Inadmissibility of revision for alleging res judicata violation where the lower court analyzed prior judgments

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă, sub nr. x/2022, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând să se dispună obligarea pârâtei ca, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezentul dosar, să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziţiei nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeş şi emiterea în favoarea reclamantelor a deciziei de compensare prin 800.000 puncte în valoare de 800.000 RON, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. 27398/CC din data de 2 octombrie 2006, fără cheltuieli de judecată în măsura în care pârâta nu se opune cererii de chemare în judecată.

Ulterior, reclamantele au precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziţiei nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeş pentru suma de 160.000 euro, ce urmează a fi calculată în RON şi puncte valorice la cursul valutar de la data plăţii şi cu observarea indicelui de inflaţie de la aceeaşi dată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 674 din data de 14 iunie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă: a admis acţiunea principală formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat-o pe pârâtă să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziţiei nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeş, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; a obligat-o pe pârâtă la emiterea în favoarea reclamantelor a deciziei de compensare prin 800.000 puncte în valoare de 800.000 RON; a respins precizarea de acţiune.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 20 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 674 din data de 14 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. şi B..

A anulat în parte sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii iniţiale şi a reţinut cauza spre rejudecare.

A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate în ceea ce priveşte respingerea precizării de acţiune.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel, în esenţă, a apreciat fondată critica prin care apelanta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (intimata din prezenta revizuire) a susţinut că hotărârea primei instanţe este nemotivată.

Astfel, a reţinut că apelanta a criticat decizia pronunţată de prima instanţă sub două aspecte: omisiunea de a analiza excepţia autorităţii de lucru judecat pe care o invocase (autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019 şi a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, pe care a invocat-o prin notele de şedinţă depuse la dosar) şi omisiunea de a prezenta motivele de fapt şi de drept ale soluţiei, limitându-se la o redare a soluţiilor pronunţate în litigiile anterioare ale părţilor.

Analizând criticile apelantei, curtea de apel a constatat că într-adevăr, tribunalul s-a limitat la a expune formal soluţiile adoptate de instanţele judecătoreşti în litigiile purtate anterior între părţi, expunere urmată de invocarea unor texte de lege (Legea nr. 165/2013) şi concluzia finală a caracterului întemeiat al cererii iniţiale.

A constatat că procedând în această manieră, tribunalul nu a analizat în niciun mod autoritatea de lucru judecat (în sens larg, incluzând şi efectul pozitiv al lucrului judecat) invocată în cauză şi nici nu a prezentat un raţionament propriu în fapt şi în drept, pe baza căruia a concluzionat asupra despăgubirii de 800.000 puncte.

Ca atare, a reţinut că numai în contextul unei analize reale şi efective a cauzei, concretizată printr-o motivare corespunzătoare, susceptibilă să răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, ar fi existat o soluţionare a fondului litigiului, iar instanţa de apel ar fi putut cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii în cadrul controlului judiciar.

Prin urmare, a apreciat că, întrucât vătămarea procesuală adusă apelantei, de natură să afecteze dreptul acesteia la un proces echitabil, nu poate fi înlăturată altfel, se impune anularea în parte a deciziei apelate numai în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii iniţiale, în cadrul impus de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cu reţinere spre rejudecare, câtă vreme niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea cauzei către prima instanţă.

Cât priveşte cererea precizatoare, a arătat că este de observat că aceasta a fost respinsă motivat de prima instanţă, soluţie ce nu a fost apelată, intrând astfel în puterea de lucru judecat şi nemaiputând fi analizată în apel.

Prin decizia civilă nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor.

Procedând la rejudecarea cauzei, curtea de apel a analizat cu prioritate autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019 şi a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011.

A constatat că ambele părţi s-au prevalat de aceste hotărâri judecătoreşti (pronunţate în litigii anterioare), diferită fiind numai concluzia expusă în baza acestora: în timp ce reclamantele au apreciat că hotărârile menţionate justifică acordarea sumei de 160.000 euro, pârâta a apreciat că tocmai în baza acestor hotărâri, este chemată să aprecieze asupra despăgubirilor, suma reclamată nefiind validată de instanţele anterioare.

Astfel, din examinarea tuturor hotărârilor (ataşate dosarului administrativ de despăgubiri depus în faţa primei instanţe) pronunţate în cauza 5179/115/2006, a reţinut că, într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 358/A din dat de 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă: a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Caransebeş şi ANPRP Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor; a fost obligată Primăria municipiului Caransebeş, prin primar ca, în completarea celor stipulate prin art. 1 din decizia nr. 946 din data de 30 mai 2006 să propună persoanei îndreptăţite, C., o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului în cuantum de 160.000 euro; a fost respins capătul de cerere referitor la plata folosului nerealizat şi a dobânzilor legale aferente valorii imobilului pentru perioada cuprinsă între data notificării şi până la data plăţii.

Însă, curtea de apel a observat că, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâtul primarul Municipiului Caransebeş; a respins excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţii Primarul municipiului Caransebeş şi Primăria municipiului Caransebeş şi de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a admis recursurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Caransebeş şi Primăria municipiului Caransebeş şi de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Deciziei nr. 358/A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara; a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelurile declarate de pârâtele Primăria municipiului Caransebeş şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 453 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta C. împotriva Dispoziţiei nr. 946 din 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeş; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Aşadar, instanţa de apel a concluzionat că ambele hotărâri judecătoreşti de care s-au prevalat reclamantele cu privire la stabilirea despăgubirilor de 160.000 euro au fost desfiinţate în calea de atac a recursului, în urma căreia acţiunea acestora a fost definitiv respinsă, motiv pentru care acestea nu pot beneficia de putere de lucru judecat, care rămâne asociată doar deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de cele reţinute în considerentele deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că este evident că au fost înlăturate definitiv, cu putere de lucru judecat, evaluările anterioare la suma de 160.000 euro, urmând ca noua evaluare să fie realizată de autoritatea competentă în acord cu dispoziţiile legale incidente.

Totodată, a arătat că aceste aspecte nu au fost infirmate în niciun mod nici prin decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, în care instanţa a stabilit doar obligaţia intimatei Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor de a emite decizie de compensare prin puncte pentru imobilele arătate în cuprinsul Dispoziţiei nr. 946/2006 a Primăriei municipiului Caransebeş, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri.

A constatat că, întrucât nicio autoritate judiciară sau administrativă nu s-a pronunţat asupra cuantumului sumei de 160.000 de euro, corelat cu desfiinţarea, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a celor două hotărâri judecătoreşti menţionate exclude incidenţa puterii de lucru judecat cu privire la acest cuantum al despăgubirilor.

De asemenea, a înlăturat celelalte apărări ale reclamantelor din cuprinsul întâmpinării din apel, cu privire la omisiunea autorităţilor abilitate de a soluţiona în termen optim dosarul de despăgubiri, necesitatea trecerii la procedura de executare silită, împrejurarea că dovezile administrate rămân câştigate cauzei în cazul necompetenţei autorităţii (cu referire la menţiunile sentinţei civile nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă şi deciziei civile nr. 358/A din data de 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă), apreciind că acestea nu prezintă relevanţă în raport de cele expuse anterior cu privire la inexistenţa puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac a recursului.

Prin urmare, raportat la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că pretenţiile reclamantelor de stabilire a unor despăgubiri de 160.000 euro (rezultate din evaluarea făcută în litigiul 5179/115/2006) sunt nefondate şi se impune a fi respinse, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor fiind, de altfel, singura instituţie competentă să evalueze despăgubirile şi numai în raport de criteriile stabilite de Legea nr. 165/2013 (evaluare supusă desigur cenzurii instanţei).

Pe de altă parte, a arătat că, în ceea ce priveşte această evaluare a despăgubirilor conform Legii nr. 165/2013, este de observat că, prin acţiunea iniţială, reclamantele nu au formulat niciun fel de critici concrete, care să permită instanţei de judecată să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei evaluării; dimpotrivă, reclamantele s-au limitat la a preciza că nu rezultă cum s-a ajuns la 10.987 puncte, dar şi aceasta tot în contextul invocării despăgubirilor de 160.000 euro din litigiile anterioare, iar, prin precizările din data de 31 mai 2024 au arătat în mod expres că singura sumă avută în vedere la calculul despăgubirilor a fost suma de 160.000 euro stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1516 din data de 3 iunie 2021 a Curţii de apel Bucureşti cu referire la decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, or, în respectarea principiului disponibilităţii procesului civil, în rejudecare, instanţa este ţinută să respecte limitele învestirii, respectiv analiza contestaţiei raportat la elementele criticate de către reclamante.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de revizuire

Împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 şi nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, au formulat cerere de revizuire revizuentele A. şi B..

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentele au susţinut că, în speţă, cele două decizii ale instanţei de apel nu numai că nu au respectat autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, dar ignoră cu desăvârşire motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că, "în condiţiile în care compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă, instanţa civilă, legal învestită cu contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, poate dispune trimiterea dispoziţiei la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor pentru a se determina cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Trimiterea într-o altă procedură, cea a Legii nr. 247/2005, nu este contrară dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care partea a avut acces la instanţa civilă care a stabilit numai calitatea de persoană îndreptăţită sau tipul de măsuri reparatorii care urmează a se acorda, iar punerea în executare a soluţiei astfel pronunţate urmează a se realiza în procedura Legii nr. 247/2005, supusă, la rândul său, controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Se mai arată că rămân fără obiect criticile recurenţilor la modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirii de 160.000 euro, ca urmare a concluziei la care s-a ajuns în acest recurs, respectiv că evaluarea titlurilor de despăgubire care se vor acorda reclamantelor, ca măsuri reparatorii în echivalent, se va realiza de către Comisia Centrală."

Au subliniat revizuentele că, nicăieri în considerentele arătate anterior nu se susţine că suma de 160.000 euro nu ar fi cea reală, ci doar că, odată modificată Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanţele nu mai pot face nicio evaluare, aceasta revenind exclusiv Comisiei Centrale, cât timp nu se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri.

Ca atare, revizuentele au susţinut că, în speţă, cele două hotărâri atacate prin prezenta cerere de revizuire încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În esenţă, a susţinut că în mod eronat au arătat revizuentele că modalitatea de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii acordate prin decizia contestată a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin două decizii definitive, respectiv decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019 şi decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, întrucât în cuprinsul acestor decizii s-a reţinut doar că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul în cauză este atributul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Revizuentele A. şi B. au depus note de şedinţă, prin care au solicitat judecarea cauzei în lipsă şi au formulat susţineri prin care tind să demonstreze reaua-credinţă a unităţilor administrative locale, judeţene şi centrale, arătând că au fost săvârşite nenumărate abuzuri, precum şi că au fost comunicate date false Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce au determinat soluţia de trimitere a cauzei la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 august 2024, sub nr. x/2024, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 27 august 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra admisibilităţii cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, în limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. şi prin raportare la susţinerilor părţilor, Înalta Curte urmează să o respingă, ca inadmisibilă, pentru considerentele care succed.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate specifice ipotezei de revizuire invocate de partea care face uz de această cale de atac.

Raţiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce se constituie în temeiul juridic al prezentei căi extraordinare de atac, o reprezintă necesitatea asigurării efectelor depline ale autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul că ceea ce s-a tranşat de către o instanţă anterioară printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazis de o hotărâre ulterioară, care să statueze în sens contrar celor care au fost dezlegate în primul litigiu.

Aceasta înseamnă, în termenii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pentru a fi deschisă calea revizuirii trebuie să existe "hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Altfel spus, revizuirea este remediul procedural care intervine în ipoteza nesocotirii, într-o judecată ulterioară, a autorităţii de lucru judecat ataşate unei prime hotărâri.

Ca atare, o judecată ulterioară nu poate contrazice ceea ce s-a tranşat definitiv într-un prim proces care a vizat aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi s-a desfăşurat între aceleaşi părţi [aspectul negativ sau extinctiv al autorităţii lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], cum nu poate contrazice nici modalitatea în care s-a tranşat asupra unei chestiuni litigioase opuse de/între aceleaşi părţi (efectul pozitiv sau normativ al autorităţii de lucru judecat, regăsit la nivelul aşa-numitelor considerente decizorii, recunoscut ca atare prin dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ..].

Pentru a deveni incidentă, în oricare dintre cele două manifestări ale sale (funcţia negativă, care opreşte un al doilea proces sau cea pozitivă, care înlesneşte, sub aspectele tranşate, judecata celui de-al doilea proces, care porneşte de la un "dat" dezlegat în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea contrazicerii), autoritatea de lucru judecat este, pe de o parte, subordonată relativităţii efectelor sale - adică se produce doar între aceleaşi părţi care au stat în judecată în ambele procese - şi, pe de altă parte, este necesar ca ea să nu fi fost invocată şi dezbătută în al doilea litigiu.

Cea de-a doua condiţie, a neinvocării şi neanalizării autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, cu ocazia celei de-a doua judecăţi, decurge în mod necesar din caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii care sancţionează doar încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu şi modalitatea în care o a doua hotărâre, având de analizat excepţia autorităţii de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, dă dezlegare acestor aspecte.

Aceasta, întrucât o raportare eronată a celei de-a doua instanţe la efectele lucrului judecat anterior se poate constitui într-un aspect de nelegalitate, cenzurabil prin intermediul căilor de atac, care permit reformarea unor astfel de hotărâri, în timp ce, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziţie în mod excepţional părţii, nu are loc o reformare a hotărârii, ci o sancţionare - prin anularea celei de-a doua hotărâri care a nesocotit lucrul judecat anterior.

În speţă, revizuentele au susţinut că deciziile civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 şi nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti şi ignoră motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Însă, Înalta Curte constată că, formulând acţiunea în care au fost pronunţate hotărârile atacate prin prezenta cerere de revizuire, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, revizuentele au arătat că, din moment ce prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că singura abilitată să determine cuantumul despăgubirilor este Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, conform art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, partea adversă trebuie să aibă în vedere suma de 160.000 euro, în concordanţă cu motivarea instanţei supreme şi cu Legea nr. 247/2005.

De asemenea, legat de limitele învestirii Comisiei Centrale prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au arătat că, prin decizia nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a conchis că singura chestiune litigioasă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 este calcularea punctelor acordate drept despăgubire, instanţele de judecată statuând irevocabil asupra existenţei şi întinderii dreptului la restituire în favoarea reclamantelor şi că soluţia inversă ar echivala cu o nesocotire gravă a autorităţii de lucru judecat a respectivelor hotărâri ale căror efecte ar fi vidate de conţinut.

Ca atare, revizuentele şi-au justificat demersul prevalându-se de cele statuate prin deciziile a căror autoritate de lucru judecat pretind că ar fi fost încălcată prin deciziile atacate cu revizuire, aducând în discuţie în procesul în care acestea au fost pronunţate, autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor date prin hotărârile din litigiile purtate anterior.

Totodată, Înalta Curte constată că intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin notele scrise depuse în faţa primei instanţe, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi a deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012, pronunţate în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că, în raport cu cele statuate prin aceste hotărâri, orice aspect privitor la cuantumul de 160.000 euro a fost înlăturat de Înalta Curte, calculul cuantumului fiind exclusiv atributul său.

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 20 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, atacată prin prezenta revizuire, astfel cum s-a arătat anterior, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (intimata din prezenta cauză), a anulat sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţia dată cererii iniţiale de chemare în judecată, apreciind caracterul fondat al criticii prin care s-a susţinut că tribunalul a omis să analizeze excepţia autorităţii de lucru judecat, precum şi că nu a prezentat motivele de fapt şi de drept ale soluţiei, limitându-se la o redare a soluţiilor pronunţate în litigiile anterioare ale părţilor.

Ulterior, prin decizia care a finalizat procedura judiciară desfăşurată în faţa Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă - decizia civilă nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022 - instanţa a respins ca nefondată contestaţia formulată de revizuente împotriva Deciziei de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022 a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Or, pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a valorificat tocmai dezlegările date prin deciziile pretins a fi nesocotite, reţinând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A constatat că ambele părţi s-au prevalat de aceste hotărâri judecătoreşti şi a analizat cu prioritate autoritatea de lucru judecat a acestora.

Astfel, a arătat că revizuentele şi-au fundamentat cererea de acordare a despăgubirilor de 160.000 euro, arătând că acestea au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă şi decizia civilă nr. 358/A din data de 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, a reţinut că hotărârile invocate de revizuente au fost desfiinţate în calea de atac a recursului, în urma căreia acţiunea acestora a fost definitiv respinsă, motiv pentru care acestea nu pot beneficia de putere de lucru judecat, care rămâne asociată doar deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, a avut în vedere că, prin considerentele deciziei 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au statuat următoarele:

"Cât timp, nu se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri, instanţa nu mai poate face nicio evaluare, astfel încât suma de 160.000 euro cu privire la titlurile de despăgubire a fost în mod nelegal stabilită de către instanţa de judecată, deoarece prin legea de modificare a Legii nr. 10/2001, respectiv prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să dea în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor atribuţia de a evalua valoarea titlurilor de despăgubire, iar instanţei de contencios administrativ controlul financiar asupra acestei evaluări.

Prin urmare, în condiţiile în care compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă, instanţa civilă legal investită cu contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, poate dispune trimiterea dispoziţiei la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor pentru a se determina cuantumul despăgubirilor, în temeiul art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Trimiterea într-o altă procedură, cea a Legii nr. 247/2005, nu este contrară dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care partea a avut acces la instanţa civilă, care a stabilit numai calitatea de persoană îndreptăţită sau tipul de măsuri reparatorii care urmează a se acorda, iar punerea în executarea a soluţiei astfel pronunţate urmează a se realiza în procedura Legii nr. 247/2005, supusă, la rândul său, controlului judecătoresc pe calea contenciosului-administrativ.

Rămân astfel fără obiect criticile recurenţilor referitoare la modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirii de 160.000 euro, ca urmare a concluziei la care s-a ajuns în acest recurs, respectiv că evaluarea titlurilor de despăgubire care se vor acorda reclamantelor, ca măsuri reparatorii în echivalent, se va realiza de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor."

În raport cu aceste considerente, curtea de apel a concluzionat că este evident că au fost înlăturate definitiv, cu putere de lucru judecat, evaluările anterioare la suma de 160.000 euro, urmând ca noua evaluare să fie realizată de autoritatea competentă în acord cu dispoziţiile legale incidente.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată prin hotărârile atacate cu revizuire, instanţa de apel a constatat că, prin aceasta, nu au fost infirmate în niciun mod dezlegările date prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anterior evocată, ci s-a stabilit doar obligaţia intimatei de a emite decizie de compensare prin puncte pentru imobilele arătate în cuprinsul Dispoziţiei nr. 946/2006 a Primăriei municipiului Caransebeş, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Astfel, a reţinut că, în considerentele acestei decizii, s-a arătat că "Tribunalul a statuat în mod eronat că prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei, instanţele nu ar fi statuat asupra existenţei şi întinderii dreptului la despăgubire.

Dimpotrivă, rezultă din lectura hotărârilor judecătoreşti în cauză, inclusiv a deciziei nr. 3006 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că întreaga analiză a instanţelor judecătoreşti a avut drept premisă incontestabilă şi deopotrivă logic şi juridic necesară că apelantele din prezenta cauză sunt îndreptăţite la restituire, singura chestiune litigioasă disputată în repetate rânduri fiind dacă este cu putinţă restituirea în natură ori urmează a se dispune restituirea prin echivalent. Or, a reţine în aceste condiţii că instanţele nu ar fi statuat asupra existenţei şi întinderii dreptului la restituire ar echivala cu o nesocotire gravă a autorităţii de lucru judecat a respectivelor hotărâri judecătoreşti, ale căror efecte ar fi vidate de conţinut, ceea ce nu poate fi admis.

Aşadar intimata CNCI nu mai poate verifica existenţa şi întinderea dreptului la restituire, după cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 686/2014, în acord cu principiul separaţiei puterilor în stat, că trebuie doar să calculeze punctele acordate din despăgubire."

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că hotărârea menţionată anterior a stabilit doar că instanţa nu mai poate verifica existenţa şi întinderea dreptului la restituire (în sensul întinderii drepturilor de proprietate pentru care se justifică despăgubirile), însă stabilirea valorii imobilului notificat în puncte este atributul exclusiv al Comisiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii prin aplicarea dispoziţiilor legale aferente şi fără a fi posibilă raportarea la vechile despăgubiri de 160.000 euro, invalidate de instanţa de recurs în dosarul nr. x/2006.

În concluzie, reţinând că, în speţă, nicio autoritate judiciară sau administrativă nu s-a pronunţat asupra cuantumului sumei de 160.000 de euro, corelat cu desfiinţarea celor două hotărâri judecătoreşti menţionate prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu este incidentă puterea de lucru judecat cu privire la acest cuantum al despăgubirilor.

În acest context, Înalta Curte constată că promovarea cererii de revizuire împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 şi nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, sub motiv că acestea nu respectă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi că ignoră motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale căror efecte au fost invocate de părţi în mod constant pe parcursul procesului şi care au făcut obiect al analizei în cauza în care au fost pronunţate hotărârile atacate cu revizuire, nesocoteşte reglementarea şi fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

În plus, Înalta Curte observă că în argumentarea cererii de revizuire, în realitate, revizuentele îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei în raport cu valoarea dată de către instanţa de apel autorităţii de lucru judecat a celor două decizii, tinzând să transforme această cale extraordinară de atac de retractare într-una de reformare, care să supună cenzurii instanţei de revizuire legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Or, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă a instanţelor de judecată, în cazul revizuirii nu e permis un astfel de control de legalitate, câtă vreme verificarea pe care o poate realiza instanţa de revizuire se limitează la situaţia de contrarietate a hotărârilor, cu sancţiunea aplicabilă, respectiv a anulării celei de-a doua hotărâri care nesocoteşte lucrul judecat anterior.

Un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecăţii, în afara sistemului legal al căilor de atac şi tinzând la periclitarea securităţii raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăşi, sub autoritate de lucru judecat.

În realitate, prin demersul său, situat în afara dispoziţiilor procedurale în materie, revizuentele pun în discuţie dezlegări definitive, opozabile cu efectele lucrului judecat, nesocotesc faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancţionează încălcări procedurale grave şi nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate.

Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei (hotărârea Mitrea împotriva României).

De asemenea, Curtea, în alte decizii de speţă (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei), a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac, prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, Curtea a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales, cu încălcarea principiului securităţii juridice.

Întrucât, în raport cu cele anterior arătate, constată că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a revizuirii vizând neanalizarea autorităţii de lucru judecat cu ocazia celei de-a doua judecăţi, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte invocate de părţi.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentele A. şi B., împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 şi nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentele A. şi B., împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 şi nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.