Scope of cassation review in disability access civil delinquency: limits on challenging trial courts' factual findings and evidence utility assessments

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 4 august 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, următoarele: (i) să se constate inexistenţa rampelor, a locurilor de parcare adaptate şi marcate cu panou de informare, a grupurilor sanitare adaptate, a ascensoarelor pentru persoanele cu dizabilităţi, precum şi să se dispună sancţionarea pârâtului, care avea îndatorirea de a proiecta şi de a amplasa căi de acces la nivelul instituţiilor şi în zonele aflate în administraţia publică locală, respectiv în Staţiunea Mamaia; (ii) să fie obligat pârâtul la efectuarea lucrărilor necesare, pe cheltuiala lui, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite prin lege, la nivelul Staţiunii Mamaia; (iii) să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale; (iv) să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la 7 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, şi a Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în contradictoriu cu care a formulat aceleaşi pretenţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-şi modifica cererea introductivă, reţinând că cererea modificatoare a fost depusă după împlinirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. şi că pârâtul nu a fost de acord cu primirea acestei cereri peste termenul legal.

Prin sentinţa civilă nr. 3195 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la efectuarea lucrărilor necesare, potrivit Legii nr. 448/2006, în zonele stabilite de lege, la nivelul staţiunii Mamaia; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului în privinţa capătului de cerere privind obligarea la construirea de grupuri sanitare adecvate pentru persoanele cu handicap, atât în unităţile hoteliere, cât şi în cafenele existente pe raza Municipiului Mangalia, precum şi la construirea de duşuri pe plaja Mamaia şi rampe de acces către plajă; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea inexistenţei amenajărilor pentru persoanele cu dizabilităţi şi sancţionarea pârâtului; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 87 din 31 martie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 2 septembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în susţinerea cărora a învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, atunci când a înlăturat criticile de apel ce au vizat greşita respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administraţiei Bazinale de Apă Dobrogea Litoral. Mai mult, instanţa de apel nu a analizat cauza în raport şi cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, care a fost citată în apel, fiind parte în proces.

Instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, atunci când a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, ca neutilă, neadmiterea acestei probe esenţiale echivalând cu necercetarea fondului.

Existenţa personalului asigurat în data de 7 mai 2015 nu a fost probată în cauză, reprezentând o simplă prezumţie a instanţei de apel, contrazisă de adresa x din 23 iunie 2016, din care rezultă că, în urma verificărilor efectuate în perioada noiembrie 2015- februarie 2016, s-a constatat că aspectele sesizate se confirmă la entităţile din judeţul Constanta, dispunându-se măsuri urgente pentru asigurarea serviciilor de sprijin pentru traversarea pasarelelor pietonale din Mamaia, deci şi a pasarelei Iaht, inclusiv pentru perioadele de extrasezon.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că, în ceea ce priveşte primul şi al treilea capăt de cerere, instanţa de apel îşi însuşeşte argumentele primei instanţe, fără să analizeze problema litigioasă şi fără să arate propriul raţionament.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 448/2006 prevăd adaptarea drumurilor publice, pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, dar aceasta nu înseamnă că fiecare loc trebuie adaptat în acest sens, atât timp cât pentru aceeaşi activitate s-a asigurat accesul persoanelor. Acest argument vine în contradicţie cu un alt considerent, conform căruia în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerinţe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerinţelor minimale de deplasare şi acces, prevederile art. 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligaţia adaptării spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilităţi. Existenţa acestei prezumţii de vătămare se activează ori de câte ori nu au fost luate măsurile prevăzute de legislaţia pentru protecţia persoanelor cu dizabilităţi, nefiind necesar să se pretindă existenţa unor căi alternative de acces, pentru ca, în condiţiile inexistenţei lor, să se demonstreze vătămarea cu privire la neadaptarea pasarelei.

Instanţa de apel a reţinut că singurele fapte ilicite a căror săvârşire a fost dovedită sunt lipsa asigurării rampelor dintre trotuar şi carosabil la trecerile de pietoni din Faleza Mamaia pe traseul dintre B. şi C. şi la trecerea de pietoni din dreptul Satului de vacanţă (de lângă pasarela Iaht), precum şi lipsa locurilor de parcare şi a toaletelor publice accesibile persoanelor cu dizabilităţi în aceeaşi zonă dintre B. şi C.. Instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte accesul către zona C., zona D., E., F., G., aceste sectoare de plajă sunt folosite de operatori economici privaţi, care exploatează zonele respective pe baza contractelor de închiriere încheiate cu administratorul plajei, respectiv cu Administraţia Bazinală Dobrogea Litoral. Or, accesul către plajă (nu pe plajă) nu intră în responsabilitatea operatorilor economici, deoarece se realizează de pe faleza Staţiunii Mamaia, iar pe faleză către plajă există un zid de sprijin din beton de 60 cm înălţime, care nu asigură accesul către plajă pentru o persoană aflată în fotoliu rulant.

Instanţa de apel a fost sesizată şi cu privire la lipsa accesului pe plajă, astfel că trebuia să exercite un rol activ, conform dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., şi să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului.

Prin stabilirea unui cuantum derizoriu al daunelor morale (5.000 RON), instanţa de apel nu doar că a urmărit umilirea reclamantului, dar şi descurajarea unei acţiuni în justiţie pentru orice persoană cu nevoi speciale.

4.2. Împotriva sentinţei civile, la 10 august 2022, a declarat recurs şi pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul declarat de către reclamant, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:

În cauză, nu există faptă ilicită, întrucât la nivelul Municipiului Constanţa au fost efectuate mai multe controale din partea autorităţilor centrale, din care rezultă modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Legea nr. 448/2006, fiind puse în aplicare toate măsurile impuse de autorităţile de control, astfel că afirmaţiile reclamantului din cuprinsul acţiunii sunt nefondate. Deficienţele constatate de către Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială au fost remediate, iar majoritatea deficienţelor invocate de reclamant vizează obiective care nu se află în proprietatea/administrarea Municipiului Constanţa şi nu coincid cu cele constatate de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1.349 alin. (1) şi (2) din C. civ. reiese că săvârşirea unei fapte ilicite este o condiţie sine qua non pentru atragerea răspunderii civile delictuale, art. 1.353 din C. civ. stabilind că exercitarea drepturilor în limitele lor nu atrage nicio obligaţie de răspundere.

Soluţia de obligare la plata daunelor morale este greşită, din moment ce reclamantul nu arată în ce constă prejudiciul şi nici modul în care l-a cuantificat. Mai mult, simpla atingere a drepturilor nepatrimoniale pretinsă de reclamant nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, câtă vreme nu este dovedită culpa. Simpla invocare a unor drepturi prevăzute abstract de lege nu atrage incidenţa unei situaţii concrete, câtă vreme partea interesată nu dovedeşte îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală.

Totodată, maniera de acordare a daunelor morale este eronată, întrucât nu s-a realizat o detaliere obiectivă a criteriilor avute în vedere, raportat la cuantum. Suma acordată de către instanţa de apel, cu titlu de daune morale, este excesivă, disproporţionată şi nu conturează caracterul rezonabil al despăgubirilor morale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Naţională Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de către reclamant.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 26 octombrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile, stabilind termen în şedinţă publică, pentru judecata lor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând ambele recursuri, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual.

Se constată că ambii recurenţi au respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriile de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Referitor la acele critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, invocate de către ambii recurenţi, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, atunci când a înlăturat criticile ce au vizat greşita respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză a Administraţiei Bazinale de Apă Dobrogea Litoral.

Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată, întrucât instanţa de apel a respins, în mod corect, criticile de apel care au vizat soluţia primei instanţe de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare, prin care s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în condiţiile în care această cerere nu a fost depusă până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat (5 februarie 2018), astfel cum impun dispoziţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu şi-a dat acordul pentru primirea cererii peste termenul legal, conform art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 7 noiembrie 2018.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat cauza în raport şi cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, care a fost citată şi a fost parte în proces.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs, întrucât fapta ilicită constând în lipsa accesului pe plajă, imputată Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, în mod corect nu a fost analizată de către instanţa de apel, din moment ce, în faţa primei instanţe, a fost respinsă, ca tardivă, cererea modificatoare prin care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale şi a acestei pârâte, iar soluţia a fost menţinută, în mod legal, de către instanţa de apel.

Este de subliniat că, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la 16 decembrie 2020, instanţa de apel a dispus citarea în cauză, în calitate de intimată, a Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, doar în considerarea faptului că, prin cererea de apel, reclamantul a criticat soluţia primei instanţei de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare. Ca atare, este greşită susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, o atare măsură procesuală nefiind posibilă prin prisma dispoziţiilor art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe".

În consecinţă, nu pot fi primite criticile vizând neanalizarea, de către instanţa de apel, a faptei ilicite imputate şi Administraţiei Naţionale Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, instanţele de fond nefiind legal învestite cu cercetarea acestei fapte.

Recurentul-reclamant a mai învederat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, ci anularea sentinţei şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

Potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2020, la interpelarea instanţei de apel, apărătorul apelantului-reclamant a învederat că solicită anularea sentinţei apelate şi soluţionarea cauzei pe fond de către instanţa de apel, cu citarea pârâtei Administraţia Naţională Apele Române-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, iar nu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În situaţia în care ar exista anumite erori cu privire la susţinerile apărătorului apelantului-reclamant, la art. 442 din C. proc. civ. este reglementată procedura îndreptării hotărârii, care nu poate fi solicitată pe calea recursului, în acest sens fiind dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, deşi la termenul din 20 octombrie 2021, instanţa de apel a amânat judecata, în vederea comunicării înscrisurilor, totuşi acestea nu i-au fost comunicate, iar, la termenul din 2 martie 2022, instanţa a rămas în pronunţare asupra apelului, fără să acorde termen pentru dezbateri, încălcând dreptul la apărare şi principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor.

Înalta Curte constată că nici aceste critici de recurs nu sunt fondate.

Pe de o parte, prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2021, instanţa de apel a dispus comunicarea către apelantul-reclamant a înscrisurilor depuse de către intimat, respectând dreptul la apărare şi principiul egalităţii armelor.

Pe de altă parte, se constată că, prin cererea depusă la 2 martie 2022, apărătorul apelantului-reclamant a solicitat acordarea unui nou termen, pentru ca intimatul-pârât să depună înscrisuri referitoare la parcări, treceri pietonale şi faleza Mamaia. Instanţa de apel a respins această cerere de amânare, reţinând faptul că toate înscrisurile de care intimatul-pârât a înţeles să se folosească în cauză au fost depuse la dosar şi au fost comunicate apelantului-reclamant, precum şi faptul că nu mai sunt înscrisuri noi de administrat, după care a acordat reprezentantului intimatului-pârât cuvântul asupra apelului, a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea, pentru ca părţile să depună concluzii scrise.

În acest context, se reţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii apelantului-reclamant de administrare a unor înscrisuri noi, apreciind că acestea nu sunt utile soluţionării apelului. Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât a respins, ca neutilă, proba cu expertiza tehnică judiciară de specialitate.

Înalta Curte nu pot primi aceste critici de recurs, întrucât aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a repune în discuţie probele solicitate şi/sau administrate în faţa instanţelor de fond. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă se observă că recurentul-reclamant nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci tocmai soluţia de respingere, ca neutile, a unor probe (înscrisuri şi expertiză).

Or, în ceea ce priveşte criticile privitoare la probele a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţa de apel, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, atunci când partea recurentă înţelege să invoce motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru a critica neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte utilă, această critică priveşte temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel, context în care nu poate fi primită în recurs.

În privinţa considerentelor invocate de recurentul-reclamant din cuprinsul deciziei nr. 2517 din 29 mai 2014, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este de menţionat că, în prezenta cauză, instanţa de apel nu a omis să analizeze pertinenţa şi concludenţa unui mijloc de probă esenţial, administrat în condiţiile legii, ci a respins, ca neutilă, proba cu expertiză tehnică judiciară solicitată în apel, măsură care, astfel cum s-a arătat deja, nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Referitor la respingerea cererii de amânare formulate de către apărătorul apelantului-reclamant pentru termenul de la 2 martie 2022, urmată de acordarea cuvântului în dezbateri şi rămânerea în pronunţare asupra apelului, se constată că recurentul-reclamant nu a suferit nicio vătămare sub aspectul dreptului la apărare şi la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., amânând pronunţarea la 31 martie 2022, pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise.

În considerarea celor expuse, se constată că nu este fondată niciuna dintre criticile subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, pe de o parte, nemotivarea deciziei recurate, iar, pe de altă parte, existenţa unor motive contradictorii.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a reţinut următoarele:

"Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa". Totodată, Curtea Europeană a mai statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, nu doar să reia concluziile unei instanţe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a analizat criticile referitoare la soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere având ca obiect constatarea inexistenţei amenajărilor pentru persoanele cu dizabilităţi şi sancţionarea pârâtului, ci şi-a însuşit considerentele primei instanţe.

Contrar acestor susţineri, se constată că instanţa de apel a prezentat, la paginile 18-19 ale deciziei recurate, propriile argumente de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile de apel relative la soluţia dată de tribunal primului capăt de cerere, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile. În acest context, decizia recurată respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind asigurate garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil. Nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la neînsuşirea, de către instanţa de apel, a criticilor de apel nu poate fi asimilată nemotivării hotărârii.

Pe de altă parte, nu au fost decelate nici considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 448/2006 prevăd adaptarea drumurilor publice pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, dar aceasta nu înseamnă că fiecare loc trebuie adaptat în acest sens, atât timp cât pentru aceeaşi activitate s-a asigurat accesul acestor persoane" nu vin în contradicţie cu argumentele subsecvente, potrivit cărora "în procedurile legate de drepturile persoanelor cu cerinţe speciale este prezumată vătămarea generată de nerespectarea cerinţelor minimale de deplasare şi acces, prevederile 62 din Legea nr. 448/2006 impunând obligaţia adaptării spaţiilor în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu dizabilităţi".

Aceasta, întrucât instanţa de apel a reţinut faptul că "Legea nr. 448/2006 instituie o prezumţie de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerinţe speciale, pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerinţele minimale de deplasare şi acces, prin neadaptarea spaţiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit", precum şi faptul că, în ceea ce priveşte pasarela Iaht, "traversarea Bulevardului Mamaia, dinspre Satul de vacanţă spre Staţiunea Mamaia şi invers, se realizează, de regulă, prin utilizarea trecerii de pietoni şi doar în sezonul estival, când circulaţia pietonală este foarte intensă, se utiliează pasarela Iaht. Or, la data menţionată de reclamant, şi anume 7 mai 2015, nu era necesară utilizarea pasarelei, astfel că nu s-ar putea reţine că s-a săvârşit fapta ilicită indicată de reclamant, de a nu se asigura accesul către Staţiunea Mamaia".

În considerarea celor expuse, se constată că nu este fondată niciuna dintre criticile subsumate celor două ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant şi recurentul-pârât au formulat mai multe critici prin care, deşi au invocat, în mod formal, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.349 şi art. 1.357 din C. civ., în realitate, aduc în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond şi mijloacele de probă administrate în cauză, chestiuni care vizează temeinicia deciziei recurate, iar nu legalitatea acesteia.

Or, după cum s-a arătat deja, criticile care vizează netemeinicia deciziei recurate nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel), neputându-se pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant şi ale recurentului-pârât privind cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel (5.000 RON), în recurs se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor conturate în practica judiciară şi în doctrină, fără a se putea cenzura concluzia la care instanţa de apel a ajuns în urma acestei analize.

De altfel, dispoziţiile legale în vigoare nu prevăd o modalitate concretă de evaluare a cuantumului daunelor morale, dată fiind natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

Se reţine că instanţa de apel a respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit de dispoziţiile art. 1.385 din C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul moral. Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a indicat criteriile pe care le-a avut în vedere, reţinând contextul comiterii faptei ilicite, prejudiciul moral reprezentat de frustrarea resimţită de reclamant, ca urmare a lipsei accesului la mediul fizic, respectiv imposibilitatea de a ajunge la Faleza Mamaia fără ajutor din partea altor persoane sau de a folosi locurile de parcare accesorializate în vederea deplasării.

În consecinţă, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a analizat şi condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv modalitatea de reparare a prejudiciului moral, fiind nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat atât de către recurentul-reclamant, cât şi de către recurentul-pârât.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 87 din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.