State liability for ineffective criminal investigation into 1989 repression: procedural capacity and continuous situation statute of limitations under ECHR Art. 2

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la 7 august 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 30.000 euro către fiecare reclamant, calculate la cursul BNR de la data plăţii efective, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficace, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 223, art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

La 9 septembrie 2021, reclamanţii au depus cerere precizatoare, prin care au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro, calculate la cursul BNR de la data plăţii efective, pentru fiecare reclamant în parte, având în vedere prejudiciul cauzat prin fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficace.

Soluţionarea conflictului negativ de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 9071 din 13 decembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, care, la rândul său, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1221 din 9 octombrie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 31 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 693 din 19 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea precizată formulată şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 50.000 RON către fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri civile, fiind respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 485A din 20 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 693 din 19 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de reclamanţii A., B., C., D. împotriva aceleiaşi sentinţe, a pe care a schimbat-o în parte în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, către fiecare reclamant.

Sentinţa civilă apelată a fost menţinută în rest.

4. Motivele de recurs formulate de pârât

Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost respinsă în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., care prevăd răspunderea subsidiară a statului, raportat la art. 131 din Constituţia României şi a art. 4 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Ministerul Public răspunde pentru derularea cercetărilor penale.

În cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu. Ministerul Public şi-a invocat propria culpă, după cum se poate observa din încheierea din 8 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019, fiind inadmisibil să se impute Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor legale care revin altor autorităţi ale statului, la rândul lor persoane juridice care răspund în faţa legii.

Încadrate de recurentul-pârât în acelaşi motiv de recurs sunt şi criticile relative la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind vizate considerentele prin care instanţa de apel a apreciat că "fapta ilicită din speţă are caracter continuu, prelungindu-se în timp, iar termenul de prescripţie nu poate curge decât de la momentul epuizării faptei, care însă nu a intervenit."

În aprecierea sa, faţă de art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează un termen de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la 22 decembrie 1989, data prăbuşirii regimului totalitar comunist din România. În acest sens, a invocat încheierea nr. 469 din 13 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care a fost confirmată redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, în considerentele căreia s-a reţinut că cercetările vor fi reluate cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului, cu excepţia infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, purtare abuzivă, pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit până la 7 decembrie 2004. De asemenea, cu titlu de practică judiciară a invocat sentinţa nr. 841 din 31 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 şi sentinţa nr. 1207 din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019.

În continuare, recurentul-pârât a reiterat argumentele pentru care răspunderea pentru derularea cercetărilor penale revine Ministerului Public, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanţelor. Totodată, a afirmat că nu a fost probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale delictuale.

Printr-o ultimă critică a invocat că daunele morale nu au fost corect stabilite, motiv pentru care solicită diminuarea acestora, pentru a nu reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză. A precizat că la cuantificarea daunelor morale în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate se are în vedere aspectul general ce se degaje din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat faptul că în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a pământului despăgubirile necesare acoperirii acestuia instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate şi să dea efect principiilor proporţionalităţii şi echităţii. Prin hotărâri ale Curţii Europene au fost acordate în mai multe cazuri despăgubiri în cuantum de 5.000 € pentru încălcarea prevederilor art. 2 şi art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. De asemenea, a indicat decizia nr. 320 din 1 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite

5. Apărările formulate de intimaţii-reclamanţi

Prin întâmpinare formulată, intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au solicitat anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece susţinerile din cererea de recurs nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a deciziei recurate. Au apreciat că recurentul-pârât şi-a expus nemulţumirile cu privire la soluţiile pronunţate de instanţele de fond, încercând să repună în discuţie modul în care probatoriul a fost evaluat de acestea.

De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, au arătat că fapta ilicită imputată aparţine Statului Român, a cărui răspundere este directă. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, au menţionat că prejudiciul dedus judecăţii rezultă dintr-o faptă continuă, a cărei epuizare nu a intervenit. În continuare, au prezentat argumentele pentru care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul declarat, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost soluţionată cu încălcarea prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., care prevăd răspunderea subsidiară a statului, raportat la art. 131 din Constituţia României şi a art. 4 din Legea nr. 304/2004, conform cărora Ministerul Public răspunde pentru derularea cercetărilor penale. De asemenea, sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text legal criticile referitoare la aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. A contrario, în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, însă numai o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, dar neîncadrarea în motivele de nelegalitate, prevăzute de lege, va împiedica analizarea respectivelor critici pe fond, urmând ca, în soluţionarea căii de atac, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate. O asemenea situaţie se regăseşte în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivele de casare pot fi analizate pe fond.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs, se reţine că recursul declarat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente:

Luând în examinare criticile relative la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecăţii şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă).

Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii se urmăreşte atragerea răspunderii delictuale pentru fapta ilicită constând în neefectuarea unei anchete penale eficiente pentru stabilirea persoanelor vinovate de decesul autorului reclamanţilor în timpul represiunii armate a manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989, obligaţie procedurală ce decurge din art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Reiese astfel că statul a fost chemat în judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ., participând proprio nomine, ca titular de drepturi şi obligaţii, dar cu exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor procesuale prin intermediul Ministerului Finanţelor.

Art. 2 din Convenţie conţine două obligaţii materiale: obligaţia generală de a proteja prin lege dreptul la viaţă si interzicerea omorului cu intenţie, delimitată de o listă de excepţii (cauza Boso împotriva Italiei) şi obligaţia procedurală de a efectua o anchetă efectivă privind pretinsele sale încălcări sub aspect material (cauza Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, pct. 229).

Îndreptând acţiunea împotriva Statului Român, reclamanţii au tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăţie a statului, în calitatea sa de semnatar al Convenţiei europene, căruia îi revine obligaţia generală, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile si libertăţile definite în Convenţie. Totodată, statul are şi calitatea de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină aşadar activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) din C. civ.

De aceea, pentru determinarea cadrului procesual pasiv nu se punea problema stabilirii răspunderii Ministerului Public în raport cu dispoziţiile art. 131 şi art. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pentru ca în funcţie de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a criticat modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, se observă că, prin obiecţiile formulate, recurentul-pârât a criticat momentul de început al acestui termen fără a avea în vedere fapta ilicită care face obiectul acţiunii în răspundere delictuală dedusă judecăţii. Contrar susţinerilor sale, reclamanţii nu au solicitat repararea prejudiciului cauzat de decesul autorului lor, A., în timpul manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989, ci repararea prejudiciului cauzat de neefectuarea unei anchete penale eficiente cu privire la cei responsabili pentru decesul acestuia. Drept urmare, este lipsită de legătură cu circumstanţele cauzei alegaţia în sensul că termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă la data prăbuşirii regimului totalitar comunist din România (22 decembrie 1989).

Statuările din încheierea nr. 469 din 13 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi a confirmat redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2014 nu pot fi reţinute în sensul propus de recurentul-pârât. Faptele care fac obiectul cercetărilor penale nu se suprapun cu fapta ilicită reclamată în litigiul pendinte, iar reglementarea prescripţiei extinctive are reguli diferite faţă de răspunderea penală.

Criticate au fost şi considerentele prin care instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie nu a început să curgă, deoarece fapta ilicită dedusă judecăţii are caracter continuu, iar momentul epuizării nu a intervenit.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât. Atunci când a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ţinând cont de specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanţele cauzei.

Fiind vorba despre încălcarea art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, relevantă pentru determinarea momentului de început al termenului de prescripţie este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1, în care aceasta poate fi sesizată. În ceea ce priveşte stabilirea unui punct de început al acestui termen în cauzele în care încălcarea pretinsă constă într-o "situaţie continuă", conform unei jurisprudenţe constante a Curţii, termenul curge de la încetarea acesteia (a se vedea, între altele, cauza Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit, cauza Sabri Güneş împotriva Turciei, pct. 54).

Având în vedere elementele factuale reţinute de către instanţele de fond, Înalta Curte constată că fapta ilicită imputată constituie o "situaţie continuă", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, fiind corectă concluzia instanţei de apel, potrivit căreia dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii/inacţiunii ilicite, iar nu de la momentul iniţial al săvârşirii faptei. O atare ipoteză se regăseşte în cauza de faţă, din moment ce, ancheta penală a început la 13 iulie 1990 şi nu s-a finalizat până în prezent. Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia termenul de prescripţie nu a început să curgă, deoarece fapta ilicită nu s-a epuizat, valorifică în mod corespunzător jurisprudenţa Curţii Europene.

Cât priveşte practica judiciară indicată de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept raportat la dispoziţiile art. 1 din C. civ., referindu-se la decizii de speţă, iar, pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (3) din acelaşi cod, interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.

Susţinerile referitoare la îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, au ca premisă argumente similare cu criticile care au pus în discuţie calitatea sa procesuală pasivă, dar care nu sunt apte să impună un control de legalitate din perspectiva normelor de drept material aplicate în cauză. În cadrul analizei primului motiv de recurs a fost deja demonstrat caracterul nefondat al argumentelor pentru care pârâtul apreciază că răspunderea pentru derularea cercetărilor penale revine Ministerului Public, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului moral, se observă că, în esenţă, recurentul-pârât şi-a expus nemulţumirea faţă de majorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor - 15.000 euro pentru fiecare, menţionând că acestea ar trebui să respecte principiile proporţionalităţii şi echităţii, astfel încât să nu tindă la o îmbogăţire fără justă cauză.

Invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând trimitere la obligaţia instanţei de a manifesta prudenţă şi rezonabilitate în acordarea despăgubirilor, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată şi apreciată întinderea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamanţilor prin fapta ilicită. Însă, sub acest aspect nu au fost conturate greşelile imputate raţionamentului instanţei de apel, a cărei hotărâre face obiectul recursului, ci au fost prezentate consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale, care au caracter general.

Învestită şi cu apelul reclamanţilor, sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilit de prima instanţă (50.000 RON pentru fiecare reclamant), evaluând în concret proporţionalitatea şi caracterul echitabil al despăgubirilor, curtea de apel a constatat că tribunalul a apreciat asupra întinderii prejudiciului fără a ţine cont de circumstanţele speţei şi de jurisprudenţa Curţii Europene în cauze similare.

Aşa cum recurentul-pârât a arătat, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Respectând aceste repere, cu indicarea punctuală a mai multor cauze în care Statul Român a fost condamnat de Curtea Europeană pentru încălcarea art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, instanţa de apel a majorat suma acordată reclamanţilor cu titlu de reparaţie echitabilă de la 50.000 RON la 15.000 euro.

Instanţa de recurs nu poate reevalua temeinicia acestor despăgubiri, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanţelor fiecărei cauze în parte. Aşadar, criticile recurentului-pârât dezvoltă şi combat elemente ale situaţiei de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ.

Deşi este real că poate face obiectul controlului instanţei de recurs modul de aplicare a criteriilor de determinare a daunelor acordate în compensarea prejudiciului moral, se reţine că prin recurs nu au fost deduse analizei critici cu un atare conţinut, ci pârâtul şi-a exprimat insatisfacţia faţă cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat către reclamanţi.

În cuprinsul motivelor de recurs, ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudenţiale nu au fost respectate, ţinând cont de faptul că au fost evidenţiate numeroase cauze în care Curtea Europeană a acordat compensaţii în cuantum de cel puţin 15.000 euro pentru neefectuarea unei anchete penale cu diligenţa impusă de art. 2 din Convenţie de către autorităţile naţionale în legătură cu represiunea armată a manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989 (cauza Asociaţia,,21 decembrie 1989" împotriva României, cauza Alecu şi alţii împotriva României, cauza Picu şi alţii împotriva României). Or, reiese că tocmai în considerarea principiului echităţii s-a impus majorarea despăgubirilor acordate reclamanţilor.

În alţi termeni, faţă de criticile propriu-zise formulate pe calea recursului, care este o cale de atac extraordinară, ce limitează prezenta instanţă la verificarea incidenţei cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., nemulţumirea recurentului-pârât faţă de compensaţia pe care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să o primească nu poate determina reevaluarea şi diminuarea despăgubirilor în această etapă procesuală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare invocate.

Faţă de soluţia ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D., dovedite prin factura şi chitanţa de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 485A din 20 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.