Civil damages for de facto expropriation via urban plan reclassification upheld, appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 3 decembrie 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca la plata unor despăgubiri în cuantum total de 43.507,7 euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 18 mai 2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 44.967 RON, cu titlu de despăgubiri civile, calculate pentru perioada decembrie 2017- august 2021, precum şi în continuare, în cuantum de 0,13 euro/mp/lună, până la momentul modificării situaţiei juridice a terenului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 53/A din 16 februarie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul, menţinând sentinţa primei instanţe.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 30 martie 2023, pârâţii au declarat recurs, solicitând casarea şi, rejudecând, respingerea cererii, ca nefondată.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în susţinerea căruia au învederat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3887/2017 şi a deciziei civile nr. 6268/2017, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reţinut lipsa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei şi neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recurenţii-pârâţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, respectiv art. 555, art. 556, art. 558, art. 1349, art. 1357, art. 1532 din C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, Legea nr. 33/1994, Ordinul nr. 233/2016, HCL nr. 493/2014, sens în care au învederat următoarele:

În cauză, nu sunt încălcate atributele dreptului de proprietate, întrucât intimata-reclamantă poate folosi terenul conform destinaţiei sale de teren agricol

Din punct de vedere urbanistic, imobilul nu era teren construibil, cum, în mod greşit, reţine instanţa de apel, nefiind construibil nici anterior adoptării PUG 2014, întrucât acesta nu era reglementat. Pentru ca terenul să fie reglementat, în baza PUG 1999 era necesară întocmirea şi aprobarea unui PUZ, aspect ce reiese şi din cuprinsul certificatului de urbanism. Doar prin PUZ poate fi reglementată circulaţia juridică a terenului şi funcţiunea acestuia, în lipsa unui atare document de urbanism neputându-se reţine că terenul era construibil. În baza noului PUG, aprobat prin HCL nr. 493/2014, terenul este neconstruibil.

Reţinând că "nu poate fi eludat certificatul de urbanism, care atestă că terenul avea un regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10m de la aliniament", instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, certificatul de urbanism nr. x/2007, din cuprinsul căruia reiese că zona în care este situat terenul nu era reglementată din punct de vedere urbanistic, astfel încât concluzia instanţei, potrivit căreia imobilul era construibil, conform PUG 1999, este contrară dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 350/2001.

Nu se poate reţine exproprierea de fapt a imobilului, în condiţiile în care proprietatea privată a reclamantei nu este folosită în scopuri publice. Chiar dacă încadrarea urbanistică ar fi privită prin prisma unor restricţii de construire (ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât terenul nu era reglementat), acestea nu afectează dreptul de proprietate în substanţa sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă şi rezonabilă. Intimata nu a pierdut accesul la teren, posesia sau dreptul de dispoziţie, iar restricţiile la care face trimitere instanţa de apel nu pot fi privite ca fiind o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Documentaţia de urbanism PUG nu poate afecta, prin sine, un drept de proprietate, fiind, potrivit reglementărilor legale, o etapă premergătoare oricăror investiţii. Elementele dreptului de proprietate s-au păstrat integral în favoarea intimatei, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 555 din C. civ.

Instanţa de apel a retinut, în mod greşit, incidenţa în cauză a deciziei nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale, întrucât terenul nu a fost încadrat anterior în categoria curţi-construcţii şi i s-a dat încadrarea de spaţiu verde prin noul PUG.

Reţinând că autoritatea locală a adoptat HCL nr. 493/2014, prin care a decis utilizarea proprietăţii private în scopuri publice, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile Legii nr. 350/2001 şi Legii nr. 33/1994. Exproprierea are un regim juridic special, iar acordarea unei despăgubiri nu se poate face decât în condiţiile Legii nr. 33/1994. În cauză, autoritatea nu a iniţiat vreo investiţie în zona în litigiu, pentru a se pune în discuţie existenţa unei exproprieri, astfel că nici dispoziţiile ce impun o dreaptă şi prealabilă despăgubire nu sunt aplicabile.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că sunt îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită. Chiar dacă s-ar achiesa la teza privind limitarea posibilităţilor de construire, aceasta nu semnifică o încălcare a dreptului de folosinţă, cum reţine instanţa de apel. Din moment ce nu se poate reţine o faptă ilicită prin adoptarea HCL nr. 493/2014, nu se poate reţine nici vinovăţia, element esenţial pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Nici prejudiciul nu poate fi considerat ca fiind cert, pentru ca pârâţii să fie obligaţi la plata unor despăgubiri, cu titlu de lipsă folosinţă, sub acest aspect instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 1532 şi urm. din C. civ.. Mai mult, terenul putea fi valorificat încă din anul 2010, fiind arabil, însă, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, terenul nu a fost utilizat conform destinaţiei sale nici anterior anului 2014, când a fost aprobat PUG-ul.

Reclamanta nu a făcut dovada că i s-ar fi cauzat un prejudiciu concret, constând în oprirea intenţiei de a construi, intenţie concretă care să fi fost împiedicată prin schimbările aduse cu noul PUG. Dacă reclamanta ar fi dorit să construiască în baza vechiului PUG, avea posibilitatea de a solicita autorizaţie de construire, care nu şi-ar fi pierdut valabilitatea odată cu schimbarea PUG-ului.

5. Apărările formulate în cauză

La 8 iunie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurenţii au respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în şedinţa publică din 8 februarie 2024, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Este de menţionat că acele argumente prin care se susţine nerespectarea, de către instanţa de apel, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2015 nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a încadrat prin memoriul de recurs, ci celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., care vizează tocmai încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte constată că acest motiv este nefondat, întrucât instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când a respins susţinerile privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3887/2017, pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 6268/2017 a Curţii de Apel Cluj.

Recurenţii au susţinut că, în cadrul dosarului nr. x/2015, instanţa de contencios administrativ a reţinut că nu există o ingerinţă din partea autorităţii publice în dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, astfel că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă acestei dezlegări definitive şi să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerile recurenţilor, se reţine că, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, nu a fost analizată şi tranşată chestiunea limitării aduse exerciţiului atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, astfel încât să existe o dezlegare care să se bucure de imutabilitate jurisdicţională şi să se impună părţilor litigante şi instanţei, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic. În realitate, în cadrul dosarului nr. x/2015, instanţa de contencios administrativ a statuat, în limitele competenţelor conferite de legea specială, asupra legalităţii Hotărârii Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, din perspectiva prerogativelor conferite de lege autorităţii publice în privinţa elaborării documentaţiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 350/2001, precum şi în privinţa protecţiei mediului şi a dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităţilor publice administrative limitarea exerciţiului dreptului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice. Argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de contencios administrativ s-au circumscris interesului public avut în vedere la schimbarea încadrării imobilului, în contextul atribuirii destinaţiei de zonă cu spaţiu verde.

Pe de altă parte, în litigiul de faţă, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru ingerinţa în exerciţiul dreptului său de proprietate, din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepurilor Omului, susţinând că s-a impus terenului un regim juridic de exploatare mai restrictiv decât cel avut anterior, fiind instituită interdicţia de construire. Reclamanta solicită, aşadar, examinarea, din perspectiva raportului de proporţionalitate, a efectelor pe care implementarea P.U.G.-ului a produs-o în privinţa exercitării dreptului său de proprietate asupra terenului, afirmând că măsura a avut ca efect ruperea justului echilibru între interesele generale şi cele individuale, întrucât i s-a impus o sarcină exorbitantă, în absenţa unei compensări adecvate şi prealabile.

În acest context, se reţine că instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au învederat că, atunci când a procedat la analizarea ingerinţei în dreptul de proprietate, ca urmare a încadrării urbanistice, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material referitoare la dreptul de proprietate, la expropriere şi la răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţele de fond au reţinut, în mod definitiv, împrejurarea că a operat o modificare a încadrării terenului în litigiu, din cea de spaţiu construibil, potrivit vechii reglementări urbanistice (conform certificatului de urbanism nr. x din 9.08.2007, terenul avea un regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10m de la aliniament) în zonă verde-scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat. Reclamanta nu contestă dreptul autorităţii publice de a adopta reglementări de urbanism (în speţă, P.U.G.), ci solicită acordarea de despăgubiri pentru situaţia creată în urma adoptării unei astfel de reglementări, ce a avut drept consecinţă interdicţia de a construi, pe o perioadă nedeterminată, fără plata unei compensaţii. Aşadar, reclamanta le impută pârâţilor ingerinţa adusă dreptului de proprietate privată, prin stabilirea unei servituţi de utilitate publică, ce determină imposibilitatea desfăşurării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială.

Se constată că instanţa de apel a avut în vedere art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei de contencios european în materia respectării dreptului de proprietate.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1:

"1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. 2. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Astfel cum a arătat Curtea Europeană, prima normă enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiţii, iar cea de-a treia normă recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Protecţia pe care o instituie art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 nu este absolută, fiind aduse două limite ale exerciţiului dreptului de proprietate, şi anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Corelativul posibilităţii atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autorităţile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudenţa europeană în materie, care a pus în evidenţă necesitatea respectării unui alt principiu, şi anume cel vizând existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui.

Criticile de recurs sunt nefondate, instanţa de apel reţinând, în mod corect că în cauză a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate, circumscrisă ilicitului civil, care dă dreptul la reparaţie, întrucât ingerinţa, realizată pe o durată nedeterminată, a transformat un drept concret şi efectiv într-unul precar, impunându-se reclamantei o sarcină excesivă şi disproporţionată.

Astfel, ingerinţa în dreptul de proprietate provine din acţiunea pârâţilor, ca autorităţi publice cu atribuţii, deopotrivă în domeniul urbanismului şi al exproprierii, de a impune terenului un regim juridic incompatibil cu dreptul de proprietate privată (spaţiu verde public cu acces nelimitat, asupra căruia sunt permise doar funcţiuni de spaţiu plantat public). Deşi acţiunea pârâţilor are o bază legală, reprezentată de reglementările urbanistice, şi corespunde unui scop legitim, dat de protecţia şi asigurarea unui mediu sănătos, totuşi ea nu respectă criteriul proporţionalităţii, în absenţa totală a despăgubirilor.

Susţinerea recurenţilor, conform căreia nu suntem în situaţia declarării utilităţii publice a terenului, este corectă, dar menită să sprijine nu propriile apărări, ci poziţia reclamantei, care tocmai acest aspect l-a relevat, respectiv faptul că, în absenţa declarării utilităţii publice şi urmării procedurii exproprierii, terenul a primit, din punct de vedere juridic, afectaţiunea de uz public.

Or, este tocmai ceea ce a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, începând cu cauza Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, respectiv că trebuie "privit dincolo de aparenţe" şi cercetată realitatea situaţiei reclamate, întrucât obiectivul Convenţiei este de a garanta drepturi "concrete şi efective", şi, chiar în absenţa unei exproprieri formale, trebuie urmărit dacă limitările impuse dreptului de proprietate îi pot afecta substanţa de aşa natură încât să fie asimilate unei privări de bun (part. 63). S-a mai statuat că trebuie stabilit dacă a fost realizat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, întrucât "căutarea acestui echilibru este inerentă întregii Convenţii şi se reflectă şi în structura art. 1 din 1 Protocolul adiţional nr. 1" (par. 69).

În absenţa unei exproprieri formale, terenului în litigiu i-a fost stabilit totuşi regimul juridic al unui bun de utilitate publică. Este de menţionat că P.U.G.-ul reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, care nu realizează o simplă încadrare a terenurilor în indicatorii urbanistici, ci are caracter de reglementare specifică, stabilind reguli care se aplică direct asupra localităţilor, inclusiv cu privire la formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor (art. 46 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 350/2001), conţinând elementele de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, spaţiile verzi includ spaţiile verzi publice cu acces nelimitat (parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate), iar, potrivit art. 87 din aceeaşi lege, "administrarea spaţiilor verzi proprietate publică este exercitată de autorităţile administraţiei publice locale şi de alte organe împuternicite în acest scop", ceea ce demonstrează, la nivel de lege organică, natura dreptului de proprietate publică asupra terenurilor având o astfel de afectaţiune (cum este cea înscrisă în P.U.G. vizând terenul reclamantei).

Dacă iniţial, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate era interzisă, cu excepţia terenurilor proprietate privată, ulterior, prin O.U.G. nr. 114/2007, norma a fost modificată, în sensul interzicerii schimbării destinaţiei unor asemenea terenuri "amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, indiferent de regimul juridic al acestora".

Statuarea asupra constituţionalităţii acestei norme, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1416/17.12.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 10 februarie 2009, a avut în vedere scopul reglementării, reprezentat de ocrotirea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos, dar şi faptul că stabilirea cadrului juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, reţinându-se că "nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun". Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a considerentelor deciziei nr. 1416/17.12.2008, potrivit cărora, "pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată, amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri".

Raportat la elementele factuale reţinute de către instanţele de fond, din care a rezultat că unui teren proprietate privată i-a fost atribuită afectaţiunea de spaţiu verde public, cu acces nelimitat, fără posibilitatea de a-i mai fi schimbată destinaţia (ca urmare a interdicţiei instituite în anul 2007), în mod corect instanţa de apel a identificat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, care prin natura, durata şi imposibilitatea de contestare a regimului juridic astfel instituit, transformă dreptul de proprietate într-unul precar şi incert. În acest sens este şi jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, care a identificat astfel de ipoteze ca fiind similare exproprierilor de fapt, cu posibilitatea încetării ingerinţei fie prin actualizarea P.U.G.-ului, în raport cu regimul de drept privat al terenului (ceea ce ar fi permis proprietarilor să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate), fie prin declanşarea procedurii de expropriere (care ar fi condus la obţinerea de către proprietari a unei juste despăgubiri).

Astfel, printr-o jurisprudenţă consistentă, instanţa supremă a identificat, în astfel de litigii, în care, prin actele administrative ale autorităţii publice locale, s-a schimbat, în mod unilateral, regimul juridic al unor terenuri proprietate privată, făcându-l incompatibil, prin uzul şi destinaţia atribuite, dreptului de proprietate privată, că este vorba despre o ingerinţă care nu respectă raportul de proporţionalitate între interesul public şi cel privat, atunci când intervine în absenţa oricăror despăgubiri. Indiferent că situaţia a fost asimilată unei exproprieri de fapt sau încălcării dreptului la un bun ori administrării folosinţei bunului, ceea ce este relevant în statuările instanţei supreme este reţinerea unei ingerinţe în dreptul de proprietate, care nu respectă echilibrul just între interesele generale ale comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale, iar restabilirea unui asemenea echilibru şi respectarea proporţionalităţii nu se pot realiza fără acordarea de despăgubiri (decizia nr. 1917/16.03.2012, decizia nr. 1567/22.09.2016, decizia nr. 512/07.03.2019, decizia nr. 330/06.02.2020, decizia nr. 1331/30.06.2020, decizia nr. 52/20.01.2022, decizia nr. 2408/07.12.2022, decizia nr. 2498/15.12.2022, decizia nr. 58/19.01.2023, decizia nr. 956/25.05.2023, decizia nr. 1244/22.06.2023, decizia nr. 2605/13.12.2023, toate pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Ca atare, deşi au generat, în sarcina reclamantei, interdicţia în legătură cu un exerciţiu complet al dreptului de proprietate, sub aspectul folosinţei bunului conform propriilor interese, determinată de un interes public, totuşi recurenţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive corelative, în sensul demarării procedurilor legale de a expropria, în drept, bunul şi de a oferi o compensaţie financiară corespunzătoare proprietarului. Consecinţele instituirii servituţii de utilitate publică asupra terenului reclamantei în ce priveşte exerciţiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor şi fără efectuarea procedurilor legale de expropriere, care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerinţă severă în dreptul de proprietate privată al reclamantei şi, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sarcina suportată de către reclamantă, în circumstanţele factuale ale speţei, constituie o încălcare şi a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condiţiile legii şi doar cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În considerarea celor expuse, se constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că instanţa de apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care a reţinut-o, a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept material cuprinse la art. 555, art. 556, art. 558, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.532 din C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (şi jurisprudenţa aferentp), precum şi în Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001 şi Legea nr. 33/1994, astfel că este nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii.

În consecinţă, constatând că sunt nefondate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.