Regression between solidary debtors and prescription period for claims arising from full payment of civil damages in criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul acţiunii în regres

Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia I civilă, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj (în continuare, CNAIR SA), a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 587.885,12 RON, reprezentând despăgubiri morale şi materiale stabilite prin sentinţa penală nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Turda, menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1.456 din C. civ.

Prin cererea modificatoare înregistrată la 4 noiembrie 2021, reclamanta a precizat că solicită şi obligarea pârâţilor la plata cotei de 3/4 din sumele executate de părţile civile din dosarul penal nr. x/2016 cu titlu de dobânzi aferente debitului principal. A indicat, ca temei de drept, dispoziţiile art. 1.383, art. 1.384 din C. civ. şi art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin precizarea de acţiune depusă la 18 noiembrie 2021, reclamanta a arătat că solicită obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 195.961,71 RON, în total suma de 587.885,12 RON, reprezentând 3/4 din despăgubirile pe care le-a achitat în temeiul hotărârii penale.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

La 8 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia necompetenţei materiale procesuale a instanţei, iar prin sentinţa civilă nr. 205 din 14 aprilie 2022 a respins excepţiile prescripţiei, inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a interesului, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta CNAIR S.A. şi, în consecinţă, a obligat pârâţii să achite reclamantei câte 183.570,79 RON reprezentând daune morale şi materiale achitate de reclamantă în temeiul sentinţei penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2016. De asemenea, a obligat reclamanta să achite pârâtei B. suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 411/A din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta CNAIR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 205 din 14 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în tot cererea de chemare în judecată precizată şi, în consecinţă, a obligat pe fiecare dintre pârâţi să achite reclamantei suma de 195.961,71 RON.

A respins apelul declarat de pârâta B., apelul incident declarat de pârâta C. şi cererea pârâtei B. de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Motivele de recurs formulate de pârâta B. SRL

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Turda, menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018, întrucât i s-a stabilit o culpă exclusivă în producerea accidentului din 9 octombrie 2013 în urma căruia victima D. a decedat.

Faţă de contractele existente între părţile responsabile civilmente, precum şi de contractul de muncă al inculpatului, toate cele trei părţi responsabile civilmente au avut calitatea de comitent în conformitate cu art. 1373 alin. (2) din C. civ.. Potrivit art. 25 şi art. 397 C. proc. pen., instanţa penală l-a obligat pe inculpat, în solidar, cu părţile responsabile civilmente CNAIR S.A., C. şi B. la plata despăgubirilor morale în cuantum de 50.000 euro către fiecare parte civilă. Persoanele civile nu au formulat pretenţii faţă de recurenta-pârâtă, ceea ce înseamnă că aceasta are doar calitatea de parte responsabilă civilmente, nefiindu-i antrenată vreo culpă în temeiul răspunderii civile delictuale sau imputată vreo acuzaţie penală.

Hotărârile judecătoreşti penale nu relevă că recurenta-pârâtă a avut un raport de prepuşenie cu inculpatul A., care la momentul producerii evenimentului era angajat al societăţii C.. Conform contractului de prestări servicii nr. x din 28 august 2013, prestatorul (B. SRL) avea obligaţia de a presta serviciile prevăzute în contract, sens în care a pus la dispoziţia beneficiarului macaraua şi macaragiul autorizat ISCIR, iar de cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă pe acel şantier temporar şi mobil urma să se ocupe beneficiarul.

În aprecierea sa, potrivit art. 1.373 din C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepusul său numai dacă acesta se datorează neîndeplinirii atribuţiilor comitentului, nu şi în cazul în care prepusul acţionează în nume propriu, încălcând regulile şi sarcinile stabilite de comitent, când răspunderea revine exclusiv prepusului.

Prin acţiunea în regres, reclamanta se substituie în drepturile creditorului şi cere divizarea plăţii sumei de 783.846,83 RON în mod egal, între autorul faptei ilicite şi comitenţii chemaţi în proces să garanteze plata despăgubirilor stabilite, ceea ce este greşit, în opinia recurentei-pârâte, în raport cu dispoziţiile hotărârii penale şi dispoziţiile legale în materie de parte responsabilă civilmente.

Este adevărat că prin hotărârea penală a fost obligat autorul faptei în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata despăgubirilor, însă recurenta-pârâtă apreciază că obligaţia plăţii despăgubirilor i-ar fi revenit numai în situaţia în care autorul faptei nu plăteşte despăgubirile.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, întrucât între "codebitorii solidari nu există solidaritate", aceasta fiind prezentă exclusiv în raporturile dintre codebitori şi victima prejudiciată.

Prin sentinţa penală nr. 475 din 27 decembrie 2017 a Judecătoriei Turda, definitivă prin respingerea apelurilor, s-a soluţionat acţiunea civilă prin antrenarea răspunderii autorului faptei ilicite, A., în solidar cu cei trei comitenţi, iar faţă de această situaţie rezultă dreptul codebitorului solidar de a recupera toată datoria de la debitorul în sarcina căruia s-a născut obligaţia, deoarece în raport cu acesta codebitorii nu sunt priviţi decât ca fideiusori. Reclamanta, societatea B. şi C., în calitate de persoane responsabile civilmente, nu sunt codebitori decât în raport cu victima, acestea fiind ţinute să răspundă pentru faptele prepusului. Prin urmare, cum reclamanta a achitat întreaga datorie trebuie să i se recunoască regresul împotriva celorlalţi obligaţi, însă în mod diferit după cum este vorba despre prepuşi, respectiv celelalte părţi responsabile civilmente. Suntem în situaţia în care avem un singur prepus, angajat al societăţii C., dar prin sentinţa penală s-a antrenat răspunderea a trei comitenţi persoane juridice pentru cota acestuia, iar unele dintre acestea nu au nicio legătură de prepuşenie cu autorul faptei ilicite.

Raportat la aceste circumstanţe, recurenta-pârâtă consideră că reclamanta, plătind în întregime prejudiciul, are dreptul de regres, cu atât mai mult cu cât rolul său este acela de a garanta recuperarea prejudiciului, iar nu de a răspunde pentru faptele sale, ci pentru fapta altuia, dar numai împotriva prepusului sau a comitentului acestuia. În considerentele hotărârii penale s-a precizat că societatea B. a răspuns de lucrare, iar nu de protecţia muncii sau de faptele şoferului-macaragiu, care era angajat al societăţii C. SRL. În această situaţie, în ce priveşte solidaritatea părţilor în raport cu comitentul solvens nu se poate reţine faptul că aceasta operează fără distincţie faţă de toţi pârâţii şi implicarea acestora în fapta ilicită. Solvensul nu se poate subroga în toate drepturile părţii civile în sensul urmăririi solidare şi a celorlalţi comitenţi, garanţia instituită de cod în sarcina acestora funcţionând doar în raport cu victima prejudiciului.

Calitatea de parte responsabilă civilmente sau calitatea de comitent naşte o răspundere pentru faptele prepuşilor şi nicidecum pentru faptele proprii. În cazul răspunderii comitentului, legea nu prevede că obligaţia sa este solidară cu a prepusului, iar în această situaţie datoria nu se împarte între codebitori. În cazul în care comitentul a reparat prejudiciul se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva prepusului, fiind legal că presupuşii vinovaţi de săvârşirea pagubei trebuie, până la urmă, să suporte singuri consecinţele faptelor lor.

A susţinut că reclamanta avea o acţiune împotriva autorului faptei, prin care să-şi recupereze plata pe care a făcut-o în numele său, conform art. 1.348 alin. (1) din C. civ.. Potrivit art. 1.443 din acelaşi act normativ, obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Aşadar autorul faptei ilicite a fost inculpatul A., iar garanţi ai plăţii despăgubirilor sunt persoanele responsabile civilmente, condiţii în care nu operează prevederile art. 1456 alin. (1) din C. civ. pentru că este o diferenţă între codebitorii care ar putea fi împreună autorii faptei ilicite şi prejudiciabile şi garanţii plăţii despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească de către comitenţi.

Analizând dispoziţiile art. 1.459 din C. civ., prin asimilare cu cauza pendinte, rezultă că despăgubirile plătite de comitent pot fi recuperate integral de la prepus, întrucât doar în raporturile cu victima este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar şi nu în raport cu restul comitenţilor debitori.

Împrejurarea că faţă de victimă comitentul răspunde solidar cu prepusul nu este de natură să conducă la divizarea acţiunii în regres exercitate de comitent împotriva prepusului sau împotriva celorlalţi comitenţi atunci când aceştia există, nefiind aplicabile regulile din materia solidarităţii dintre debitori, deoarece poziţia comitentului de răspunzător solidar apare numai în raporturile cu victima şi decurge nu dintr-o răspundere împreună cu prepusul său, ci dintr-o răspundere pentru prepus.

În cauză, nu s-a dovedit culpa concurentă a recurentei-parate în calitate de comitent la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul E. a fost condamnat definitiv, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub al laturii civile, iar Judecătoria Turda s-a limitat la a invoca doar efectul solidarităţii codebitorilor. În această situaţie, recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea o analiză punctuală a dispoziţiilor legale în materie de parte responsabilă civilmente.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.384 din C. civ., prepusul trebuie să restituie reclamantei întreaga sumă avansată de aceasta părţilor civile în temeiul sentinţei penale pentru că nu operează solidaritatea între comitenţi, astfel încât, dacă reclamanta a achitat despăgubirile către părţile civile, să se poată îndrepta cu acţiune în regres faţă de alţi comitenţi pentru recuperarea sumei plătite aşa cum a hotărât instanţa de fond prin divizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire în mod egal între autorul faptei şi comitenţi.

A precizat că, potrivit art. 1.383 din C. civ., sarcina reparaţiei se împarte proporţional cu participarea la cauzarea prejudiciului ori potrivit intenţiei sau gravităţii culpei fiecăruia. În cauză însă prejudiciul a fost cauzat exclusiv de către inculpatul A., reclamanta răspunzând în calitate de parte responsabilă civilmente doar pentru a garanta realizarea obligaţiei de reparaţie faţă de victimă, fiind aceeaşi situaţie de răspundere şi în cazul recurentei-pârâte. Nu există o culpă concurentă. Dispoziţiile art. 1384 alin. (4) din C. civ. au în vedere ipoteza în care la producerea prejudiciului au concurat fapte ilicite produse de debitorii care răspund solidar faţă de victimă şi între care sarcina reparaţiei se împarte proporţional în raport cu criteriile menţionate în art. 1.383. În această situaţie este evident că, reparând întregul prejudiciu în calitate de codebitor solidar faţă de victimă, cel care exercită regresul nu poate pretinde de la celălalt codebitor decât partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului. Doar că în cauză nu operează această premisă, nefiind reţinută vinovăţia proprie a comitentului. Prin hotărârea judecătorească penală nu s-a reţinut culpa comitenţilor în producerea prejudiciului, prin urmare aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie în cadrul acţiunii în regres fără a fi încălcată autoritatea de lucru judecat.

Printr-o altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că au fost aplicate greşit normele de drept material în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În aplicarea art. 2.528 alin. (1) din C. civ. a apreciat ca dreptul material la acţiunea în regres s-a născut la data la care a rămas definitivă hotărârea penală ce constituie titlu executoriu, deoarece comitentul se substituie în procesul de plată al despăgubirilor în locul creditorului. Astfel, sentinţa penală nr. 475 din 27 decembrie 2017 a Judecătoriei Turda a rămas definitivă la 13 iunie 2018, data pronunţării deciziei penale nr. 753 a Curţii de apel Cluj, iar acţiunea în regres a fost înregistrată la 2 septembrie 2021, prin urmare cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ.. Nu poate fi acceptată motivarea instanţei de apel în sensul că dreptul la acţiunea în regres s-a născut la data la care reclamanta a fost executată silit, întrucât aceasta a fost parte în cadrul procesului penal, ceea ce înseamnă că avea cunoştinţă de valoarea şi întinderea despăgubirilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă CNAIR S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la primul motiv de recurs, a susţinut că instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale definitive, deoarece instanţa penală a stabilit că atât inculpatul, cât şi părţile responsabile civilmente răspund în solidar faţă de părţile civile. În ceea ce priveşte criticile referitoare la aplicarea normelor de drept material, a precizat că, în mod eronat, recurenta-pârâtă a susţinut că între codebitorii solidari nu există solidaritate. Referitor la modul în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a arătat că termenul de prescripţie nu a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii penale ce a constituit titlu executoriu, ci de la data la care reclamanta a fost executată silit pentru sumele stabilite cu titlu de despăgubiri.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea căii de atac, menţionând că achiesează la motivele din cererea de recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările din întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă CNAIR S.A..

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât A., Înalta Curte constată că nu este incidentă sancţiunea stipulată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile expuse de pârâta B. se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului relevă existenţa unui accident de muncă în urma căruia a survenit decesul victimei D. şi a unui litigiu penal în care a fost soluţionată acţiunea civilă. Se constată că atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă au fost soluţionate prin sentinţa penală nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Turda, definitivă prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori. Inculpatul A. şi Compania Naţională de Administrare a Structurii Rutiere (CNAIR), C. şi B., în calitate de părţi responsabile civilmente, au fost obligaţi, în solidar, la plata de despăgubiri civile astfel: câte 50.000 euro, echivalent în RON, curs BNR la data plăţii către fiecare parte civilă, F., G. şi H., cu titlu de despăgubiri morale; 10.373,52 RON despăgubiri materiale către partea civilă F.; 5.250 RON despăgubiri materiale către partea civilă G. şi 7.519,66 RON, despăgubiri materiale către partea civilă H..

Prezentul demers judiciar este reprezentat de acţiunea în regres îndreptată împotriva prepusului şi a celorlalţi comitenţi, prin care reclamanta CNAIR, la rândul său comitent, urmăreşte să recupereze suma de 587.883 RON, reprezentând 3/4 din cuantumul despăgubirilor achitate. În fundamentarea acţiunii, reclamanta a învederat că, urmare a cererilor de executare silită formulate de părţile civile împotriva sa, a achitat suma de 783.846,83 RON în cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2021 al S.C. I., nr. 22/2020, nr. 389/2019 şi nr. 388/2019 al BEJ MIU şi Partenerii.

Instanţele de fond au admis acţiunea în regres formulată de reclamanta CNAIR, pârâţii fiind obligaţi, în solidar, prin decizia recurată să achite suma de 195.961,71 RON fiecare, reprezentând despăgubiri morale şi materiale achitate de reclamantă în temeiul sentinţei penale menţionate.

Printr-o primă critică formulată împotriva acestei decizii, pârâta B. a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Turda, întrucât a stabilit în sarcina sa o culpă în producerea accidentului de muncă din 9 octombrie 2013, în urma căruia victima D. a decedat, deşi în procesul penal a avut doar calitatea de parte responsabilă civilmente, nefiindu-i antrenată vreo culpă în temeiul răspunderii civile delictuale sau imputată vreo acuzaţie penală.

Această critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi analizată împreună cu susţinerile prin care s-a invocat nelegalitatea soluţiei de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând 1/4 din suma totală achitată de reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text legal, deoarece aceste critici se reunesc într-un punct comun, care vizează modalitatea în care s-a dat efect dreptului de regres exercitat de reclamantă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, întemeindu-se pe plata despăgubirilor stabilite prin sentinţa penală definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2016, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală ce face obiectul cauzei reclamanta a dedus judecăţii dreptul său de regres faţă de cei trei pârâţi, care au avut calităţi diferite în cadrul procesului penal.

Trebuie menţionat că, în temeiul art. 1.382 din C. civ., reclamanta şi pârâţii au fost ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de părţile civile din dosarul penal, astfel cum rezultă şi din dispozitivul sentinţei penale.

Având în vedere particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că raportul juridic dintre reclamantă şi pârâtele B. şi C., părţi responsabile civilmente în procesul penal şi comitenţi ai prepusului, precum şi cel cu prepusul A. este guvernat de dispoziţiile art. 1.456 din C. civ., care reglementează regresul între codebitori.

Aceste dispoziţii legale stipulează astfel: (1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului. (2) Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.

Se observă că solidaritatea pasivă legală este o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei, împotriva riscului insolvabilităţii, instituind obligaţia fiecărui debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acţiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia.

Dispoziţiile art. 1456 din C. civ. reglementează, inechivoc, dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, drept care constă în posibilitatea acestuia de a cere de la ceilalţi codebitori ceea ce a plătit creditorului în numele acestora. De vreme ce unul dintre debitori a plătit pentru alt codebitor, principiile elementare ale dreptului impun ca această situaţie să fie reparată, fiind cu totul nerezonabil ca o persoană să răspundă pentru altă persoană care, la rândul său, are aceeaşi obligaţie.

Raportul juridic dintre reclamantă, în calitate de comitent, şi pârâtul A., în calitate de prepus, se întemeiază pe dreptul de regres reglementat de art. 1.384 alin. (1) din C. civ., în conformitate cu care "Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat."

De asemenea, conform alin. (3) al aceluiaşi articol "Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi text legal, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.

Din dispoziţiile legale anterior enunţate rezultă că, de principiu, condiţia esenţială pentru promovarea acţiunii în regres este plata integrală a despăgubirii datorate victimei de către unul dintre debitori. Cel care face această dovadă are la dispoziţie regresul împotriva celorlalţi codebitori, răspunzători, fie pentru propria lor faptă, fie pentru faptele altor persoane. În acest sens, s-au stabilit două reguli: a) regresul este limitat doar la partea din despăgubire care revine fiecărui codebitor, stabilită potrivit contribuţiei la producerea prejudiciului, vinovăţiei sale sau în mod egal între participanţi; b) sub niciun motiv, regresul nu constituie un mijloc prin care debitorul plătitor să îşi poată recupera "partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului". Astfel, echitabil fiecare debitor va suporta numai acea parte din prejudiciu raportată la implicarea sa în prejudicierea victimei.

Totodată, reiese că răspunderea comitentului pentru prepus nu exclude o eventuală răspundere pentru fapta proprie a comitentului.

Ţinând seama de aceste precizări, se observă că reclamanta CNAIR, codebitor solidar conform hotărârii penale, a plătit creditorilor (părţile civile din procesul penal) întreaga datorie, astfel că se poate întoarce împotriva celorlalţi codebitori ca să recupereze partea de datorie ce le incumbă. Plata efectuată a disipat solidaritatea, în sensul că obligaţia a devenit divizibilă, ceea ce i-a permis reclamantei (debitor plătitor) să îşi dividă urmărirea după numărul foştilor codebitori, cerând de la aceştia "partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei".

Plătind despăgubirile stabilite în dosarul penal, reclamanta se subrogă în drepturile creditorilor - având atât dreptul de regres împotriva persoanei vinovate - A., prevăzut de art. 1.384 din C. civ., dar şi beneficiul prevăzut de art. 1.456 din acelaşi act normativ, cedând astfel codebitorilor solidari drepturile pe care le are faţă de persoana vinovată în limita sumelor pe care le pretinde de la aceştia.

Relevant pentru situaţia recurentei-pârâte este că, în calitate de debitor solidar conform hotărârii penale, raportat la prevederile art. 1.456 din C. civ., a fost obligată să suporte cota de 1/4 din despăgubirile achitate de reclamantă, fără a fi însă anihilat dreptul său de regres în temeiul art. 1.384 din acelaşi cod, acţiune în cadrul căreia s-ar putea pune în discuţie contribuţia sa la cauzarea prejudiciului, o asemenea interpretare fiind echitabilă în raport cu particularităţile cauzei.

Este lipsită de fundament interpretarea pe care recurenta-pârâtă o conferă efectelor solidarităţii, în condiţiile în care dreptul de regres este reglementat expres de prevederile art. 1.456 din C. civ., din care reiese că efectuarea plăţii în întregime de către un debitor are drept principală consecinţă divizarea datoriei între codebitori.

Dispoziţiile art. 1.459 din C. civ. nu sunt incidente în cauză, neputând fi aplicate în manieră propusă de recurenta-pârâtă, întrucât, conform acestei norme, întreaga datorie poate fi imputată unuia dintre codebitori doar dacă obligaţia solidară rezultă exclusiv din fapta acestuia. Or, în cauză, întrucât în exercitarea dreptului de regres împotriva prepusului, pe de o parte, reclamanta şi-a imputat cota de 1/4 din contravaloarea despăgubirilor, în aplicarea art. 1.384 alin. (4) din C. civ., asumându-şi astfel că a avut o contribuţie proprie la cauzarea prejudiciului, iar, pe de altă parte, a solicitat recuperarea unei cote de 1/4 de la prepus, în mod legal regresul îndreptat împotriva celorlalţi doi comitenţi (printre care şi recurenta-pârâtă) a vizat tot o cotă de 1/4 din suma totală achitată.

Rezultă astfel că, pentru stabilirea dreptului de regres al reclamantei, în aplicarea normelor civile, instanţa de apel a valorificat în mod corect dispoziţiile civile din sentinţa penală definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, dând eficienţă prevederilor legale privind regresul între codebitori, reglementat ca efect secundar al solidarităţii pasive de art. 1.456 din C. civ., motiv pentru care nu se pune problema încălcării autorităţii de lucru judecat a acestei sentinţe penale sub aspectul invocat de recurenta-pârâtă B.. Drept urmare, nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor sale, recurenta-pârâtă nu mai poate contesta raportul de prepuşenie cu pârâtul A., tocmai în considerarea faptului că asemenea chestiune a fost dezlegată definitiv în dosarul penal şi, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Se observă că prin decizia penală nr. 753 din 13 iunie 2018, învestită şi cu judecata apelului declarat de B., Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a reţinut răspunderea acesteia în calitate de comitent pentru fapta prepusului A., deoarece avea obligaţia instruirii şi supravegherii acestuia. În acest context, argumentele prin care recurenta-pârâtă neagă calitatea sa de comitent se convertesc în critici ale hotărârii penale, care nu pot fi analizate în prezenta cauză pentru motivul arătat.

În ceea ce priveşte configuraţia acţiunii în regres, prin care reclamanta a înţeles să se substituie în drepturile creditorilor, cerând divizarea plăţii despăgubirilor (în cuantum total de 783.846,83 RON) în mod egal, între autorul faptei ilicite şi comitenţi, în acord cu instanţa de apel, faţă de considerentele precedente, Înalta Curte constată că opţiunea reclamantei nu contravine considerentelor hotărârii penale şi nici dispoziţiilor legale în materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În consecinţă, nu sunt întrunite nici cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Recurenta-pârâtă a susţinut că, raportat la art. 2.528 alin. (1) din C. civ., dreptul material la acţiunea în regres s-ar fi născut la data rămânerii definitive a hotărârii penale ce constituie titlu executoriu (13 iunie 2018), situaţie în care termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din acelaşi cod este împlinit.

Înalta Curte reţine că analiza incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune porneşte de la configuraţia raporturilor juridice ce au luat naştere ca urmare a sentinţei penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Turda, definitivă prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Astfel, ca o consecinţă a faptului juridic ilicit, constatat de instanţă în litigiul anterior, finalizat prin hotărârea menţionată, CNAIR, C., B., în calitate de părţi responsabile civilmente, şi A., în calitate de inculpat, au fost obligaţi, în solidar, la plata de despăgubiri civile.

După efectuarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească - în speţă după demararea executării silite - raportul juridic dintre creditori şi debitori s-a stins. De vreme ce plata întregii sume a fost efectuată de un singur debitor solidar, a luat naştere un alt raport juridic, între debitori, cu un conţinut juridic distinct de cel anterior, inclusiv cu privire la regimul prescripţiei extinctive.

În virtutea dispoziţiilor din C. civ., s-a născut dreptul de creanţă al debitorului care a realizat plata, ce poate fi valorificat pe calea acţiunii în regres exercitate împotriva celorlalţi debitori. Ca atare, în acord cu dispoziţiile legale prevăzute la art. 2.523 din C. civ., prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În litigiul pendinte, întrucât condiţia esenţială pentru promovarea acţiunii în regres este plata integrală a despăgubirilor de către unul dintre codebitori, acest fapt juridic a determinat nu doar stingerea raportului juridic obligaţional dintre creditori şi codebitorii solidari, ci şi naşterea dreptului de creanţă al codebitorului plătitor, marcând astfel momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă pentru exercitarea acţiunii în regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte în sensul că atare interpretare ar fi posibilă numai în situaţia în care reclamanta nu era parte în cadrul procesului penal, caz în care nu ar fi cunoscut valoarea despăgubirilor, deoarece eludează exact premisa pentru exercitarea acţiunii în regres. Totodată, tocmai pentru că subrogaţia legală se produce din momentul plăţii (conform art. 1.597 din C. civ.), nu poate fi validată opinia recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul la acţiunea în regres s-ar fi născut la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-au acordat despăgubirile.

Prin urmare, întrucât în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie instanţele de fond s-au raportat la data la care s-a realizat plata sumelor urmărite de către creditori, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 411A din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.