Parish’s usucapion title upheld as municipality’s appeal annulled for failing to raise legal grounds

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 13.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Sfânta Cuvioasă Parascheva şi Sfântul Ioan Rusul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să i se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (îndelungă folosinţă) şi accesiune imobiliară asupra următoarelor bunuri: teren intravilan, în suprafaţă de 1.200 mp, situat în Bucureşti, str. x, prin uzucapiunea de 30 de ani; construcţie (C1) Biserică locaş de cult ortodox, în suprafaţă de 126 mp, situată în Bucureşti, str. x, prin accesiune imobiliară; construcţie (C2) anexe oficiu parohial, în suprafaţă de 24 mp, situată în Bucureşti, str. x, prin accesiune imobiliară.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - art. 503, art. 1.890 C. civ. de la 1864, Legea nr. 489/2006 şi Legea nr. 455/2006.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 434/23.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 582A/22.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 593/27.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 778A/23.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, astfel cum a fost precizată şi a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.132,68 mp, situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie, realizată de expertul tehnic A.; a admis excepţia lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară; a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, ca lipsită de interes.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1.858 pct. 2 C. civ.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că prima instanţă ar fi stabilit că reclamanta din prezentul litigiu a exercitat elementul material al posesiei începând de la data ridicării bisericii (plasată în jurul anului 1945), iar aceste dezlegări nu ar fi fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăţi.

De asemenea, tot instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că, în ceea ce priveşte elementul intenţional (animus), instanţa de apel ar fi stabilit, în primul ciclu procesual, că deschiderea rolului fiscal pe numele reclamantei (potrivit procesului-verbal nr. x/24.05.1971) a avut semnificaţia juridică a intervertirii detenţiei precare în posesie, conform art. 1.858 pct. 2 C. civ., ca act de rezistenţă la exerciţiul dreptului de proprietate al intimatei, în urma acestui act, reclamanta începând să exercite o posesie utilă.

Totodată, în rejudecarea apelului, instanţa a constatat că niciun înscris aflat în dosarul fiscal al imobilului din Bucureşti, str. x nu dovedeşte înscrierea fiscală a Departamentului Cultelor, în toată perioada în care acest dosar a fost constituit, interval de timp care a debutat în anul 1956 şi continuă până în prezent, iar în acest dosar nu există nici cereri formulate de Departamentul Cultelor sau în numele acestuia, nici menţiuni realizate din oficiu, de organele fiscale.

Mai arată şi că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut, cu privire la evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986 şi conservate de către pârât în format electronic, că aceste evidenţe nu au la bază nicio manifestare de voinţă a Departamentului Cultelor, căreia să îi poată fi atribuită semnificaţia întreruperii posesiei exercitate de reclamantă, în raport de aceste considerente, instanţa constatând că, în cauză, reclamanta a făcut dovada exercitării, începand din anul 1971, a unei posesii utile asupra terenului în suprafaţă de 1.132,68 mp, din Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică în specialitatea topografie, fiind, astfel, îndeplinite condiţiile constatării dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată.

Precizează că, din lecturarea considerentelor hotărârii atacate, se observă că instanţa de apel, în rejudecare, pleacă de la o premisă total eronată, în sensul că prima instanţă ar fi "stabilit că reclamanta a exercitat elementul material al posesiei începând de la data ridicării bisericii, în jurul anului 1945, iar aceste dezlegări nu au fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăţi", în condiţiile în care instanţa de fond "reţine că reclamanta are calitatea de detentor precar", terenul în litigiu fiind dăruit Primăriei Municipiului Bucureşti prin actul de donaţie din data de 13.03.1936, act prin care s-a stipulat că "sub niciun motiv, autoritatea comunală dăruită sau aceea care eventual ar înlocui-o nu are voie să schimbe destinaţia terenului dăruit", ceea ce "înseamnă că reclamanta nu este decât un detentor precar".

Menţionează, totodată, că prima instanţa a mai reţinut şi că "împrejurarea că pârâtul a permis folosirea terenului şi edificarea unor construcţii nu este de natură a semnifica pasivitatea proprietarului, lipsa acestuia de diligenţă în privinţa bunului, ci, dimpotrivă, respectarea sarcinii impuse prin contractul de donaţie, a cărei încălcare ar fi putut conduce fie la intentarea de către donator sau succesorii săi în drepturi a unei acţiuni în exercitarea acesteia cu obligaţia sa la plata de daune-interese, fie la plata de daune-interese, fie la introducerea unei acţiuni, prin care să se solicite revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii."

Precizează că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în speţă fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., inclusiv soluţia instanţei de apel din primul ciclu procesual, fiind rezumată în mod eronat, în condiţiile în care "Curtea constată că în mod corect prima instanţă a reţinut calitatea de detentor precar a apelantei-reclamante la momentul iniţial", iar "rolul fiscal a fost deschis pe numele Parohiei în 1994, moment de la care, însă, nu este împlinit termenul de uzucapiune de 30 de ani."

Or, chiar dacă prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se "aprecia dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani, conform art. 1.890 C. civ..", în opinia recurentului-pârât, instanţa de apel, în rejudecare, aplică în mod greşit, în cauză, dispoziţiile art. 1.859 pct. 2 C. civ. (singurul text de lege, normă de drept material avută în vedere la pronunţarea soluţiei), fără nicio referire la condiţiile cumulative prevăzute de art. 1.890 C. civ., motivarea fiind contradictorie, cu rezumarea eronată a soluţiei (motivării) primei instanţe.

Concluzionează în sensul că, dat fiind faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 1.858 pct. 2 şi art. 1.890 C. civ., precum şi că aceasta cuprinde motive contradictorii, se impune casarea acesteia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărări formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare de către intimata-reclamantă.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin rezoluţie a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părţi, la data de 30.10.2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Analizând susţinerile formulate, se observă că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, deşi printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă nerespectarea prevederilor art. 1.858 pct. 2 C. civ. de la 1864, acesta se rezumă la a prezenta considerentele deciziei atacate, fără a formula critici concrete de nelegalitate în raport cu acestea, pentru ca ulterior să invoce că "instanţa de apel, în rejudecare, pleacă de la o premisă total eronată, în sensul că prima instanţă ar fi stabilit că reclamanta a exercitat elementul material al posesiei începând cu data ridicării bisericii, în jurul anului 1945, iar aceste dezlegări nu au fost contestate în apel, impunându-se în cadrul prezentei judecăţi", în condiţiile în care prima instanţă ar fi reţinut, de fapt, că "reclamanta are calitatea de detentor precar".

Pe lângă aspectul că aceste susţineri nu antamează, în realitate, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar contestarea unei situaţii de fapt, referitoare la modalitatea în care a fost stabilit cadrul factual - aspect de temeinicie, exclus controlului judiciar al instanţei de recurs, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - aceste susţineri au şi un caracter pur formal, nefiind apte a fi deduse judecăţii în prezenta fază procesuală inclusiv din această perspectivă.

Astfel, deşi pretinde existenţa unei motivări într-o manieră necorespunzătoare, de către instanţa de rejudecare, a hotărârii pronunţate, recurentul-pârât omite a formula o critică subsumabilă prevederilor art. 488 C. proc. civ., în condiţiile în care susţinerile formulate nu denotă, în realitate, pretinsa necorelare a considerentelor expuse de recurent.

Reiese, aşadar, cu evidenţă, din chiar conţinutul considerentelor citate de către recurent că aspectul reţinut de către instanţa de rejudecare a fost acela al "elementului material al posesiei", aspect în legătură cu care prima instanţă a reţinut că "sub aspectul elementului material, tribunalul reţine că din probele administrate în cauză rezultă că de la data ridicării bisericii (aproximativ în anul 1645) reclamanta a stăpânit terenul de 1.132,68 mp identificat de expertul în specialitatea topografie fiind construite şi anexe şi fiind efectuate şi îmbunătăţiri la acestea".

Drept urmare, simpla referire la faptul că tribunalul ar fi reţinut că "reclamanta are calitatea de detentor precar" nu reprezintă o critică de natură să permită exercitarea controlului judiciar al instanţei de recurs, din moment ce acesta nu contrapune considerentelor deciziei atacate elemente concrete de nelegalitate, cât timp instanţa devolutivă de control judiciar s-a referit exclusiv la cea dintâi parte a silogismului judiciar al primei instanţe, referitoare existenţa elementului material al posesiei (corpus), iar nu şi la cea referitoare la elementul intenţional (animus) - a cărui analiză este cea care a determinat reţinerea tribunalului (invalidată de către instanţa de prim control judiciar) în sensul că "reclamanta nu este decât un detentor precar" (la care face trimitere recurentul).

Aşadar, aceste susţineri nu sunt apte să permită cenzura instanţei de recurs, din moment ce nu opun critici propriu-zise soluţiei instanţei de apel.

Nici afirmaţia recurentului referitoare la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, critică aparent subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu învederează, în realitate, aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte considerentele care au stat la baza pronunţării soluţiei, din moment ce reţinerile la care face referire recurentul se regăsesc în partea introductivă a deciziei atacate (la pagina 7), în timp ce analiza instanţei de apel se regăseşte la paginile 9-11 din actul jurisdicţional atacat, astfel încât motivele evocate nu se traduc în veritabile critici de nelegalitate.

În acest sens, dispoziţiile art. 461 C. proc. civ. prevăd în mod expres că partea are la îndemână posibilitatea formulării căii de atac doar împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, precum şi împotriva considerentelor acesteia.

În egală măsură, nici cea din urmă susţinere a recurentului, privitoare la lipsa unei analize a "condiţiilor cumulative prevăzute de art. 1.890 C. civ..", nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce recurentul s-a limitat doar la a formula susţineri generale, fără însă a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite respectivele prevederi legale.

Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Aşadar, pentru a putea reţine o critică de nelegalitate, nu este suficient a indica un anumit text de lege, ci de a arăta, punctual, în ce măsură norma de drept în discuţie ar fi putut influenţa judecata înfăptuită în cauză.

Pe lângă faptul că o astfel de argumentaţie lipseşte, oricum conţinutul normativ al art. 1.890 C. civ. de la 1864 reglementează strict, cu titlu general, instituţia juridică a uzucapiunii de 30 de ani, în timp ce instanţa de casare a stabilit obligaţia instanţei de rejudecare de "a administra dovezi suplimentare care să lămurească situaţia de fapt, respectiv să clarifice cine a plătit rolul fiscal începând din anul 1971 şi cum s-a ajuns ca în anul 1986 Departamentul Cultelor să fie înregistrat în rolul fiscal, analizând în ce măsură a existat sau nu o întrerupere a posesiei utile şi apreciind dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani, conform art. 1.890 C. civ.."

Prin urmare, din moment ce recurentul nu a formulat critici efective de nelegalitate în legătură cu condiţiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea, respectiv existenţa unei "posesiuni continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar", conform art. 1.847 C. civ. de la 1864, nici această din urmă susţinere nu este în măsură să învestească în mod legal instanţa de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 778 A din 23 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.