Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2617/2023 AI generated

Tax creditor's revocatory action to declare asset transfers inopposable against co-owner-debtor and purchasers

Case Number Decizia nr. 2617/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the appellate court's decision to grant the creditor's action and declare the challenged property transfer contracts inopposable. The dispute involved a revocatory action (actio pauliana) brought by a county public finance administration against two co-owners (debtors) and two purchasers, seeking to revoke the sale of an immovable property and a vehicle registered to the purchasers to address the debtors' insolvency and protect the creditor's tax claim. The Court rejected the appellants' arguments regarding the creditor's lack of procedural capacity and standing, as well as the co-owner's lack of passive standing, affirming that the revocatory action requires inopposability against all contracting parties. Decisively applying Articles 1562-1565 and 1254 of the Civil Code alongside Articles 56 and 57 of the Code of Civil Procedure, the Court held that the administrative body possessed valid procedural capacity, the co-owner had passive standing as a contract party, and the lower courts correctly found that the transfers were fraudulent in nature, having been made to relatives to increase the debtors' insolvency state, rather than to settle prior debts as claimed by the appellants.

Legislator headnote

AI generated

art. 56 alin. (1) C. proc. civ, art. 194 alin. (1) din C. civ, art. 1562 din C. civ, art. 1254 din C. civ, art. 818 C. proc. civ, art. 37 din Legea nr. 7/1996; Tax creditor's revocatory action to declare asset transfers inopposable against co-owner-debtor and purchasers: În aprecierea recurenţilor-pârâţi, raţionamentul curţii de apel cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ. este parţial contrazis de prevederile art. 57 alin. (2) din acelaşi cod, deoarece H.G. nr. 520/2013 la care s-a raportat instanţa nu stipulează competenţe în sensul celor două norme de procedură menţionate.

Keywords

AI generated
transfer of property insolvency tax debts civil judgment tax procedure public property

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la 21 decembrie 2021, prin declinare de la Judecătoria Piatra Neamţ, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a solicitat desfiinţarea contractului de vânzare încheiat între A. şi B., în calitate de vânzători, şi C., în calitate de cumpărător, autentificat la Societatea Profesională Notarială D. şi E. la 9 iulie 2021, desfiinţarea contractului de vânzare încheiat între A. şi F. în calitate de cumpărător, cu consecinţa inopozabilităţii actelor faţă de reclamantă, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunului mobil şi a bunului imobil până la soluţionarea cauzei.

În drept, acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1562-1565 din C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2329 din 29 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Neamţ s-a admis acţiunea revocatorie formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., C. şi F., au fost declarate inopozabile faţă de reclamantă contractul de vânzare nr. 674 din 9 iulie 2021 autentificat de Societatea Profesională Notarială D. şi E., încheiat între pârâţii A. şi B., în calitate de vânzători, şi pârâta C., în calitate de cumpărător, şi contractul de înstrăinare-dobândire a unui mijloc de transport din 7 iulie 2021 încheiat între pârâtul A. şi pârâta F. (în contract F.), în limita creanţei în cuantum de 3.987.337 RON şi s-a respins cererea pârâţilor A. şi B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 249 din 14 martie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2329 din 29 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în contradictoriu cu reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ şi pârâţii C. şi F., ca nefondat.

4. Motivele de recurs formulate de pârâţii A. şi B.

Prima critică din recurs vizează raţionamentul juridic pe care se bazează soluţia dată excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, respectiv excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei. În acest sens, au apreciat că sunt motive străine de natura pricinii considerentele de la fila x a deciziei recurate, deoarece reclamanta nu este Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ci Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, care a formulat acţiunea în nume propriu, deşi din motivarea instanţei de apel reiese că analiza calităţii de parte s-a efectuat avându-se în vedere puterea de reprezentare a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti.

Au mai susţinut că le-a fost încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de depunere, la dosarul cauzei, a Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1500/2013, în baza căruia s-a considerat că AJFP Neamţ este autorizată să semneze cereri de chemare în judecată, pe care nu l-au putut critica pentru că nu este public, astfel că nu poate produce consecinţe juridice.

În aprecierea recurenţilor-pârâţi, raţionamentul curţii de apel cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ. este parţial contrazis de prevederile art. 57 alin. (2) din acelaşi cod, deoarece H.G. nr. 520/2013 la care s-a raportat instanţa nu stipulează competenţe în sensul celor două norme de procedură menţionate.

De asemenea, au menţionat că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ nu are capacitate civilă de folosinţă, pentru a avea capacitate procesuală de folosinţă, faţă de prevederile art. 206 şi art. 194 alin. (1) din C. civ.

O altă critică priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., în sprijinul căreia s-a susţinut inexistenţa raportului juridic de drept fiscal între această pârâtă şi ANAF, însă instanţa a apreciat că este întrunită această condiţie a acţiunii civile prin prisma calităţii pârâtei de coproprietar, schimbând astfel natura juridică a apărărilor formulate.

Susţinând aplicarea greşită a legii, recurenţii-reclamanţi au arătat că inopozabilitatea (art. 1562 din C. civ.) şi desfiinţarea actului juridic (art. 1254 din C. civ.) sunt sancţiuni cu efecte diferite, iar reclamanta nu a înţeles să îşi modifice acţiunea prin care a solicitat desfiinţarea actelor juridice.

Printr-o altă critică au apreciat că este nelegală soluţia dată excepţiei prematurităţii acţiunii, deoarece instanţa de apel a reţinut că readucerea bunului sau cotei părţi în patrimoniul debitorului determină posibilitatea executării acestuia, deşi reclamanta nu a solicitat partajul conform art. 818 C. proc. civ., care se coroborează cu prevederile Codul fiscal, ce stipulează că numai bunurile debitorului pot fi executate silit. Au) precizat că acţiunea revocatorie este prematură şi lipsită de interes (excepţie asupra căreia instanţa de apel nu s-a mai pronunţat), în condiţiile în care reclamanta a demarat iniţial executarea silită, iar apoi a înţeles să formuleze acţiunea revocatorie, nu a cerut efectuarea partajului bunului comun, iar în cadrul executării silite nu a fost contestat refuzul OCPI de înregistrare a sechestrului fiscal/ipotecii fiscale. De asemenea, au precizat că, dacă bunurile nu pot fi executate, atunci sancţiunea inopozabilităţii este lipsită de efecte, iar contractul rămâne în continuare valabil între părţi. Arătând că procesele-verbale de sechestru nu produc efecte juridice în lipsa înscrierii în cartea funciară, recurenţii-pârâţi au solicitat să fie avute în vedere prevederile art. 41 şi art. 37 din Legea nr. 7/1996.

În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, care priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 278 C. proc. civ. în ceea ce priveşte contractele de împrumut pe care le-au depus în susţinerea apărărilor. Au apreciat în acest sens că respectivele contracte au dobândit dată certă prin înregistrarea ordinelor de plată la bancă, fiind astfel îndeplinite condiţiile vizând prezentarea înscrisului către funcţionarul public şi înregistrarea datei plăţii în registrul public al băncii. Pe cale de consecinţă, se impune recunoaşterea împrumuturilor şi, concomitent, stingerea acestora, care nu poate fi apreciată drept modalitate de creare sau creştere a stării de insolvabilitate, tocmai pentru că bunul a fost valorificat pentru stingerea datoriilor anterioare. Aşadar, teza actului fraudulos nu se verifică în cauză, pentru că vânzarea s-a realizat pentru stingerea datoriilor anterioare.

Au mai susţinut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată este întemeiată pe aspecte factuale ce nu au legătură cu cauza, ceea ce a condus la greşita aplicare a legii. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că imobilul a fost înstrăinat către o rudă de gradul al III-lea, iar nu de gradul I, cum a reţinut instanţa. Concluzionând, au precizat că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra faptului că stingerea celorlalte datorii s-a realizat cu preţul încasat din vânzare, care nu este derizoriu, raportat la împrejurarea că au păstrat uzufructul.

În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, expunând următoarele apărări:

În ceea ce priveşte motivul de recurs, a susţinut că instanţele de fond au reţinut corect că are calitate şi capacitate procesuală, având în vedere că figurează drept creditor în cererea de atragere a răspunderii patrimoniale care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Neamţ.

Cu privire la criticile care pun în discuţie calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., a arătat că, atât timp cât această parte are calitatea de vânzător al bunului imobil care face obiectul cauzei, reiese că are calitatea procesuală pasivă.

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii a menţionat că finalitatea urmărită este desfiinţarea actelor de vânzare încheiate în mod fraudulos, cu consecinţa inopozabilităţii acestora. Neindicarea sau indicarea greşită a temeiului de drept în acţiunea introductivă nu poate atrage respingerea acesteia, întrucât instanţa de judecată este obligată să releve norma de drept aplicabilă în speţă, pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză.

A mai susţinut că, în mod corect, au fost respinse excepţiile prematurităţii şi a lipsei de interes.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care, în mod legal, a fost menţinută soluţia pronunţată de prima instanţă, deoarece actele atacate au creat reclamantei un prejudiciu constând în crearea stării de insolvabilitate prin încheierea contractelor de vânzare.

Recurenţii-pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au precizat că soluţia pronunţată în cauză are la bază o situaţie de fapt greşită.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Criticile cu privire la soluţia dată excepţiilor lipsei capacităţii de folosinţă şi lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei sunt nefondate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se poate dispune casarea unei decizii "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Din modul în care sunt enunţate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba fie despre lipsa motivării, fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor.

Susţinerile referitoare la motivele străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. - nu sunt întemeiate. O asemenea ipoteză presupune ca hotărârea să cuprindă numai considerente care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii sau cu soluţia pronunţată, fie din perspectiva chestiunilor de fapt reţinute în hotărârea judecătorească, fie din perspectiva dispoziţiilor legale aplicate, fie din ambele perspective, ceea ce nu se verifică în cauză.

Este adevărat că în considerentele deciziei recurate este menţionată greşit puterea de reprezentare a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, însă aceste erori nu sunt esenţiale şi nu afectează întru-totul considerentele pe care s-a fundamentat soluţia dată asupra celor două excepţii, prin urmare nu influenţează legalitatea acesteia, după cum se va arăta în continuare.

Verificând considerentele criticate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus argumente elocvente în temeiul cărora au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Totodată, examinând criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate, pentru considerentele care succed.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că reclamanta nu are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacităţii civile din dreptul substanţial, iar capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procesuale, deci de a sta în judecată.

Fiind necesară grefarea capacităţii procesuale de folosinţă pe natura şi obiectul cererii deduse judecăţii, Înalta Curte constată că reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, angrenată în raportul juridic fiscal cu contribuabilul G., a obţinut un titlu valabil pentru recuperarea creanţelor fiscale din patrimoniul personal al recurentului-pârât A., a cărui răspundere în calitate de administrator al societăţii a fost stabilită, în solidar cu alţi doi pârâţi, prin decizia civilă nr. 247/F din 17 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II/a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, în ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă a reclamantei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, entitate fără personalitate juridică, s-a reţinut corect că sunt incidente prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta este constituită potrivit legii, conform prevederilor art. 13 din H.G. nr. 520/2013, astfel că poate sta în judecată.

Potrivit art. 13 alin. (3) lit. c) şi alin. (8) - (12) din H.G. nr. 520/2013, în subordinea direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri fără personalitate juridică, administraţiile judeţene ale finanţelor publice, conduse de un şef administraţie.

Faţă de prevederile legale redate, s-a impus respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, ca nefondată, întrucât această entitate fără personalitate juridică este constituită potrivit legii şi are capacitate procesuală de folosinţă specială, astfel cum reglementează de art. 56 C. proc. civ., şi anume cea judiciară. Drept urmare, în plan procesual, pentru a determina dacă reclamanta poate sta în judecată nu mai prezintă relevanţă prevederile art. 194 şi art. 206 din C. civ.

Trebuie ţinut seama, în contextul litigiului, de faptul că reclamanta are recunoscută capacitatea de a administra creanţe fiscale, conform art. 33 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, aceasta exercitând acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvenţă a societăţii G.. Dată fiind această capacitate ce se răsfrânge şi în plan procesual, nu reprezintă un impediment juridic, în calea exercitării drepturilor procedurale ale reclamantei, împrejurarea că H.G. nr. 520/2013, la care s-a raportat instanţa pentru a justifica incidenţa art. 56 alin. (2) C. proc. civ., nu reglementează competenţe în sensul art. 56 şi art. 57 din acelaşi cod.

Se poate observa că raţionamentul curţii de apel nu este contrazis de prevederile art. 57 alin. (2) din acelaşi cod, care reglementează o condiţie distinctă de exercitare a acţiunii civile, respectiv capacitatea procesuală de exerciţiu.

Faţă de precizările de mai-sus, criticile apar ca fiind rezultatul confuziei săvârşite de recurenţii-pârâţi între capacitatea procesuală de folosinţă şi cea de exerciţiu. De altfel, cu privire la chestiunea capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei, recurenţii-pârâţi nu au formulat o critică pertinentă de nelegalitate, câtă vreme au făcut vorbire despre dispoziţiile art. 57 alin. (2) C. proc. civ., care nu fundamentează însă raţionamentul instanţei de apel. Totodată, simpla redare a unor considerente dintr-o hotărâre judecătorească nu este de natură a deduce instanţei de recurs analiza unei chestiuni de nelegalitate.

De asemenea, în mod nejustificat, recurenţii-pârâţi au susţinut că le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, din moment ce legalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă rezultă din coroborarea unor acte normative de nivel superior Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 1500/2013, şi anume dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. şi cele ale art. 13 din H.G. nr. 520/2013, de a căror necunoaştere nu se pot prevala, deoarece acestea sunt publicate în Monitorul Oficial al României.

O altă critică priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., în sprijinul căreia s-a susţinut inexistenţa raportului juridic de drept fiscal între această pârâtă şi ANAF, însă instanţa a apreciat că este întrunită această condiţie a acţiunii civile prin prisma calităţii pârâtei de coproprietar, schimbând astfel natura juridică a apărărilor formulate.

Nu se poate trage concluzia, cum eronat o face recurenta-pârâtă, că instanţa de apel ar fi schimbat natura juridică a apărărilor formulate de aceasta. Motivul de apel formulat în acest sens a dedus analizei instanţei de apel calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., care însă nu poate fi efectuată doar prin prisma argumentului învederat de parte (inexistenţa raportului juridic de drept fiscal).

Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate, întrucât pârâta B. are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecăţii şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă).

Acţiunea revocatorie ce face obiectul litigiului pendinte urmăreşte să "readucă" în patrimoniul debitorului A. bunurile care au fost înstrăinate prin actele atacate, iar mecanismul prin care se realizează această finalitate este inopozabilitatea contractelor de vânzare. Ca efect al acestei acţiuni, sancţiunea inopozabilităţii poate opera atât faţă de reclamantul-creditor, actele frauduloase fiind declarate inopozabile, astfel că acesta este în drept să se comporte de parcă actul nu ar fi fost încheiat, cât şi faţă de debitor şi terţii cocontractanţi, în sensul că niciunul dintre aceştia nu poate să se prevaleze de transferul de drepturi ce a operat între ei, iar creditorul va putea urmări bunurile în patrimoniul debitorului său conform art. 1.565 alin. (1) din C. civ.

Particularizând configuraţia cadrului procesual pasiv pentru ipoteza acţiunii revocatorii, chiar dacă inopozabilitatea pauliană are caracter relativ, aceasta trebuie constatată între toate părţile ce au participat la încheierea actului juridic. Chiar dacă recurenta-pârâtă B. nu are calitatea de debitor al reclamantei, cu care nu are un raport juridic de drept fiscal, întrucât aceasta a luat parte la încheierea contractului de vânzare a imobilului (bun comun), în calitate de vânzător alături de recurentul-pârât A., are legitimare procesuală pasivă în cadrul prezentei acţiuni. În concluzie, în acord cu instanţele de fond, Înalta Curte reţine că problema cadrului procesual, sub raport subiectiv, şi-a primit în mod corect dezlegarea prin observarea părţilor contractante.

Nefondată este şi susţinerea prin care recurenţii-pârâţi au arătat că inopozabilitatea (art. 1.562 din C. civ.) şi desfiinţarea actului juridic (art. 1.254 din C. civ.) sunt sancţiuni cu efecte diferite, iar reclamanta nu a înţeles să îşi modifice acţiunea prin care a solicitat desfiinţarea actelor juridice.

Acţiunea demarată de reclamantă a fost calificată în mod corect drept revocatorie, fără a fi înfrânt principiul disponibilităţii, raportat la motivele de fapt şi de drept ale cererii, fiind indicate expres dispoziţiile care reglementează acest mijloc juridic pus la dispoziţia creditorului prejudiciat printr-un act juridic fraudulos încheiat de debitorul său (art. 1562-1565 din C. civ.). Împrejurarea că reclamanta a solicitat desfiinţarea contractelor de vânzare nu constituie o sursă de echivoc sub aspectul cauzei acţiunii civile (cauza petendi), în condiţiile în care aceasta a evidenţiat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că scopul către care tinde este declararea inopozabilităţii actelor juridice frauduloase.

Fără temei au invocat recurenţii-pârâţi că este nelegală soluţia dată excepţiei prematurităţii acţiunii. Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nu are semnificaţie faptul că debitorul nu este unic proprietar al bunului, din moment ce cota-parte deţinută de acesta reprezintă un bun ce poate contribui la satisfacerea creanţei. Este real că numai bunurile debitorului pot fi executate silit, însă în planul acţiunii revocatorii nu prezintă relevanţă dacă reclamanta a solicitat şi partajul imobilului, deoarece scopul prezentului demers judiciar este doar de a declara inopozabile actele frauduloase.

De asemenea, aspectele ce ţin de executarea silită demarată de reclamantă şi cele referitoare la înscrierea sechestrului în cartea funciară nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate şi nu pot face obiect de analiză în cadrul prezentului litigiu. Argumentul sprijinit pe dispoziţiile art. 818 din C. civ., în sensul că, în cazul bunurilor comune, trebuie cerut întâi partajul pentru a putea fi urmărită doar partea debitorului coproprietar sau codevălmaş, nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea ori aplicarea greşită a niciunei dispoziţii legale ce dau sediul materiei acţiunii revocatorii pentru simplul motiv că nu se referă la niciuna din condiţiile de admisibilitate a acesteia.

Dificultăţile întâmpinate sau care ar putea fi întâmpinate de reclamanta-creditoare în cadrul executării silite, ce pot include necesitatea de a recurge la un alt mijloc de protecţie a drepturilor creditorului (partajul bunului comun pe calea acţiunii oblice) nu pot afecta actualitatea dreptului de care se prevalează în cadrul acţiunii revocatorii şi nici interesul declanşării acestui mecanism juridic, care îi permite să evite consecinţele nefaste ale insolvabilităţii debitorului. Astfel, acţiunea revocatorie este doar o măsură conservatorie, iar nu executorie, ce creează pentru creditor premisele de a urmări, în patrimoniul debitorului său, conform art. 1.565 alin. (1) din C. civ., bunul înstrăinat prin actul fraudulos atacat. Doar ca efect al declarării inopozabilităţii actelor frauduloase devine admisibilă o eventuală acţiune de partajare a bunurilor comune ale soţilor.

Totodată, se cuvine a fi menţionat că aceste două excepţii (prematuritatea şi lipsa interesului) au fost invocate în faţa primei instanţe, motiv pentru care, dacă sunt reiterate în stadiile procesuale ulterioare, nu mai pot fi analizate drept veritabile excepţii, astfel că nu se impune ca instanţa să se pronunţe în dispozitiv asupra acestor chestiuni, ci criticile care le vizează sunt examinate conform controlului permis de lege în calea de atac. Prin urmare, nu se poate vorbi despre omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, care priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că teza actului fraudulos nu se verifică pentru că vânzarea s-a realizat pentru stingerea unor datorii anterioare.

Înalta Curte constă că toate elementele contestate de recurenţii-pârâţi la punctul V din cererea de recurs vizează statuări ale instanţei de apel, realizate pe baza evaluării de ansamblu a elementelor de fapt ale cauzei, astfel că ele scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei activitate urmăreşte să supună, în condiţiile legii, examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Este atributul instanţei de fond de a evalua dacă este întrunită condiţia prejudiciului şi/ori cea a insolvabilităţii debitorului. Tot în puterea de apreciere a instanţei de fond se află şi evaluarea conduitei părţilor implicate, care pot să-şi justifice acţiunile sub aparenţa intenţiei de stingere a altor datorii, plăţii altor creditori, eventual, de bună-credinţă.

Analiza tuturor acestor elemente de fapt ale cauzei a fost realizată de instanţa de apel care, în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra întrunirii condiţiei prejudicierii creditoarei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, prin crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, cât şi asupra condiţiei fraudei, iar concluziile sale, pentru motivele arătate, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs. Pentru a decide astfel, curtea de apel nu a ţinut seama doar de nedovedirea anteriorităţii creanţelor provenite din contractele de împrumut (prin raportare la art. 278 din C. civ.), ci şi de nedovedirea restituirii sumelor împrumutate către prezumtivii creditorii, precum şi de faptul că pârâtele C. şi F. au precizat că scopul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie l-a reprezentat intenţia de a asigura transmiterea acestuia către fiul vânzătorilor, iar nu intenţia de a transmite bunul în patrimoniul celor două cumpărătoare.

Aşadar, valorificarea elementelor probatorii (contractele de împrumut şi tranzacţiile bancare) din perspectiva propusă de recurenţii-pârâţi - recunoaşterea împrumuturilor prin prisma art. 278 C. proc. civ. şi, concomitent, stingerea acestora - care să conducă la concluzia că bunurile au fost vândute pentru a stinge datorii anterioare excedează căii de atac a recursului.

Nemulţumirea recurenţilor-pârâţi faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care a fost evaluat dacă sunt întrunite condiţiile acţiunii revocatorii în raport cu probele administrate în cauză nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa acestui caz de casare. Faptul că imobilul a fost valorificat de o rudă de gradul al III-lea, iar nu de gradul I, cum a reţinut instanţa, nu relevă o sincopă a raţionamentului judiciar în stabilirea situaţiei de fapt, de esenţă fiind că bunurile au fost înstrăinate către persoane cu care se află în legătură de rudenie, după cum s-a evidenţiat în considerentele hotărârii atacate. De asemenea, faptul că instanţa a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de pârâţi nu echivalează cu o nemotivare sau cu aplicarea greşită a legii.

În considerarea tuturor acestor motive, reţinând că, pe baza criticilor formulate, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 249 din 14 martie 2023 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.