentru a putea justifica ratificarea înscrisului denumit contract de asistenţă juridică depus în cauză de către intimatele-reclamante.

De asemenea, recurenta a înţeles să critice raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia, chiar dacă contractele de asistenţă juridică prin care s-a acordat mandat direct societăţii de avocatură şi s-au ratificat toate actele de procedură îndeplinite de acestea în numele lor, inclusiv semnarea cererii introductive, ar fi nevalide în considerarea lor de contracte de asistenţă juridică, ca efect al conversiunii, sunt considerate valide ca acte confirmative.

Prin modul în care instanţa de apel a structurat analiza şi a soluţionat aspectele cu care era învestită, a eludat normele imperative referitoare la conţinutul contractului de asistenţă juridică, în condiţiile în care intimatele-reclamante nu au dorit să probeze acordarea de către barou, prealabil semnării contractului, a unei serii unice printre care să se regăsească şi cea aplicată în contractul depus.

Or, contractele depuse, cu aceeaşi serie pentru ambele reclamante (fiind vorba despre un unic contract care însă a fost semnat de fiecare din beneficiari, depunând astfel două înscrisuri) nu cuprind o serie unică acordată de către Barou formei de exercitare a profesiei şi nu sunt înregistrate la barou din perspectiva seriilor unice. Sancţiunea pentru utilizarea altor serii, în afara celor unice acordate de barou în prealabil este cea prevăzută de art. 122 alin. (7) din Statut, neputând fi calificat contract de asistenţă juridică.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar face abstracţie de toate cele de mai sus şi s-ar analiza exclusiv condiţiile presupuse de realizarea conversiunii, şi regimul actelor confirmative, susţinerile instanţei de apel sunt nefondate.

O atare concluzie este eronată şi din perspectiva deciziei de casare care, la paragraful 34 foloseşte adverbul "numai", rezultând astfel că formularea cererii de chemare în judecată trebuie făcută de un avocat sau consilier juridic, angajaţi potrivit legii.

În ceea ce priveşte semnarea cererii de chemare în judecată, potrivit deciziei Înaltei Curţi, este o condiţie circumscrisă condiţiei de reprezentare în condiţiile legii, aplicabile formei de exercitare a profesiei.

Instanţa de apel însă se raportează, fragmentând raţionamentul, la semnarea cererii în condiţiile legii, eludând astfel normele imperative referitoare la conţinutul contractului de asistenţă juridică.

De asemenea, oscilarea instanţei de apel între diversele raţionamente juridice care se exclud unele pe altele (reţinerea validităţii contractului, aplicarea principiului conversiunii, validitatea potrivit actelor confirmative) conduce la constatarea văditei netemeinicii a argumentelor reţinute de aceasta.

Potrivit art. 1311 din C. civ., cel în numele căruia s-a încheiat valabil contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, iar potrivit art. 1309 C. civ., contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, fără însă a avea împuternicire, sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentant şi terţ.

Instanţa de apel ar fi trebuit să observe că însăşi norma de drept comun în materia ratificării actului de reprezentare condiţionează faptul ratificării de respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat principiul de drept potrivit căruia specialia generalibus derogant, legea specială fiind, în cauza de faţă Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi Statul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011.

Potrivit art. 28 din lege şi art. 121 din Statut, data contractului de asistenţă juridică este data care figurează în registrul de evidenţă al avocatului şi care dobândeşte data certă de la înscrierea acestuia. Data certă are relevanţă sub aspectul opozabilităţii contractului, efectele producându-se doar pentru viitor, de la data încheierii contractului, până la îndeplinirea limitelor menţionate în contract. Legea specială nu prevede posibilitatea producerii de efecte retroactiv a contractului de asistenţă juridică, pentru actele produse avocat fără un contract de asistenţă juridică valabil încheiat.

În materia reprezentării convenţionale prin intermediul unui contract de asistenţă juridică, încheiat cu respectarea legilor de organizare a profesiei, nu se aplică normele de drept comun, nici în ce priveşte forma şi executarea mandatului - art. 2013 C. civ., nici art. 1259-1260 C. civ. privind conversia contractului nul şi nici normele privind validarea contractului prin acte confirmative, potrivit art. 1261-1265 C. civ.

Inserarea formei de exercitare a unei clauze de ratificare contravine dispoziţiilor exprese anterior indicate, nefiind opozabilă recurentei-pârâte-reclamante.

Potrivit art. 126 din Statul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică prevede că trebuie să specifice, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Nu trebuie să se facă confuzie între cele două elemente, respectiv activităţile pe care avocatul este împuternicit să le efectueze, cu necesitatea indicării în contract a autorităţilor/instanţelor în faţa cărora se poate acorda reprezentarea. Or, contractele depuse cuprind activităţi ample, cu puteri nelimitate care au fost acordate de parte avocatului, însă, în ce priveşte puterea de reprezentare, se menţionează generic, în faţa instanţelor române.

Împuternicirea avocaţială este un act emis în baza contractului de asistenţă juridică, fiind un act ulterior acestuia. Cu toate acestea, în împuternicirile avocaţiale depuse în faţa instanţelor, atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecare, sunt indicate instanţele, precum şi numărul de dosar.

Mandatul acordat de parte avocatului este mult prea general, derogând de la cerinţa legii privind menţionarea în mod expres a întinderii puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

Mai mult, reclamantele s-au prevalat de acelaşi contract de asistenţă juridică - seria x nr. x din 23 decembrie 2020 şi în calea contestaţiei în anulare, constituită în dosar nr. x/2020, cât şi în apel în rejudecare.

Subsecvent motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură de civilă, recurenta a arătat că instanţa de apel a procedat la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 267 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană de Justiţie, prin greşita respingere a cererii de sesizare a CJUE, precum şi greşita aplicare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi greşita interpretare a dreptului comunitar aplicabil prin considerentele hotărârii.

La termenul din 30 iunie 2021, recurenta a precizat că a formulat cerere de sesizare a Curţii Europene de Justiţie, prin note scrise, în privinţa căreia instanţa nu s-a pronunţat. La termenul din 29 septembrie 2021, când instanţa a acordat cuvântul asupra apelului, încheierea respectivă nu era redactată, aceasta fiindu-i comunicată ulterior rămânerii în pronunţare şi anterior comunicării motivării.

Instanţa de apel nu a cuprins în motivarea încheierii aspecte referitoare la condiţiile de sesizare a Curţii, ci a respins-o ca nefondată.

În continuare, recurenta a reietart aspectele indicate în cererea sa de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în materia epuizării dreptului asupra mărcii, prin raportare la elementele de fapt concrete ale cauzei, care ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între acest drept şi libera circulaţie în Uniunea Europeană.

În continuare, recurenta a expus paragrafe ample din jurisprudenţa CJUE, făcând trimitere la cauza C-291/16, arătând că propunerile de chestiuni prejudiciale propuse de aceasta prin setul de întrebări de la 1 la 13 au o legătură directă cu litigiul principal şi sunt pertinente, pentru a permite instanţei de trimitere să le soluţioneze.

Soluţia instanţei de apel este eronată, de vreme ce situaţia factuală nu a fost încă analizată de către CJUE în materie de epuizare a drepturilor conferite de marcă, probele din acest dosar distingându-se în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene.

În plus, la data faptei care a generat litigiu, precum şi la data sesizării instanţei, erau în vigoare Directiva 2008/95/CE şi Regulamentul UE 2015/2324 privind marca comunitară. Regulamentul (UE) 207/2009 invocat de reclamante ca temei al acţiunii introductive şi în baza căruia s-a realizat în mod eronat judecata în faţa primei instanţe, nu mai era în vigoare.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la probatoriul administrat, cu referire la înscrisul intitulat F., ce conferă instanţei indicii clare privind posibilitatea deducerii că aceste bunuri reţinute provin din comerţul cu bunuri originale puse pe piaţa din Uniunea Europeană direct sau cu acordul titularilor de marcă.

Astfel, recurenta a arătat că deţine 21 de coduri de produse care provin din ţări din Uniunea Europeană, inclusiv din Marea Britanie care la data reţinerii bunurilor făcea parte din blocul comunitar, acestea reprezentând indicii temeinice cu privire la bunurile puse în circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene direct sau cu acordul tacit al titularului de marcă.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la aspectele reţinute în cauza C-244/00 a CJUE, expunând paragrafele 34-38, susţinând de asemenea că la dosar există probe care atestă comercializarea de piese de schimb de către intimatele-reclamante prin reţeaua exclusivă a acestora, de dealeri autorizaţi, iar potrivit raportului Consiliului Concurenţei, depus la dosar de către recurentă, reiese că la nivelul anului 2011, există situaţii de monopol a constructorilor auto pe segmentul reprezentat de piesele de schimb de origine vizibile, pentru care există protecţie juridică acordată în baza legii privind protecţia modelelor şi desenelor. Acest raport introduce conceptul de "piese captive", în legătură cu obligaţia deţinătorilor de autovehicule de a-şi repara şi echipa maşinile cu piese provenind din reţeaua de dealeri autorizaţi ai producătorului respectiv.

Aceste concluzii susţin cererea de la pct. 7 din cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă, reprezentând practici contrare art. 101 din TFUE şi expres prohibite prin art. 102 din acesta, recurenta probând existenţa unui risc real de împărţire a pieţei.

Totodată, recurenta a menţionat că în cauză este inversată sarcina probei, revenind titularului mărcii sarcina de a stabili faptul că produsele au fost iniţial introduse pe piaţă în afara Spaţiului Economic European de către acesta sau cu acordul său, iar în măsura în care se furnizează astfel de dovezi, revine terţilor obligaţia de a demonstra consimţământul titularului mărcii pentru comercializarea ulterioară a produselor în Spaţiul Economic European.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la recomandările CSM în cuprinsul metodologiei privind abordarea unitară a soluţionării cauzelor, ce expune aspecte fundamentale ale procedurii de sesizare.

La pagina 34 din recurs, recurenta arată că înţelege să reformuleze, din raţiuni de claritate, cele 13 întrebări, propuse sub forma unei întrebări unice:

"Este compatibil cu articolul 101 din art. 102 TFUE şi cu art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE faptul ca titularul unei mărci, în unul sau mai multe state membre, să împiedice importul paralel sau comercializarea de produse ce provin din afara spaţiului Uniunii Europene, import destinat pieţii Uniunii Europene, în condiţiile în care terţul reuşeşte să dovedească prin indicii precise şi concordante, punerea anterioară în circulaţie pe teritoriul Uniunii, direct sau cu consimţământul expres sau tacit al titularului a bunurilor ce formează respectivul import, precum şi faptul că terţul reuşeşte să dovedească împărţirea pieţei de către titularul mărcilor, prin existenţa unei reţele exclusive de furnizori autorizaţi de titular pentru bunurile titularului pe teritoriul României?"

În continuare, recurenta a arătat că solicită să se admită cererea şi să se dispună sesizarea CJUE sub forma întrebării unice anterior indicate, întrucât împrejurările se disting în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenţei Curţii în materie de epuizare a dreptului asupra mărcii şi acestea ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între protecţia acestui drept şi libera circulaţie a mărfurilor în Uniune, motiv care îndreptăţeşte una din părţi să se adreseze cu întrebări Curţii Europene în procedura reglementată de art. 267 TFUE, conform paragrafului 15 din cauza C-291/16 a CJUE.

Recurenta a făcut trimitere la hotărârile CJUE pronunţate în cauzele C-291/16 şi C244/00, în legătură cu care solicită a fi avute în vedere de instanţă în soluţionarea cererii sale.

În continuare, recurenta a precizat că prin încheierea din 30 iunie 2021, instanţa de apel a respins aceste cereri în mod succint, fără a face referire la concluziile scrise depuse de către parte sub acest aspect, la practica europeană indicată de aceasta, procedând în continuare la a reda considerentele instanţei de apel cu privire la unica chestiune prin care a sintetizat şi reformulat cele 13 întrebări.

A mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a precizat că Regulamentul Uniunii nr. 2424/2015 nu poate face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE, prin raportare la data de la care acesta este aplicabil. Or, acesta a intrat în vigoare la 16 decembrie 2015, aşa încât nu rezultă din motivarea instanţei de apel de ce nu ar putea face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE.

În ceea ce priveşte întrebările 1-4 vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, instanţa de apel a avut în vedere că nu au făcut obiectul unor interpretări şi aplicări diferite în jurisprudenţa comunitară, pentru a necesita intervenţia Curţii în sensul interpretării unitare. Or, recurenta a arătat că întrebările 1-4 ar fi trebuit interpretate de Curte prin prisma jurisprudenţei relevante arătate de aceasta.

În ceea ce priveşte întrebările 5,11,12 şi 13, acestea au fost greşit respinse reţinându-se în mod eronat că speţei nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului 608/2013, în condiţiile în care mărfurile ce formează obiectul acţiunii nu au făcut obiectul vreunei măsuri a autorităţilor vamale în temeiul acestui regulament. O atare eroare a instanţei de apel este inexplicabilă, având în vedere că prin concluziile sale, partea a indicat faptul că obiectul litigiului îl vizează un import de 166 de piese şi accesorii auto, în prezent reţinut de autorităţile vamale, în temeiul acestui regulament şi a legii naţionale care transpune acest regulament - Legea nr. 344/2005.

Întrebările 6,7,8 şi 9 au fost respinse de către instanţa de apel, întrucât interpretarea unor considerente ale Regulamentului UE 2015/2424 nu se va putea reflecta în aplicarea normelor Regulamentului, dacă acestea nu fac ele însele obiectul interpretării.

Or, teza recurentei, evidenţiată prin concluziile scrise, a fost că potrivit probatoriului administrat, rezultă că printre produsele importate se află un număr deloc neglijabil de piese auto care provin de pe teritoriul Uniunii Europene. Acestea au fost exportate în afara spaţiului UE de către titularul mărcilor sau cu acordul lor, unde au fost puse în liberă circulaţie, spaţiu din care aceste piese au fost reimportate într-o ţară de destinaţie finală, în vederea comercializării lor pe acest teritoriu.

Recurenta a menţionat că se află în situaţia în care a reuşit să dovedească existenţa riscului real de împărţire a pieţei, dovedind că bunurile au fost plasate pe teritoriul UE şi SEE de către titular sau cu consimţământul său, conducând astfel la inversarea sarcinii probei. Or, instanţa de apel nu a realizat "nuanţarea" sarcinii probei, astfel cum indică paragraful 42 din cauza C-244/00.

I.2.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 31 mai 2023, în termen legal, intimatele-reclamante-pârâte A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea, ca lipsit de interes, a recursului, raportat la finalitatea demersului recurentei, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

De asemenea, au invocat nulitatea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în acest motiv de recurs.

Cu titlu prealabil, au arătat că maniera de structurare şi de expunere a recursului, pe un număr mare de pagini şi fără a se proceda la o structurare a criticilor reprezintă expresia unui abuz de drept procesual, care ar putea prejudicia intimatele prin nesocotirea unor critici greu de extras sau greu inteligibile.

În raport de aceste împrejurări, au solicitat instanţei de recurs să îi pună în vedere recurentei să prezinte un sumar al motivelor de recurs şi criticilor în susţinerea acestora şi să permită intimatelor completarea apărărilor, în raport de criticile şi motivele care nu au putut fi desluşite în memoriul de recurs, urmare a deficienţelor indicate.

În cele ce au urmat, intimatele au expus aspectele care nu au făcut obiectul recursului, fiind statuat cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte: soluţionarea conceptului de epuizare a drepturilor titularilor mărcii, astfel cum a fost soluţionat de instanţa de apel; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului 608/2013 şi a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora; lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanţei parchetului din 3.10.2016; aplicarea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 100/2005; lipsa încălcării principiilor contradictorialităţii, imparţialităţii şi a dreptului la apărare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte acoperirea nulităţii în faza procesuală a apelului, contrar susţinerilor recurentei, prin decizia de casare s-a reţinut că nesemnarea cererii introductive este cauză a posibilei nulităţi, însă tot această decizie conţine şi remediul, constând în semnarea cererii de chemare în judecată în condiţiile legii.

Instanţa de casare nu a reţinut imposibilitatea complinirii lipsei semnăturii în faza de rejudecare a apelului şi cu atât mai puţin limitarea probaţiuni la cea depusă în primul ciclu procesual, cum greşita arătat recurenta.

Aşadar, instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., ci a aplicat propriul său raţionament la problema de drept identificată prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, analizând condiţiile de formă a lipsei semnăturii şi posibilitatea complinirii acesteia. În fine, soluţia instanţei de apel vizând posibilitatea complinirii semnăturii în etapa apelului, în interpretarea art. 196 C. proc. civ. este în acord cu cele statuate în decizia nr. 22 din 27 martie 2023 de către Înalta Curte de CasaţieşiJustiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte seria unică a contractelor de asistenţă juridică, intimatele au arătat că recurenta nu a contestat niciodată, anterior formulării recursului în cel de-al doilea ciclu procesual, valabilitatea contractelor de asistenţă juridică depuse în faţa instanţei de apel în rejudecare şi nici seria unică a acestora, în sensul în care nu ar fi fost acordată de Baroul Bucureşti, aşadar, contestarea direct în recurs a acestui aspect este inadmisibilă, recurenta invocând acest aspect omisso medio.

În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea, de către instanţa de apel a principiului specialia generalibus derogant, intimatele au menţionat că art. 121 din Statutul profesiei de avocat reglementează momentul de la care data contractului de asistenţă juridică este opozabilă altor persoane.

Or, relativitatea efectelor actului juridic nu trebuie confundată cu opozabilitatea faţă de terţi a aceluiaşi act juridic.

În ceea cepriveşte data certă - data de la care contractul devine opozabil faţă de terţi, Statutul profesiei de avocat nu derogă în niciun moment de la dispoziţiile de drept comun, prevăzute în C. civ., vizând ratificarea actelor.

În ceea ce priveşte contractele de asistenţă juridică încheiate, intimatele arată că mandatul acordat reprezentantului lor convenţional este unul special, fiind delimitate în mod clar atribuţiile, iar activităţile fiind indicate în mod exhaustiv.

Totodată, au arătat că, în cauză, este incident cazul de excepţie stabilit de legiuitor în teza a doua a art. 86 C. proc. civ., stipulând prezumţia de reprezentare în judecată a mandantului pentru situaţia în care mandatarul nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară, astfel cum este cazul intimatelor-reclamante.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au menţionat că, în fapt, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii, ci reprezintă o aplicare directă a principiului de drept a fortiori rationae, precum şi a principiului a majori ad minus.

În plus, aceste aspecte nu sunt de natură a vătăma recurenta şi nici a constitui prin ele însele, fundament al hotărârii, fiind simple dezlegări teoretice ale instanţei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele au precizat că nemulţumirile recurentei vizează în fapt soluţia instanţei de respingere a cererii de sesizare a CJUE, lipsind veritabile critici în ce priveşte modul în care instanţa de apel a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care solicită instanţei să constate nulitatea acestui motiv de recurs, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Au susţinut intimatele că instanţa de apel nu avea obligaţia de a se pronunţa în mod distinct în ce priveşte concluziile scrise depuse la dosarul cauzei de către recurentă, ci de a ţine cont de argumentele părţii în soluţionarea cererii de sesizare a CJUE, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte inaplicabilitatea în cauză a Regulamentului 608/2013, considerentele instanţei de apel sunt corecte, având în vedere că art. 6 din preambulul acestui act normativ prevede expres că încălcările rezultate din aşa-numitul comerţ paralel ilegal şi "depăşiri" sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) 1383/2003, fiind de asemenea excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului 608/2013.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de a nu sesiza CJUE, intimatele arată că respingerea celor 13 întrebări este motivată de instanţa de apel în mod pertinent, iar problema adresării unor astfel de întrebări preliminare este o chestiune de oportunitate, fiind rezervat instanţei naţionale dreptul de a aprecia în ce măsură se impune o clarificare a textului normei de drept unionale.

La data de 20 iunie 2023, recurenta-pârâtă-reclamantă S.C. C. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de intimatele-reclamante.

În ceea ce priveşte aspectele prealabile, recurenta a menţionat că a respectat prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prezentând atât premisele avute în vedere de instanţă, cât şi criticile formulate, care sunt expuse în mod concret.

În continuare a expus argumentele pentru care, în mod greşit, au concluzionat intimatele-reclamante că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nefiind criticate aspectele enumerate de acestea prin întâmpinare, în realitate, toate aceste aspecte făcând obiectul criticilor prin memoriul de recurs înaintat.

În ceea ce priveşte apărările formulate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că nu este de acord cu maniera în care s-a structurat abordarea criticilor sale prin întâmpinarea formulată, sinteza realizată omiţând, în mod deliberat, criticile formulate de recurentă.

De asemenea, recurenta a procedat la îndreptarea erorii materiale în ce priveşte anul deciziei recurate ca fiind 30.06.2021, iar nu 2011 cum din eroare s-a menţionat în memoriul de recurs.

În continuare, recurenta a reiterat argumentele expuse prin memoriul de recurs, cu accent pe aspectele care au fost susţinute prin întâmpinarea formulată în cauză de către intimatele-reclamante.

La data de 04 decembrie 2023, prin poştă electronică, intimatele-reclamante-pârâte A. şi B. au depus note scrise la răspunsul la întâmpinare, prin care au solicitat constatarea intervenirii nulităţii cu privire la noile motive de recurs prezentate de parte la pct. I, lit. b), pct. 1-5 din răspunsul la întâmpinare, relativ la maniera în care recurenta a înţeles să-şi structureze recursul, prin omisiunea indicării motivelor de nelegalitate ale hotărârii atacate în ceea ce priveşte aspectele intrate în puterea de lucru judecat indicate de intimate prin întâmpinarea formulată, dezvoltate succesiv prin intermediul răspunsului la întâmpinare, lipsa criticării prin recursul formulat a acestor considerente ale instanţei de apel determină nulitatea acestora.

Sub acest aspect, a evidenţiat motivele de nelegalitate depuse peste termenul legal, şi anume: modul de soluţionare a instanţei de apel a conceptului de epuizare a drepturilor titularului mărcii; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului nr. 608/2013 şi a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora (critică arătată în primă instanţă cu referire la probaţiunea depusă - motiv de nelegalitate susţinut omisso medio, pe lângă nul); lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanţei parchetului din data de 03 octombrie 2016; aplicarea în cauză a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 100/2005; lipsa încălcării în cauză a principiilor contradictorialităţii, imparţialităţii şi a dreptului la apărare.

II.4 Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 05 decembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta-reclamantă societatea C. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 30 iunie 2011 şi 29 septembrie 2021, precum şi a deciziei civile nr. 1370A din 15 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate criticile de nelegalitate de natură procedurală, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat.

I. În rejudecare, Curtea de Apel a statuat că trebuie examinată chestiunea juridică a complinirii lipsei semnăturilor intimatelor-reclamante (în condiţiile în care s-a judecat definitiv în primul ciclu procesual că acţiunea acestora nu poate fi formulată şi semnată de altă persoană juridică), statuându-se că nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii poate fi acoperită (prin complinirea lipsei respective).

Totodată, Curtea a reţinut că excepţia de nulitate a cererii introductive pentru nesemnare are, iniţial, regim dilatoriu şi doar în cazul omisiunii de a complini lipsa semnăturii intervine caracterul peremptoriu. De vreme ce neregularitatea nu a fost sesizată şi invocată de prima instanţă, ci direct în faţa instanţei de recurs, există posibilitatea remedierii neregularităţii, iar reclamantului i se acordă posibilitatea complinirii acestei lipse, independent de faza procesuală în care se află.

S-a reţinut că în rejudecarea apelului, au fost depuse contractele de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între A. prin reprezentant G. şi H., precum şi între B., prin reprezentant I. şi H., prin care clienţii au împuternicit societatea de avocatură să furnizeze asistenţa juridică necesară şi să îi reprezinte în faţa autorităţilor şi instanţelor române în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, acordând inclusiv dreptul de a semna orice cereri. În contracte, la punctul 5, este inserată şi clauza potrivit căreia reclamantele A. şi B. ratifică toate actele de procedură, cererile, acţiunile, şi toate actele anterioare efectuate în dosarele în curs asumate de H. în numele şi pe seama reclamantei.

Această ratificare produce efecte şi în privinţa cererii de chemare în judecată pendinte semnată, în numele reclamantelor, de avocat J. din cadrul H., viciul nulităţii fiind deci înlăturat.

S-a reţinut că în cuprinsul contractelor de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între reclamantele A. şi B. şi H. se regăseşte seria x nr. x, conform art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, astfel că nici argumentele invocate de apelantă referitoare la seriile contractelor de asistenţă juridică nu pot fi primite. Totodată, a apreciat în drept instanţa de apel că lipsa formei tipizate nu atrage nicio sancţiune, în raport de prevederile art. 122 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, şi nu este de natură a provoca vreo vătămare apelantei-pârâte.

Această statuare nu se află în disonanţă cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cum fără temei susţine recurenta.

Prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a reţinut lipsa calităţii de reprezentant a E. pentru reclamantele A. B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate cu putere obligatorie prin Decizia în interesul legii nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, examinând apărarea intimatelor-reclamante referitoare la ratificarea mandatului dat avocatului din perspectiva art. 177 alin. (3) C. proc. civ., acest text de lege a fost considerat incident, însă s-a apreciat că înscrisurile depuse până la momentul procesual al judecării primului recurs declarat în cauză nu îndeplineau cerinţele de formă prevăzută de legislaţia profesiei de avocat pentru contractele de asistenţă juridică.

Or, instanţa de apel nu a reţinut că formularea iniţială a cererii de chemare în judecată ar fi avut loc în condiţii legale, întrucât o asemenea statuare ar fi încălcat în mod direct şi incontestabil decizia instanţei de recurs din primul ciclu procesual. Mai mult, nu s-a reţinut ca fiind operantă ratificarea în raport de înscrisurile depuse în faţa aceleiaşi instanţe de recurs, care au fost judecate în mod definitiv ca nefiind de natură a complini lipsurile constatate.

Instanţa de apel a pornit în mod legal de la premisa judicioasă că lipsurile referitoare la forma cererii de chemare în judecată sunt susceptibile de complinire. În mod particular, lipsurile privitoare la semnarea cererii de chemare în judecată sunt susceptibile de complinire în maniera configurată de art. 196 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cu aplicarea prevederilor de drept comun edictate de art. 177 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Or, în condiţiile în care carenţele formulării iniţiale a cererii de chemare în judecată, din perspectiva art. 84 alin. (1) C. proc. civ., au fost invocate şi constatate pentru prima oară în recursul soluţionat în primul ciclu procesual, se impune cu necesitate constatarea faptului că în etapa rejudecării apelului era posibilă complinirea lipsurilor referitoare la semnarea cererii de chemare în judecată. Altfel spus, dacă se reţine că o cerere de chemare în judecată a fost formulată în numele părţii de o persoană care nu avea căderea de o face, partea înştiinţată cu privire la această neregularitate are, potrivit legii, ocazia de a remedia carenţele iniţiale şi de a-şi însuşi cererea, ratificând actele de procedură efectuate în numele său. Cu necesitate, această ratificare produce efecte retroactive, până la data cererii însuşite, în caz contrar ea fiind pur teoretică şi nefiind aptă de a remedia deficienţele, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor legale menţionate.

Posibilitatea ratificării cu efecte retroactive este o soluţie care se impune, întrucât contrariul ei ar aduce atingere dreptului de acces la instanţă în chiar substanţa sa, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, însăşi instanţa de recurs a admis în mod concludent posibilitatea acestei remedieri, dar a reţinut că înscrisurile depuse în etapa recursului nu sunt apte a constitui respectiva remediere şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel. De vreme ce apelul este devolutiv, provocând o nouă judecată asupra ansamblului chestiunilor de fapt şi de drept ale cauzei (art. 476 C. proc. civ.), iar potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia, trebuie reţinut că în mod întrutotul legal a statuat Curtea de Apel că există posibilitatea complinirii neregularităţilor în etapa rejudecării apelului.

Pe de altă parte, o seamă de critici şi raţionamente subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pornesc de la premisa nedemonstrată potrivit căreia înscrisurile depuse cu ocazia rejudecării nu fac dovada încheierii valabile a contractului de asistenţă juridică încheiat între intimatele-reclamante şi avocat.

Aceste critici sunt manifest nefondate.

După cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în rejudecarea apelului, au fost depuse contractele de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între A. prin reprezentant G. şi H., precum şi între B., prin reprezentant I. şi H., prin care clienţii au împuternicit societatea de avocatură să furnizeze asistenţa juridică necesară şi să îi reprezinte în faţa autorităţilor şi instanţelor române în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, acordând inclusiv dreptul de a semna orice cereri. În contracte, la punctul 5, este inserată şi clauza potrivit căreia reclamantele A. şi B. ratifică toate actele de procedură, cererile, acţiunile, şi toate actele anterioare efectuate în dosarele în curs asumate de H. în numele şi pe seama reclamantei.

În cuprinsul contractelor de asistenţă juridică încheiate la 23.12.2020 între reclamantele A. şi B. şi H. se regăseşte seria x nr. x, conform art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, astfel că nici argumentele invocate de apelantă referitoare la seriile contractelor de asistenţă juridică nu pot fi primite.

Recurenta susţine în esenţă că această înseriere nu poate fi luată în considerare, întrucât nu s-a făcut dovada suplimentară că aceste serii corespund celor eliberate de baroul avocaţilor.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că aceste contracte, prin forma şi conţinutul lor, respectă întrutotul dispoziţiile art. 122 din Statutul profesiei de avocat, inclusiv din perspectiva cerinţelor de formă judecate a fi neîndeplinite anterior, în primul ciclu procesual. Contractele (în sensul de înscrisuri constatatoare) depuse la dosar cuprind seria şi numărul contractului de asistenţă juridică, nefiind de altfel oprit de lege ca un (singur) contract de asistenţă juridică (în sensul de negotium iuris) să fie încheiat cu un avocat de către doi clienţi cu interese comune; în speţă, cele două reclamante care fac parte din acelaşi conglomerat de producători auto şi urmăresc interese procesuale comune.

În măsura în care afirmă că seria şi numărul indicate în cuprinsul contractului depus nu ar corespunde realităţii, respectiv nu ar fi eliberate de Baroul Bucureşti, recurenta-pârâtă avea sarcina probei în această privinţă. Nu intimatele-reclamante care au depus înscrisul constatator al contractului de asistenţă juridică, trebuie să facă dovezi suplimentare, extrinseci respectivului înscris constatator, în condiţiile în care acest înscris cuprinde toate elementele formale cerute de lege, ci partea care susţine că există neregularităţi care nu sunt manifeste (precum inserarea unei serii fictive ori inexacte) are sarcina probei, probă care putea fi făcută prin solicitarea de informaţii de la barou şi depunerea lor la dosarul cauzei, ca probă, în coordonatele prescrise de art. 492 C. proc. civ.

Or, o astfel de probă ipotetică nu a fost făcută, fiind incidente prevederile art. 249 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi înlăturate toate criticile care pornesc de la premisa nedemonstrată potrivit căreia contractele de asistenţă juridică depuse nu ar respecta prescripţiile legislaţiei speciale aplicabile profesiei de avocat.

Pentru aceste considerente, vor fi înlăturate statuările supraabundente ale instanţei de apel, potrivit cărora chiar dacă contractele de asistenţă juridică prin care s-a acordat mandat direct societăţii de avocatură şi s-au ratificat toate actele de procedură îndeplinite de acestea în numele lor, inclusiv semnarea cererii introductive, ar fi nevalide în considerarea lor de contracte de asistenţă juridică, ca efect al conversiunii, sunt considerate valide ca acte confirmative. Aceste aprecieri sunt de prisos, în condiţiile în care prevederile legislaţiei speciale sunt respectate.

Totodată, nu se poate reţine - neexistând niciun fel de probă în acest sens - că nu s-ar fi respectat cerinţele de acordare a datei certe prevăzute de aceeaşi legislaţie specială, fiind totodată întemeiate apărările intimatelor-reclamante, potrivit cu care data certă constituie o formalitate de opozabilitate, iar nu referitoare la însăşi eficacitatea contractului de asistenţă juridică.

În fine, ratificarea actelor de procedură săvârşite pentru trecut produce efecte retroactive, în acord cu dispoziţiile art. 1.312 C. civ., care constituie dreptul comun în materia raporturilor juridice în conţinutul cărora intră puterea de a reprezenta (art. 1.295 C. civ.). Acest efect specific ratificării nu este înlăturat de prevederile art. 121 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în primul rând pentru că această normă are putere inferioară legii, şi în al doilea rând, pentru că formalitatea datei certe în această materie este instituită din raţiuni care privesc rigoarea evidenţelor profesionale, cele două norme, care urmăresc raţiuni distincte, fiind complementare.

Sunt totodată nefondate criticile care privesc puterile prea largi ce ar fi conferite avocatului de către intimatele-reclamante, critici fondate pe art. 126 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cu care Contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Potrivit art. 87 alin. (1) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte. Aşadar, restrângerea împuternicirii trebuie să fie expresă, în vreme ce o menţiune generală va fi interpretată în sensul că avocatul poate face toate actele de procedură specifice etapei procesuale respective. Totodată, potrivit art. 86 teza a II-a C. proc. civ., dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

Or, în speţă, intimatele-reclamante sunt persoane juridice de naţionalitate coreeană. Ar fi prin urmare excesiv şi, în tot cazul, nepractic să se pretindă ca organele de conducere ale unor societăţi coreene să acorde procuri individuale pentru fiecare litigiu în curs ori preconizat, tocmai pentru asemenea situaţii fiind edictate prevederile art. 86 teza a II-a C. proc. civ., care prezumă dreptul de reprezentare chiar şi în temeiul unei procuri generale. A fortiori, contractul în discuţie, care conferă putere de reprezentare în faţa instanţelor şi autorităţilor române pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială ale intimatelor-reclamante, are un grad suficient de determinare.

Sunt prin urmare nefondate toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. În ceea ce priveşte criticile de ordin substanţial, care privesc greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), acestea sunt de asemenea lipsite de temei.

Instanţele de fond au reţinut că în cauză produsele în litigiu, reţinute de autorităţile vamale, nu au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană, respectiv în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său, fiind produse puse pe piaţă în afara Spaţiului Economic European, respectiv în Emiratele Arabe Unite. Această chestiune de fapt este stabilită în mod suveran de instanţele de fond şi este sustrasă cenzurii instanţei de recurs, întrucât calea de atac poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). De altfel, fără temei invocă recurenta împrejurarea că o parte dintre piesele auto importate în Uniunea Europeană fără autorizarea titularilor de drepturi ar fi produse în state membre ale Uniunii Europene, întrucât nu faptul material al producţiei, ci actul material şi juridic al punerii pe piaţă este cel care prezintă relevanţă în această materie. Or, punerea pe piaţă s-a făcut în spaţiul extracomunitar, potrivit situaţiei de fapt evocate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că deşi este vorba despre produse originale, puse în circulaţie cu acordul titularilor de marcă în spaţiul extracomunitar. Importul acestor produse în SEE (Spaţiul Economic European) fără acordul titularilor de marcă constituie o formă de contrafacere, întrucât, potrivit deciziei recurate, există două forme distincte de contrafacere: una care vizează produsele/serviciile care nu provin de la titularul mărcii dar poartă neautorizat mărcile acestuia, a doua care vizează produsele/serviciile care provin de la titularul mărcii dar sunt puse în comerţ într-un spaţiu determinat fără acordul titularului de marcă.

În mod legal a statuat instanţa de apel că nu se poate reţine că o punere în comerţ cu acordul titularului pe alt teritoriu decât UE şi SSE, extinde efectul autorizării şi în aceste spaţii.

Potrivit art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (în forma în vigoare la data începerii litigiului), importul sau exportul sub semnul protejat ca marcă este supus autorizării titularului dreptului la marcă, iar potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.

În ceea ce priveşte Regulamentul nr. 207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424, Epuizarea mărcii Uniunii Europene este reglementată în cuprinsul art. 13 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424, potrivit cu care o marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piaţă în Spaţiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.

Din aceste texte de lege rezultă că nu pot fi importate produse puse în circulaţie în spaţiul extracomunitar în alte condiţii comerciale, specifice respectivelor pieţe, în cadrul pieţei unice europene decât cu autorizarea distinctă a titularilor drepturilor la marcă, fără distincţie după cum este vorba despre mărci naţionale, protejate în România sau despre mărci ale Uniunii Europene, reglementările aplicabile fiind identice - respectiv Regulamentul UE privind marca europeană nr. 2007/1001 şi Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care armonizează legislaţia naţională cu Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci. Interpretarea acestor dispoziţii legale are aşadar caracter unitar.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că această abordare garantează o aplicare coerentă a diferitelor norme care au ca obiect mărcile, atât a Regulamentului privind marca Uniunii Europene, dar şi a normelor corespondente din directiva de armonizare a legislaţiilor naţionale în domeniul mărcilor, transpusă în legea naţională (a se vedea, de exemplu, hotărârea din data de 27.06.2013 în cauza C-320/12 Malaysia Diary, pct. 33 -35).

Din interpretarea per a contrario a art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice rezultă limpede că epuizarea dreptului intervine doar dacă piesele auto ar fi fost puse în circulaţie anterior pe teritoriul Uniunii Europene, titularul de marcă neavând dreptul de a se opune ulterior revânzării în cadrul pieţei unice (sub rezerva alin. (2), care nu formează obiectul cauzei). Dacă însă un produs original, care poartă marca cu consimţământul titularului, a fost pus în mod licit în circulaţie în spaţiul extracomunitar, atunci importul în Uniunea Europeană şi punerea în circulaţie pe piaţa Uniunii necesită o autorizare distinctă.

În mod legal a respins instanţa de apel teza juridică a recurentei, potrivit căreia epuizarea intervine global, pentru un anumit tip de produs ori de piesă auto; potrivit recurentei, este suficientă punerea pe piaţa comunitară a unui tip de piesă auto, iar ulterior intervine epuizarea dreptului exclusiv în privinţa tuturor pieselor similare. O asemenea interpretare nu are suport legal şi ar goli de conţinut dreptul exclusiv conferit titularului de marcă, astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este univocă asupra acestei chestiuni, de altfel clar reglementate în legislaţia secundară, astfel încât nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o nouă întrebare preliminară, în condiţiile art. 267 TFUE.

Potrivit hotărârii Curţii în cauza C - 561/19, Consorzio Italian Management (cunoscută informal şi ca hotărârea "Cilfit II"), o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern nu poate fi exonerată de obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, rezultată din art. 267 TFUE, decât atunci când constată că problema invocată nu este relevantă sau că dispoziţia de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (par. 33). În situaţia în care o jurisprudenţă consacrată a Curţii rezolvă problema de drept în cauză, oricare ar fi natura procedurilor care au determinat această jurisprudenţă, chiar în absenţa unei identităţi stricte a întrebărilor în litigiu, obligaţia de sesizare nu mai subzistă (art. 36). Totodată, din jurisprudenţa Curţii rezultă că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern poate de asemenea să se abţină să adreseze Curţii o întrebare în interpretarea dreptului Uniunii şi să o soluţioneze pe propria răspundere atunci când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; instanţa naţională de ultim grad trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident şi celorlalte instanţe naţionale de ultim grad ale statelor membre şi Curţii (par. 39, 40).

Aceste criterii sunt îndeplinite în cauză. În mod întemeiat învederează recurenta că, chiar şi în aceste situaţii, instanţa naţională poate în continuare să sesizeze Curtea, o atare sesizare nefiind inadmisibilă. Totuşi, pentru motivele învederate întrutotul pertinent de Curtea de Apel şi la care Înalta Curte face trimitere, o atare sesizare, deşi posibilă, nu se impune în prezenta cauză.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie în cauza C - 449/09, Canon, "în cazul în care produsele care poartă o marcă nu au fost introduse anterior pe piaţă în SEE de titularul acestei mărci sau cu consimţământul său, articolul 5 din Directiva 89/104 conferă titularului menţionat un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terţ, între altele, să importe produsele în cauză, să le ofere spre vânzare, să le introducă pe piaţă sau să le deţină în aceste scopuri (a se vedea Hotărârea Peak Holding, citată anterior, punctul 34)"

De asemenea, anterior, prin hotărârea pronunţată la data de 20.11.2001 în cauza Zino Davidoff c. Levi Strauss (C - 414/99), Curtea de Justiţie a statuat că şi în cazul unor produse originale, puse în circulaţie în spaţiul extracomunitar cu acordul titularului de marcă, importul acestora în spaţiul comunitar este supus autorizării titularului de marcă, iar acordul acestuia trebuie exprimat într-o manieră neechivocă, sarcina probei aparţinând celui care susţine că importul a fost autorizat (par. 33, 47, 54).

În ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauza C-291/16, Schweppes S.A., la care recurenta face referire, se observă că aceasta are o premisă şi o problematică diferite de circumstanţele prezentei cauze. Astfel, în cauza respectivă era vorba despre produse puse în circulaţie în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, la acea vreme membru al Uniunii Europene şi importate în Regatul Spaniei, la rândul său stat membru al Uniunii; ca atare, aceste produse fiind deja puse legal în circulaţie în Uniunea Europeană, dreptul titularului de marcă era deja, în principiu, epuizat, aceasta fiind premisa soluţiei Curţii.

În ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Justiţie pronunţate la 8.04.2003 în cauza C - 244/00, Van Doren, aceasta priveşte situaţia unui sistem de distribuţie exclusivă la nivel naţional, în statele membre ale Uniunii Europene, caz în care se poate ivi o dificultate probatorie cu privire la chestiunea de a şti dacă produsele supuse acestui sistem de distribuţie au fost puse în circulaţie cu acordul titularului de marcă în Spaţiul Economic European ori în spaţiul extracomunitar. Doar într-o atare situaţie şi în contextul în care s-ar ivi riscul unei partiţionări a pieţelor naţionale din Uniunea Europeană, contrar principiului fundamental al liberei circulaţii a mărfurilor, stabilit prin TFUE, titularul de marcă trebuie să facă el dovada punerii pe piaţă în afara Uniunii Europene; în caz contrar, regula potrivit căreia cel care invocă apărarea potrivit căreia a existat acordul pentru punerea pe piaţă în cadrul SEE trebuie să şi dovedească această împrejurare se aplică pe deplin. În cazul în care se dovedeşte, potrivit celor arătate, că punerea în circulaţie a avut loc în afara SEE, incumbă terţului sarcina de a dovedi acordul titularului de marcă pentru punerea pe piaţă în cadrul SEE.

Principiile rezultate din această hotărâre sunt pe deplin respectate în cauză.

Potrivit situaţiei de fapt deja expuse, produsele în discuţie au făcut obiectul reţinerii vamale cu ocazia importului lor în Spaţiul Economic European, respectiv în România, fiind destinate anterior Emiratelor Arabe Unite, unde au fost puse legal în circulaţie. Ca urmare, titularii de marcă au făcut dovada cerută de această hotărâre, a punerii în circulaţie în afara SEE a produselor ce poartă semnele protejate ca marcă. Rezultă prin urmare că în mod legal au apreciat instanţele de fond că, în aceste coordonate, incumbă recurentei-pârâte dovada acordului titularilor de marcă pentru punerea în circulaţie în spaţiul SEE, dovadă care nu a fost făcută. Prin urmare, statuarea Curţii de Justiţie a fost întrutotul respectată în cauză.

Prin raportare la această jurisprudenţă, sunt îndeplinite criteriile arătate în hotărârea Curţii în cauza C - 561/19, Consorzio Italian Management,pentru a se reţine că nu se impune o nouă sesizare a Curţii de Justiţie în prezenta cauză, în raport de caracterul univoc al situaţiei de fapt şi de drept reţinute.

Va fi prin urmare respins recursul, ca nefondat, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează a se face aplicarea art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ., în sensul obligării recurentei căzute în pretenţii şi aflate în culpă procesuală la plata sumei de 10.000 RON onorariu avocaţial către intimatele-reclamante-pârâte A. şi B., aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. având în vedere complexitatea mai redusă a cauzei în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. C. împotriva încheierilor de şedinţă din 30 iunie 2021 şi din 29 septembrie 2021, precum şi împotriva deciziei civile nr. 1370A din 15 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă-reclamantă S.C. C. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatele-reclamante-pârâte A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.