State's passive procedural standing for moral damages from illegal technical surveillance measures under the European Convention on Human Rights.

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în data de 23.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 237.326 RON, echivalentul a 48.000 euro (potrivit cursului valutar al BNR din 14.04.2022, de 1 euro = 4.9443 Ron), reprezentând contravaloarea prejudiciului reprezentat de daunele morale suferite de reclamant ca urmare a gravei atingeri aduse atât vieţii sale private, cât şi onoarei şi demnităţii sale de către organele de cercetare penală ale Statului Român, din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, prin emiterea şi menţinerea în mod ilegal faţă de acesta, pentru o durată de 60 de zile, în dosarul penal nr. x/2015 al acestei instituţii, a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 8124/UP/28.08.2015, nr. 8125/UP/28.08.2015, nr. 8126/UP/28.08.2015, nr. 9333/UP/02.10.2015, nr. 9342/UP/02.10.2015 şi nr. 9343/UP/02.10.2015, în baza cărora a fost supravegheat în perioadele 31.08.2015-29.09.2015 şi 03.10.2015-01.11.2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4, art. 5, art. 14 alin. (2), art. 1.349 alin. (1)-(3), art. 1.357, art. 1.373 alin. (1)-(2), art. 1.381 alin. (1), art. 1.385 şi art. 1.386 alin. (1) C. civ., art. 139 alin. (1), art, 142 alin. (4) şi art. 145 alin. (1) C. proc. pen., Decizia Curţii Constituţionale nr. 244/2017, art. 20, art. 21, art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, art. 8 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 295/09.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1139A/20.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a anulat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că în mod corect a fost admisă, de către prima instanţă, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară s-a impus concepţia potrivit căreia calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titulară a dreptului în raportul juridic dedus judecăţii şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic.

Reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor, apreciind că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru prejudiciul moral suferit prin derularea procesului penal care l-a vizat.

Astfel cum se poate observa din motivarea acţiunii, reclamantul invocă un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale statului manifestate prin instituţiile sale naţionale.

Or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1.357-1.371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie, în condiţiile în care presupusa faptă este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei, precum şi din susţinerile reclamantului, reiese că acţiunea vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acţiunile/inacţiunile instanţelor din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român prin Ministerului Finanţelor.

Prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Invocă, în acest sens, prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens", precum şi dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., conform cărora:

"dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului."

Prin urmare, din coroborarea textelor indicate, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Totodată, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5) şi de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, consideră că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Răspunderea administrativ-patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituţie şi răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 22 din Constituţie) şi subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi de Legea nr. 554/2004).

Astfel, statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Arată, totodată, că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că procurorul nu este un prepus al statului, însă a concluzionat în mod eronat în sensul că statul ar răspunde totuşi pentru actele organelor de urmărire penală, concluzie neîntemeiată pe un text de lege.

5. Apărări formulate în cauză

În data de 14.06.2024, în termen procedural, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-reclamant a menţionat că susţinerile recurentului-pârât nu sunt în măsură să răstoarne considerentele legale si întemeiate formulate de instanţa de apel potrivit cărora:

"(...) obligaţia de a garanta persoanelor drepturile fundamentale este una ce îi revine în mod direct statului, acesta fiind primul şi principalul său rol, după cum rezultă din topografia normelor constituţionale. Ca atare, orice încălcare a unor drepturi fundamentale de către entităţile ce compun statul atrage răspunderea directă şi obiectivă a acestuia din urmă."

Faţă de această formulare clară a răspunderii Statului Român pentru încălcarea de către instituţiile sale a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, întărită de cele statuate de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt lipsite de orice temei legal şi de orice corespondent în realitate criticile recurentului-pârât prin care acesta susţine că Statul Român nu ar fi responsabil de delictele comise de organele de cercetare penală în instrumentarea cauzelor aflate în jurisdicţia lor, pentru motivul că aceste organe nu s-ar afla într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Or, raportat la cele reţinute judicios de instanţa de apel, argumentele invocate de recurentul-pârât în motivarea căii de atac, nu sunt în măsură să răstoarne considerentele legale şi temeinice ale Curţii de Apel Bucureşti potrivit cărora:

"(...) chiar dacă procurorul nu este un prepus al statului, acesta din urmă răspunde pentru actele organelor de urmărire penală, întrucât în cauză sunt puse în discuţie drepturi fundamentale, consacrate la nivel constituţional".

În concluzie, arată că instanţa de apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, statuând fondat că în speţă există o deplină identitate între pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi persoana răspunzătoare din punct de vedere delictual obligată la despăgubirea reclamantului-intimat pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale de către organele penale specializate ale Statului Român, condiţia calităţii procesuale pasive cerută de dispoziţiile art. 36 teza I C. proc. civ. fiind îndeplinită în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, considerând că statul nu justifică o eventuală calitate procesuală pasivă în speţă, întrucât presupusa faptă ilicită a fost comisă de o altă instituţie cu personalitate juridică, pentru care nu operează atragerea răspunderii sale.

Criticile au caracter nefondat.

Prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 237.326 RON, reprezentând daune morale cauzate de către organele judiciare, ca urmare a emiterii şi menţinerii faţă de acesta, în intervalul 31.08.2015-29.09.2015 şi 03.10.2015-01.11.2015, a unor mandate de supraveghere tehnică, în legătură cu care a invocat că ar avea un caracter nelegal, fiindu-i adusă atingere vieţii private, onoarei şi demnităţii, mai ales în contextul în care nu a avut calitatea de parte în dosarul penal în care s-au dispus respectivele măsuri.

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, a fost invalidată de către instanţa de prim control judiciar, care, admiţând apelul reclamantului, a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului în considerarea faptului că se invoca nesocotirea unor drepturi fundamentale, fiind irelevantă şi de un formalism excesiv trimiterea făcută de prima instanţă la dispoziţiile art. 1.373 C. civ., mai ales în contextul în care temeiul juridic al cererii deduse judecăţii a fost mult mai amplu (fiind invocate inclusiv prevederile art. 1.349 alin. (1)-(3), art. 1.357, art. 1.381 alin. (1), art. 1.385 şi art. 1.386 alin. (1) C. civ., art. 139 alin. (1), art. 142 alin. (4) şi art. 145 alin. (1) C. proc. pen., art. 20, art. 21, art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, respectiv art. 8 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului).

Constatările instanţei de apel sunt corecte, Statul Român justificând legitimatio ad causam din perspectiva dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecăţii şi care, în speţă, se referă la o eventuală nerespectare de către pârât a drepturilor fundamentale ocrotite prin Convenţia europeană a drepturilor omului, ca urmare a unei pretinse nelegalităţi a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse faţă de intimatul-reclamant.

Or, fără a antama chestiuni privitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii, din moment ce aspectul existenţei dreptului subiectiv invocat urmează a fi cercetat în condiţii de contradictorialitate, de către instanţele de fond, cu ocazia devoluţiunii cauzei sub toate aspectele ei, în prezenta cale extraordinară de atac urmează a fi examinată strict legalitatea deciziei atacate, prin care s-a reţinut corelaţia dintre părţile litigante şi subiectele de drept parte ale raportului juridic de drept material invocat.

În acest sens, se constată că, astfel cum rezultă din elementele cererii introductive de instanţă, pe calea prezentei acţiuni, intimatul-reclamant urmăreşte obligarea recurentului-pârât la plata de daune pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pretinsei nerespectări, de către organele de urmărire penală, a unor dispoziţii procedurale penale în legătură cu supravegherea sa tehnică, aspect care s-ar fi repercutat asupra dreptului său subiectiv la respectarea vieţii private, astfel cum este prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Obiectul pretenţiei deduse judecăţii prin cererea introductivă de instanţă se circumscrie, deci, faţă de fundamentul acţiunii, sferei garanţiilor care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală, fiind, astfel, reclamată o reparaţie patrimonială ce decurge, în principal, din nesocotirea unor norme convenţionale.

Or, potrivit art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, "Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internaţională a statelor contractante cu privire la obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţia Europeană.

Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligaţia de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligaţii, în cadrul procesual pasiv al judecăţii trebuie să stea Statul Român, în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanţelor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ.

Or, configuraţia juridică a demersului procesual formulat de către partea reclamantă permite, aşadar, identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecăţii, ce presupune, drept premisă, existenţa unor consecinţe păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituţional, de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie lato sensu.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispoziţiile art. 223 - 224 C. civ., pentru a justifica o eventuală angajare a răspunderii persoanelor juridice de drept public prioritar răspunderii statului, este una inadecvată şi care nu poate schimba cadrul în care se poartă litigiul atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţia Europeană.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fixarea cadrului procesual, obiect al examinării în prezenta cauză, este suficientă doar afirmarea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din raportul juridic dedus judecăţii, pentru justificarea calităţii procesuale a părţilor, în conformitate cu regula înscrisă în teza finală a art. 36 C. proc. civ., cât timp existenţa sau inexistenţa acestora constituie o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului.

Se remarcă, de altfel, că intimatul-reclamant se prevalează, în promovarea demersului său judiciar, şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alin. (2) al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale (par. 50).

De asemenea, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (par. 51).

În continuare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică (par. 63 şi 64).

În realizarea obligaţiei pozitive de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, astfel cum a fost trasată prin decizia anterior menţionată, legiuitorul a consacrat normativ (ca urmare a adoptării Legii nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative) un mijloc procesual de verificare a legalităţii măsurii de supraveghere tehnică, precum şi a modului de punere în executare a acesteia, în favoarea oricărei persoane cu privire la care s-a dispus sau confirmat o atare măsură şi care nu a dobândit în respectiva cauză calitatea de parte (fiind reglementată, în acest sens, plângerea prevăzută de dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen.).

Corelativ, prin intermediul aceluiaşi act normativ, a fost concretizată, în mod evident, şi intenţia legiuitorului de a atribui calitate procesuală pasivă Statului Român în raport cu pretenţia formulată de către intimatul-reclamant, ca urmare a introducerii în ordinea juridică, prin intermediul art. 5391 C. proc. pen., a cazului de răspundere obiectivă a statului pentru prejudiciul cauzat ca urmare a dispunerii, confirmării, prelungirii sau punerii în executare, în mod nelegal, a unei măsuri de supraveghere tehnică.

Deşi ulterioară ilicitului afirmat în prezenta pricină, clarificarea juridică a cadrului procesual în această materie este una utilă, urmând a fi valorificată şi în litigiul pendinte, din moment ce atestă, la rândul său, existenţa legitimării procesuale a pârâtului Statul Român, grefată pe calitatea sa de subiect pasiv al raportului juridic obligaţional invocat şi, astfel, a posibilităţii antrenării răspunderii sale, în condiţiile expres prevăzute de norma specială, pentru prejudicii cauzate prin măsuri de supraveghere tehnică dispuse în mod nelegal, în mod similar cu alte cazuri de răspundere obiectivă a statului pentru măsuri dispuse în cadrul unui proces penal (precum dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, conform art. 539 C. proc. pen.).

Regimul juridic al acestui tip particular de situaţie juridică (explicitată prin consacrarea legislativă a cazului de răspundere stabilit de art. 5391 C. proc. pen., anterior menţionat, - cuprins în cadrul Capitolului VI, "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri", al Titlul IV, "Proceduri speciale", din Partea specială a acestui act normativ -) se înscrie, astfel, în registrul acţiunilor decurgând din principiul constituţional al responsabilităţii juridice a statului, reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, particularizate tocmai prin caracterul excepţional al condiţiilor în care poate fi angajată răspunderea juridică a acestui subiect de drept.

Drept urmare, în raport cu pretenţia concretă formulată de reclamant, se constată corespondenţa între persoana pârâtului şi subiectul pasiv al raportului juridic de drept material dedus judecăţii, revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei ca, în cadrul unei analize asupra fondului, să stabilească situaţia de fapt şi măsura în care poate fi antrenată răspunderea juridică a pârâtului, în raport cu pretenţiile formulate şi cu apărările invocate în prezenta pricină.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1139 A din 20 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1139 A din 20 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.