Heirs' compensation denial overturned; appellate ruling on abandoned Bukovina property quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiş la 27 mai 2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 6272/26.04.2021 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care a validat Hotărârea nr. 2571/02.07.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, respectiv obligarea pârâtei să elibereze o nouă decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii depuse iniţial la Comisia Judeţeană Suceava în temeiul Legii nr. 290/2003.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin cererea nr. x/05.05.2004 depusă la Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, declinată ulterior spre competentă soluţionare la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, unde a fost înregistrată sub nr. x/10.10.2006, P. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile deţinute în proprietate de către autorul său, F., din localitatea Şipotele Sucevei, Rădăuţi, abandonate şi sechestrate ca urmare a refugiului acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 6570/19.10.2018, Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, instanţa a admis acţiunea formulată de P. şi a obligat Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să soluţioneze cererea ce face obiectul dosarului administrativ nr. x în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea unei penalităţi de 50 de RON pe fiecare zi de întârziere, aplicate până la soluţionarea cererii, precum şi la plata către reclamant a daunelor morale în valoare de 1.000 RON.

Ulterior, prin cererea depusă la Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi înregistrată cu nr. x/L290/2019 la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au solicitat despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile rămase după defunctul F. în Bucovina de Nord, comuna Şipotele Sucevei, Ucraina (fostul judeţ Rădăuţi). Au arătat că sunt moştenitorii legali respectiv copii/nepoţii defunctului F., care avea în proprietate următoarele bunuri pe care le-a lăsat în Bucovina de Nord-Ucraina, în urma părăsirii forţate a domiciliului: bunuri imobile- o casă de locuit construită din lemn, acoperită cu şindrilă care avea în componenţă 3 camere şi un coridor cu o suprafaţă construită de 120 mp, bucătăria de vară, construită din lemn, acoperită cu şindrilă, în suprafaţă de 32 mp., şură, construită din lemn, acoperită cu şindrilă, în suprafaţă de 48 mp, grajd pentru animale construit din lemn, acoperit cu şindrilă în suprafaţă de 80 mp., magazie construită din lemn, acoperită cu şindrilă, în suprafaţă de 16 mp., beci construit din piatră în suprafaţă de 12 mp, şi o fântână din piatră zidită în curte, teren -curţi construcţii- în suprafaţă de 500 mp, teren fâneţe 30 ha., teren păşune 10 ha., teren pădure 20 ha., 20 vaci, 2 boi, 30 oi, 10 juninci.

Prin Hotărârea nr. 2571/02.07.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului - Municipiului Bucureşti şi validată prin Decizia nr. 6272/26.04.2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cererea reclamanţilor a fost respinsă pentru următoarele considerente: a)nu s-a făcut dovada părăsirii forţate a teritoriului cedat, în martie 1944 de către Q., or nu a fost făcută dovada împrejurării că la data refugiului aceasta era decedată. b) nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care solicită despăgubiri.

1.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 736/31.05.2022, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., a anulat Decizia de validare nr. 6272/26.04.2021 prin care pârâta a validat Hotărârea nr. 2571/02.07.2019 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta să elibereze o nouă decizie de acordare a despăgubirilor solicitate conform cererii depuse iniţial la Comisia Judeţeană Suceava în temeiul Legii 290/2003.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 227 din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 736/31.05.2022 pronunţată de Tribunalul Timiş.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

II.1. Motivele de recurs

În susţinerea căii de atac, recurenta-pârâtă s-a prevalat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim aspect invocat prin cererea de recurs a vizat admisibilitatea căii de atac a recursului din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 164/2014 şi a celor ale art. 483 din C. proc. civ.

În susţinerea acestei chestiuni, recurenta-pârâtă a învederat că prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014 s-a statuat că litigiile, cum este cel pendinte, nu mai sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ, ci de competenţa secţiilor civile, fără vreo derogare în privinţa regimului căilor de atac. Prin urmare, rezultă că hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal este supusă atât apelului, cât şi recursului, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidenţă situaţia reglementată de teza finală a alin. (2) al aceluiaşi articol, în condiţiile în care legea nu prevede că hotărârea primei instanţe, pronunţată în această materie, este supusă numai apelului, menţiunea "definitivă" a curţii de apel din dispozitivul deciziei recurate fiind una greşită.

Prin urmare, a apreciat că menţiunea curţii de apel din dispozitivul deciziei recurate este nelegală.

În continuare, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, a respins apelul pârâtei, confirmând soluţia primei instanţe de admitere a cererii de anulare a hotărârii emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În acest sens, a învederat, sub un prim aspect, că, în mod eronat, s-a reţinut de către instanţa de apel că necesitatea dovedirii refugiului autoarei Q. ar echivala cu introducerea unor condiţii suplimentare, fără acoperire în condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 290/2003, întrucât reclamanţii au solicitat despăgubiri sau compensaţii de pe urma autorului F., iar la data refugiului soţia acestuia era decedată, motiv pentru care ar fi lipsită de sens probarea calităţii acesteia de refugiat.

În continuare, a arătat că la dosarul administrativ nu se regăseşte niciun document (emis de autorităţi) din care să rezulte că autoarea Q., era decedată la momentul refugiului autorului F., în condiţiile în care, din actele de stare civilă reiese că autorul F. a fost căsătorit cu Q., despre care reclamanţii nu oferă niciun fel de informaţii în memoriile sau declaraţiile depuse la dosar. Or, pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanţii trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forţate şi definitive a teritoriilor de către toţi membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alţi membri ai familiei care, locuind în continuare în teritoriul ocupat, să se fi bucurat de prerogativele dreptului de proprietate asupra respectivelor bunuri pentru care se solicită despăgubiri.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat soluţia curţii de apel din perspectiva reţinerii că înscrisurile aflate la dosar fac dovada dreptului de proprietate a autorilor reclamanţilor cu privire la bunurile pentru care au solicitat acordarea de despăgubiri, din perspectiva în care acestea nu respectă rigorile prevederilor legale incidente.

Astfel, din analiza art. 4 din Legea nr. 164/2014, rezultă că reclamanţii nu pot să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită acordarea de despăgubiri doar cu susţinerile unor martori, prevederile legale oferind doar posibilitatea completării probelor în privinţa dovedirii dreptului de proprietate cu declaraţii ale martorilor, fiind imperios necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorităţi.

Împrejurarea că la momentul emiterii deciziei contestate, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 "se bucurau" de o interpretare restrictivă, în sensul că dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute şi abandonate în Basarabia putea fi făcută doar cu înscrisuri care respectau condiţiile de valabilitate ale unui act de proprietate, respectiv, acte de vânzare cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, autorizaţii de construcţie etc., nu poate fi reţinută, având în vedere că ulterior, în considerarea soluţiilor pronunţate de instanţele de judecată, s-a apreciat că adeverinţele/certificatele de arhivă, emise de Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuţi sau Arhiva Naţională a Republicii Moldova întrunesc condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Prin urmare, singura instituţie abilitată să elibereze documente prin care să se facă dovada întinderii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri este Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuţi, însă, în cauză, Compartimentul Arhivelor Statului al Administraţiei de Stat a Regiunii Cernăuţi.

În cauza de faţă, prin adeverinţa nr. x/28.02.2007, Compartimentul Arhivelor Statului al Administraţiei de Stat a Regiunii Cernăuţi a comunicat faptul că nu poate confirma averea cetăţeanului F.. De asemenea, prin adeverinţa nr. x din 19.05.2004, Compartimentele arhivelor Administraţiei raionale de stat Putila au comunicat faptul că nu pot da informaţii despre averea cetăţeanului F..

Singurul document în care este menţionată averea abandonată de către autor este adeverinţa nr. x/20.05.2004, eliberată de Rada comunei Şepit, raionul Putila, document ce a fost întocmit pe baza declaraţiilor cetăţenilor R. şi S., şi nu în baza documentelor din arhivă, motiv pentru care nu poate fi reţinută ca dovadă a dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, actele care pot dovedi dreptul de proprietate asupra pădurii sunt strict enumerate în art. 5 alin. (6) din Legea nr. 290/2003 cu modificările şi completările ulterioare, ce prevede că "pentru terenurile forestiere este admisă numai proba cu înscrisuri: acte de proprietate, extrase de carte funciară, cadastru, registre şi alte evidenţe ale amenajamentelor silvice etc, cu dată certă, din perioada respectivă". Aşadar, Adeverinţa nr. x din 20.05.2004 eliberată de Rada comunei Şepit nu face parte din parte din categoria actelor admise de lege ca mijloc de probă pentru terenurile forestiere, fiind emisă în baza unor declaraţii de martor.

II.2. Apărările formulate în recurs

La 01 aprilie 2024, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului declarat în cauză, apreciind ca legală şi temeinică soluţia dată de curtea de apel.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele expuse pe larg prin memoriul de recurs.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 23 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia si considerentele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se observă că prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a pus în discuţie admisibilitatea căii de atac din perspectiva prevederilor art. 8 din Legea nr. 164/2014 şi a art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reţine următoarele: Potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014:

"Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

În pricina pendinte, reclamanţii, prin demersul iniţiat şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6272 din 26.04.2021 emise de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a fost validată hotărârea nr. 2571 din 02.07.2019, emisă de Comisia municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, solicitând anularea deciziei atacate prin care a fost respinsă cererea nr. x din 10.10.2006 de acordare a despăgubirilor pentru bunurile abandonate de autorul F. în perioada de referinţă a legii.

Din perspectivă procedurală, temeiul contestaţiei adresate primei instanţe este dat de prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, anterior citate.

Înalta Curte constată, în economia legii speciale, că nici norma evocată şi, de altfel, nici alte norme subsecvente acesteia, nu arată calea de atac ce poate fi promovată împotriva soluţiei secţiei civile a tribunalului căruia norma specială îi atribuie competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a contestaţiilor promovate în această materie.

Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect în mod derogatoriu, înseamnă că în privinţa căilor de atac sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ., potrivit celor prevăzute de art. 2 alin. (2) din cod, conform cărora "De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare."

Or, art. 466 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte fără echivoc că hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În ceea ce priveşte recursul, Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în contestaţiile prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu sunt înscrise în cuprinsul art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ. între materiile exceptate de la exercitarea recursului şi, astfel cum s-a arătat, nici legea specială nu stabileşte că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului (în sensul tezei a doua din norma invocată) pentru a se conchide în sensul suprimării dreptului de exercitare a recursului în această materie.

Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat în cauza de faţă este admisibil.

Recurenta-pârâtă, în cererea de recurs, s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică a vizat împrejurarea că, în mod eronat, s-a reţinut de către instanţa de apel că necesitatea dovedirii refugiului autoarei Q. ar echivala cu introducerea unor condiţii suplimentare fără acoperire în condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 290/2003, întrucât reclamanţii au solicitat despăgubiri sau compensaţii de pe urma autorului F., iar la data refugiului soţia acestuia era decedată, motiv pentru care ar fi lipsită de sens probarea calităţii acesteia de refugiat.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au formulat acţiunea în calitate de moştenitori legali ai numitului F.. Or, refugiul acestuia este dovedit incontestabil din copia autentificată de pe declaraţia de refugiat aflată la dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Timiş, emisă de Ministerul de interne- Direcţia Judeţeană Suceava a arhivelor Naţionale prin adresa din 21.12.2005 şi din extrasul din tabelul nominal de refugiaţi din raza acestui post întocmit conform ordinului nr. 22/1944 al Legiunei Jand. C-lung, Postul Jand. Izvoarele Sucevii, întocmit de Legiunea Jand C-lung, eliberat de Ministerul afacerilor interne- Arhivele Naţionale, Serviciul judeţean Suceava nr. SJANSV-161-C din 07.02.2018.

Susţinerea recurentei-pârâte că reclamanţii trebuia să facă dovada refugiului soţiei lui F., Q., astfel încât să nu existe alţi membri care să fi rămas pe teritoriul statului unde se află bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii, nu poate fi primită de instanţă, întrucât o astfel de condiţie nu este cerută de legiuitor. Or, a impune în sarcina reclamanţilor condiţii suplimentare ca cele anterior menţionate, presupune o adăugare la lege, nepermisă şi, implicit, o încălcare a principiului de drept potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem- ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Prin urmare, reţinerile curţii de apel din această perspectivă sunt corecte.

Într-o altă critică dezvoltată pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine greşita aplicare a normelor din cuprinsul Legii nr. 164/2014, cu referire la regimul probator al pretenţiilor formulate de intimaţi în baza Legii nr. 290/2003.

Drept urmare, se constată că acest motiv de recurs al recurentei-pârâte implică aspecte de ordin procedural (probarea pretenţiilor potrivit regulilor din cuprinsul legii speciale), astfel încât acesta va fi evaluat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate.

În primul rând, trebuie precizat că dată fiind împrejurarea că instanţa de recurs are competenţă exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, în prezentul recurs nu se va analiza modalitatea în care curtea de apel a aplicat prevederile din legea specială ce reglementează modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003 (aşadar, aspectele de temeinicie), ci va verifica, în baza criticilor recurentei-pârâte, doar chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în speţa dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014 (respectiv, la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014).

Întrucât atât Hotărârea nr. 2571/02.07.2019 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, cât şi Decizia nr. 6272/26.04.2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor -Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidenţa acestui act normativ în cauza de faţă nu poate fi ignorată.

Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede, în mod explicit, opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, după cum urmează: "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Dispoziţia legală precitată are valoarea unei norme tranzitorii în domeniul de reglementare a legii speciale, astfel încât, nu este necesară recurgerea la aplicarea regulilor de drept comun privind soluţionarea conflictului de legi în timp reglementat de art. 6 alin. (2)-(6) din C. civ., fiind suficientă doar observarea regulii de la alin. (1) din aceeaşi normă privind aplicarea imediată a legii noi.

În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede astfel: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi"

Or, astfel cum s-a arătat, la data intrării în vigoare a legii noi cererea nr. x din 05.05.2004, înregistrată iniţial la Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, declinată ulterior spre competentă soluţionare Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 formulată de P. (între timp, decedat) nu era soluţionată prin emiterea unei hotărâri de Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, astfel încât, legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză.

Atare dezlegare este confirmată şi de raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20).

Astfel, Curtea Constituţională, în considerentele deciziei anterior menţionate, reţine următoarele:

"17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, referitor la criticile privind dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 4 din Legea nr. 164/2014, că autoarea excepţiei critică faptul că noile dispoziţii au modificat retroactiv dispoziţiile Legii nr. 290/2003. Astfel, autoarea excepţiei susţine că cerinţa de a dovedi calitatea de moştenitor prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate, cerinţă introdusă de Legea nr. 164/2014, nu era prevăzută de Legea nr. 290/2003, fiind de ajuns prezentarea actelor de stare civilă ale persoanelor decedate (certificat de naştere şi certificat de deces), respectiv actele de stare civilă ale moştenitorilor. Art. 4 din Legea nr. 164/2014 introduce prevederea că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate. Aşadar, proba cu martori nu mai reprezintă o posibilitate alternativă de probă, aşa cum prevedea Legea nr. 290/2003, ci doar o probă complementară. Referitor la aceste critici, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, sunt îndreptăţiţi la "acordarea de despăgubiri" şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998, precum şi moştenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate. Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

18. Curtea constată că, aşa cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi." Aşadar, atât dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 (care se referă la persoanele îndreptăţite la acordarea despăgubirilor, dispoziţii potrivit cărora dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate), cât şi dispoziţiile art. 4 (care stabilesc că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate) se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal la comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

În speţă însă, prin Hotărârea nr. 1.847/02.04.2015 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006, emisă deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, s-a respins cererea nr. 26.040/5.852 din 6 noiembrie 2006 ca nedovedită, din următoarele motive: lipsa dovezii calităţii succesorale, lipsa dovezii proprietăţilor bunurilor pentru care se solicită despăgubiri şi lipsa dovezii refugiului întregii familii în România. Având în vedere acestea, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece se aplică doar cererilor formulate şi depuse în termen legal la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

19. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

20. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reţine că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în privinţa regimului probator stabilit pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii reglementate ca măsuri reparatorii prin Legea nr. 290/2003 pentru bunurile proprietatea cetăţenilor români sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, este cel prevăzut de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Art. 2 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare din 30.08.2006, prevăd astfel: "(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii."

În acest context, trebuie observat că aceste dispoziţii din normele metodologice, aprobate printr-un act administrativ cu caracter normativ de către Guvern, având menirea de a asigura organizarea aplicării legii (neputând să adauge sau să modifice dispoziţiile legale în aplicarea cărora sunt emise), erau în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, conform cărora: "(1) Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate."

În consecinţă, dispoziţiile din art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 pot fi invocate numai în corelaţie cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 290/2003 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva celor ce interesează speţa de faţă, conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, curtea de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 care erau adoptate pentru punerea în aplicarea a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003, normă care nu mai este în vigoare, fiind substituită de cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în cauză fiind întrunite cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 227 din 10 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.