Liability allocation for systemic prison overcrowding: exclusive state responsibility versus subordinate agency liability under Article 3 ECHR and constitutional case law

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2018, la Tribunalul Dolj la 21.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Ministrul Afacerilor Interne, I.P.J Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale şi 20.000 RON, cu titlu de daune materiale pentru repararea pagubei produse prin arestarea sa nedreaptă, reprezentând drepturi băneşti neacordate pe timpul încarcerării şi a măsurilor restrictive de libertate suferite şi a deplasărilor de la domiciliu la instanţa de judecată.

La 11.01.2019, reclamantul A. a formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând să se constate caracterul abuziv al măsurilor preventive privative şi restrictive de libertate dispuse împotriva sa în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al DNA şi al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 96, 991 din Legea 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituţia României.

Prin încheierea de şedinţă din 05.07.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dolj a dispus, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 538 şi art. 539 C. proc. pen.

Prin încheierea din 05.07.2019, pronunţată în acelaşi dosar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21.10.2019, instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 23 din Constituţia României.

La 10.09.2019, urmare a solicitării instanţei, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că primul petit al cererii de chemare în judecată vizează constatarea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a caracterului abuziv al măsurilor preventive privative şi restrictive de libertate dispuse împotriva acestuia în cadrul dosarului penal nr. x/2015 al DNA şi al dosarului penal nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., art. 96, 991 din Legea nr. 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituţia României, petitul al doilea este reprezentat de obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., art. 96, 991 din Legea nr. 303/2004, art. 3 Protocol 7 CEDO, art. 5 CEDO, art. 23 Constituţia României, la repararea pagubei morale suferite de acesta prin luarea măsurilor privative. în mod nelegal. şi obligarea la plata sumei de 520.000 RON, compusă din 20.000 RON daune materiale şi 500.000 RON, reprezentând daune morale; petitul al treilea vizează obligarea pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne, I.P.J. Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, în temeiul dispoziţiilor art. 3 CEDO, art. 2528 C. civ., Ordinul nr. 2772/2017, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, la plata sumei de 5.000 RON daune morale pe durata arestului în custodia pârâtei pentru condiţiile inumane în care a fost arestat preventiv şi s-a aflat în custodia pârâtei până la momentul transferării către Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, respectiv, petitul al patrulea având ca obiect obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, în temeiul dispoziţiilor art. 3 CEDO, art. 2528 C. civ., Ordinul nr. 2772/2017, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, la plata sumei 10.000 RON reprezentând daune morale, pentru condiţiile inumane în care a fost arestat şi s-a aflat în custodia pârâtei, până la momentul înlocuirii acestei măsuri.

La 27.09.2019, reclamantul a depus precizare prin care a arătat că la petitele al treilea şi al patrulea înţelege să se judece şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acesta din urmă având poziţia de garant al respectării drepturilor cetăţenilor.

La 14.10.2019, pârâtul Penitenciarul Craiova a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, solicitând ca în cazul în care se va admite cererea de chemare în judecată precizată de reclamantul A., prin aceeaşi hotărâre să se dispună obligarea chematului în garanţie la alocarea şi virarea fondurilor necesare achitării sumelor stabilite prin hotărârea instanţei.

La 31.01.2022, reclamantul A. a formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată, în sensul că a înţeles să solicite majorarea cuantumului daunelor morale a căror reparare a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată la suma de 1.000.000 RON.

La 21.10.2019, Penitenciarul Craiova a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, comunicată pârâtului Statul Român în şedinţa publică din 09.05.2022, prin care a solicitat instanţei să dispună admiterea cererii de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerului Finanţelor, cu obligarea chematului în garanţie la alocarea şi virarea fondurilor necesare achitării sumelor stabilite prin hotărârea instanţei.

În şedinţa din 20.06.2022, Tribunalul Dolj a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie formulată de Penitenciarul Craiova împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 398/11.07.2022, Tribunalul Dolj a respins excepţiile invocate de pârâţi, ca neîntemeiate, a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, IPJ Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranţă) şi a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, IPJ Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, reprezentând daune morale, iar pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranţă), în solidar, să achite reclamantului suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Structura DNA - Serviciul Teritorial Dolj, reclamantul A. şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova (Maxima Siguranţă), Ministerul Afacerilor Interne şi I.P.J. Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 209/30.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj împotriva sentinţei civile nr. 398/11.07.2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat, a admis apelurile declarate de reclamantul A., de Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea precizată, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 12.000 RON, reprezentând daune morale, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune materiale, constând în drepturi salariale, ca nefondat, a obligat, în solidar, pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale şi a obligat, în solidar, pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale; a păstrat dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor invocate de pârâţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 209/30.05.2023 au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Decizia recurată realizează o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente cauzei cuprinse în Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, în sensul în care instanţa de apel a interpretat în mod eronat cele reţinute prin decizia mai sus menţionată, care a statuat strict pe excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., nu pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, prin Decizia nr. 136/03.03.2021, Curtea Constituţională a reţinut că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională. Or, nu se poate interpreta că această dispoziţie stabileşte obligaţii în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că Statul are obligaţia de a garanta buna funcţionare a sistemului judiciar, prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat prin fapta proprie, directă, a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, această răspundere nu poate fi antrenată decât în raport cu persoana juridică care a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Simpla invocare a unui text din Constituţie sau a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acţiuni directe în despăgubiri împotriva Statului român, fiind necesară identificarea unui remediu de drept intern care să permită repararea unei eventuale încălcări a unui drept fundamental, Statul Român funcţionând cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii.

Astfel, în cadrul acţiunii prin care s-a urmărit stabilirea unei răspunderii în sarcina Statului Român, răspundere întemeiată pe încălcarea unor dispoziţii constituţionale, se tinde a se stabili o răspundere obiectivă a Statului, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive; or, în condiţiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale, nu se poate susţine că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat, fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin şi temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea culpei pârâtului, normele care reglementează organizarea şi asigurarea locurilor de deţinere, norme care stabilesc obligaţii specifice în sarcina fiecărui pârât şi care nu au fost respectate.

Nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanţelor să reprezinte Statul Român atunci când se susţine că este răspunzător pentru modul în care funcţionează serviciul public de justiţie.

Curtea Constituţională a României s-a pronunţat în dosarul x/2019, prin Decizia nr. 696/28.10.2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 din C. proc. pen., excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., excepţie ridicată de B., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă; la punctul nr. 29 din această decizie, Curtea a reţinut că "Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală; astfel, modul în care instanţa a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este răspunzător de plata prejudiciului, este greşit atâta timp cât nu analizează, în raport de solicitările reclamantului, dacă ceilalţi pârâţi cu care a înţeles să se judece sunt răspunzători sau nu de prejudiciul suferit, dacă acţiunea sau inacţiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziţie legală expresă sau o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, aşa cum s-a reţinut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021".

În speţe similare, instanţele de judecată au dispus în mod corect, în urma probatoriului administrat, obligarea pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova la plata de despăgubiri către reclamanţi, aceştia fiind, în mod direct, răspunzători de prejudiciul moral şi material al reclamanţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în favoarea reclamantului nu operează prezumţia de culpă a Statului Român chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noţiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezultă din hotărârea judecătorească de achitare. Cum nu operează o astfel de prezumţie, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii civile delictuale a Statului.

De altfel, raportat la prevederile art. 200 şi art. 202 C. proc. pen. privin urmărirea penală, modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale părţii, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză şi nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale; Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu răspunde sub nicio formă şi nu poate acorda despăgubiri, decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale.

În consecinţă, ţinând cont de faptul că prejudiciul suferit de către reclamant nu a fost cauzat printr-o fapta proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, a susţinut că această răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

În privinţa obligării pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale, soluţia pronunţată este una vădit contradictorie, atâta timp cât în considerentele hotărârii a reţinut culpa pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova care a fost analizată în raport cu nivelul de îndeplinire a misiunii lor legale, întrucât lor le revine obligaţia de aplicare a dispoziţiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, şi cu toate acestea, instanţa de apel a obligat, în solidar, cu aceşti pârâţi şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale către reclamant, reţinând că şi acesta este răspunzător "pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar, ca o consecinţă a politicii statale". Aceleaşi considerente vin şi în sprijinul soluţiei privind obligarea pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel este una contradictorie având în vedere că reţine în considerentele hotărârii faptul că se justifică şi culpa acestui pârât în raport de susţinerile reclamantului privind prejudiciul suferit ca urmare a deţinerii sale în condiţii de supraaglomerare în perioada când a fost reţinut în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj şi de nerespectare a spaţiului minim, prevăzut de lege pentru fiecare persoană.

Cu toate că nu motivează în niciun fel care este culpa Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, dispune obligarea acestuia în solidar cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, la plata către reclamant a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale.

În mod nelegal, instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 5.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant, fără ca să fie dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut răspunderea Statului sub aspectul suportării cheltuielilor judiciare, aceasta este fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a Statului, dedusă din soluţia de achitare a instanţei penale; or, dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

De asemenea, în măsura în care s-ar aprecia că răspunderea Statului pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamant în procesul penal s-ar fundamenta pe dreptul comun în materie civilă, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei acţiuni/inacţiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în condiţiile în care se impută îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire desfăşurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesuală penală.

A considera că Statul Român se află în culpă procesuală şi că a "pierdut procesul" ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţii actelor de procedură, iar pe de alta parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale.

În raport de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată, în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, normele de drept material atunci când a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în raport de art. 11 alin. (1) şi (2), art. 12 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite; cum penitenciarele au personalitate juridică proprie, doar unitatea penitenciară care l-a custodiat pe reclamant în perioada de referinţă trebuie să stea în nume propriu în cauza de faţă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, pârâta nu poartă responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pârâta nefiind ţinută să răspundă pentru eventualele fapte prejudiciabile ale unităţilor subordonate, astfel cum rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 222 C. civ.

În acest sens, Statul Român este cel căruia îl revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Organizarea şi coordonarea activităţilor respective revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern.

Prin urmare, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, iar eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime, a locurilor de detenţie.

În jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia 460/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018) s-a reţinut rolul secundar al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului. Prin urmare, în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor minime de cazare, responsabilitatea revine Statului Român, iar nu Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Faţă de aspectele reţinute de instanţă pentru acordarea daunelor, respectiv supraaglomerarea, chiar dacă instanţa a constatat că reclamantului nu i-a fost asigurat standardul minim, pentru probleme de ordin structural cum este supraaglomerarea, responsabilitatea revine Statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, A.N.P. neputând fi responsabilă că nu a luat măsuri pentru combaterea unui fenomen cunoscut la nivel naţional, care nu putea să găsească rezolvare printr-o măsură aflată la dispoziţia recurentei-pârâte, aceasta neavând calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic. Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are pârghiile legale, mijloacele financiare şi legislative să rezolve problema supraaglomerării, neputându-i fi reţinută răspunderea nici pentru cea mai uşoară culpă.

În cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, având în vedere că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în ce fel şi sub ce aspect au fost lezate drepturile sale.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit prin nerespectarea condiţiilor minime de detenţie, suma stabilită de către instanţa de apel, respectiv 5.000 RON, este mult prea mare, raportat la perioada foarte scurtă de doar 23 de zile, în care reclamantul s-a aflat în custodia Penitenciarului Craiova; or, între cuantumul despăgubirilor acordate şi suferinţa efectiv produsă, trebuie să existe o proporţionalitate, astfel încât repararea prejudiciului să nu se substituie unei îmbogăţiri fără justă cauză;

În măsura în care instanţa a apreciat faptul că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei, constând în neasigurarea spaţiului minim, aceasta nefiind imputabilă recurentei-pârâte, ci Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată şi răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi să fie obligată la plata, în solidar, a despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greşit s-a reţinut în prezenta cauză.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, respingerea acţiunii formulate faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în principal, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, pentru faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Craiova

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Penitenciarul Craiova a invocat motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei primului motiv de casare, pârâtul a învederat că în considerentele hotărârii atacate sunt menţionate o serie de argumente menite a consacra răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, şi cu toate acestea, concluzia instanţei de apel a fost aceea a răspunderii autorităţilor subordonate ce au rolul de a implementa politica execuţională cu mijloacele şi resursele puse la dispoziţie de stat, subdimensionate faţă de necesităţile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.

Analiza pretenţiilor intimatului-reclamant se impunea nu doar din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, naţional, precum a procedat în esenţă instanţa de apel, dar şi prin prisma art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea, în cauză, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

Raportarea instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile ce îi revin acestuia, nu s-au produs în sensul celor relevate, ci a exclus antrenarea exclusivă a răspunderii civile delictuale a Statului prin prisma diferenţierii acesteia în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul naţional faţă de faptele cauzatoare de prejudicii învederate în cauză, fără să se arate dacă, faţă de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată, producerea prejudiciului a fost creat cu intenţie sau din culpă, ca urmare a unor împrejurări independente de posibilităţile administraţiei penitenciare de decizie şi control, eventual, că din probe se relevă o situaţie decurgând dintr-o problemă structurală şi sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român.

În acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe temeiul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu luarea în considerare în special a cauzei Rezmiveş şi alţii contra României, care a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema răspunderii civile delictuale în contextul în care Statul este cel care stabileşte politica penală în ceea ce priveşte gestionarea resurselor financiare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a Penitenciarului Craiova, or, neîndeplinirea uneia dintre condiţii exonerează de răspundere Penitenciarul Craiova.

În acest sens, pe parcursul judecării cauzei, nu s-a relevat existenţa unei neglijenţe manifestată chiar şi sub forma culpei în exercitarea atribuţiilor legale ce îi reveneau pârâtului Penitenciarul Craiova, în condiţiile în care acesta a fost preocupat permanent de îmbunătăţirea condiţiilor de cazare, a investit în reparaţii ale spaţiilor de detenţie, s-a preocupat de construirea altor spaţii în limita bugetelor alocate, iar în cazuri deosebite, a formulat permanent cereri pentru transferarea deţinuţilor la alte penitenciare tocmai pentru evitarea supraaglomerării.

Fiind de notorietate faptul că penitenciarul nu poate refuza încarcerarea deţinuţilor condamnaţi de instanţele de judecată motivând că "a fost depăşită capacitatea de cazare" şi faptul că politica penală şi execuţional penală a Statului Român nu este în sarcina Penitenciarului Craiova, este neîntemeiată aprecierea instanţei în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, măsurile luate de administraţia penitenciarului în ceea ce-l priveşte pe intimatul-reclamant fiind cele legale, iar drepturile acestuia nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne şi nici din perspectiva reglementărilor europene.

Instanţa de apel nu a analizat cauza sub toate aspectele în virtutea caracterului devolutiv al apelului şi nu a ţinut cont de faptul că pârât în cauză este şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care a fost "condamnat" la CEDO pentru condiţiile din penitenciarele din România, fără ca din hotărârea-pilot să reiase vina exclusivă a Penitenciarului Craiova, ci doar vina Statului Român care nu a asigurat fondurile necesare pentru punerea în aplicare a OMJ nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, chiar dacă acest act normativ se aplică pentru camerele de cazare din locurile de deţinere şi pentru unităţile penitenciare care urmează să se construiască.

Instanţa de apel nu a analizat apelul declarat de administraţia penitenciarului şi nu a ţinut cont de probele administrate, mulţumindu-se doar a face trimitere la modul general la jurisprudenţa CEDO, astfel că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel avea obligaţia de a reevalua cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant ţinând cont de prevederile Legii nr. 169/2017, iar în măsura în care aprecia că au fost încălcate drepturile deţinutului, trebuia să se raporteze doar la supraaglomerarea şi la culpa administraţiei penitenciarului cu privire la condiţiile de cazare oferite intimatului-reclamant pentru cele 24 de zile în care acesta a stat în carantină.

Analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita administraţiei penitenciare în executarea obligaţiilor ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii penale a Statului Român nu a fost examinată de către instanţa de apel prin raportare la jurisprudenţa naţională-prin prisma îndeplinirii condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - şi cea de contencios european în materie de drepturi ale omului.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv

În susţinerea cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pârâtul a invocat existenţa unor motive contradictorii şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea celor două motive de casare, pârâtul a arătat că, în raport de statuările Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, singurul subiect de drept răspunzător pentru repararea unui prejudiciu material şi moral în cazul unei arestări nedrepte, este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură sa limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza I, coroborat cu art. 23, alin. (1) şi art. 1, alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestora, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea Statului pentru privarea de libertate.

Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată - repararea pagubei materiale şi morale produse reclamantului prin presupusa eroare judiciară, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă întrucât reclamantul a fost încarcerat în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al I.P.J. Dolj în baza încheierii pronunţate de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Referitor la obligarea în solidar a I.P.J Dolj-Centrul de Reţinere si Arest Preventiv şi a Statului Român la plata daunelor daune morale în cuantum de 5.000 RON, din verificările efectuate, a rezultat că reclamantul nu a adresat plângeri conducerii pârâtului cu privire la condiţiile de deţinere sau alte cereri prin care să se plângă de aceste aspecte ori prin care să fi solicitat eventual şi acordarea de despăgubiri, reclamantului fiindu-i asigurate condiţii decente de cazare, în sensul în care acesta a beneficiat de iluminat atât natural cât şi artificial, de aerisire, de mobilier corespunzător, i s-a asigurat acces permanent la utilităţi (apă caldă, rece, căldură) asigurate prin centrala proprie a clădirii, iar aceasta a fost supusă periodic, sau ori de câte ori se impunea, operaţiunilor de dezinsecţie/deratizare;

În cauză, nu este îndeplinită nici una din condiţiile stabilite de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În privinţa daunelor solicitate, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, limitându-se la a solicita o sumă globală, care include cumulat presupusele daune materiale şi morale, fără a specifica, în mod concret, care sunt criteriile de evaluare a acestora, pentru ca instanţa să poată aprecia cu privire la temeinicia celor învederate şi întinderea presupusului prejudiciu.

Or, în absenţa probării valorilor morale pretins lezate, a unor elemente care să constate în ce măsură au fost acestea atinse, nedovedind nici gravitatea, nici importanţa prejudiciului, cererea de acordare a daunelor morale nu se justifică şi se impune a fi respinsă.

În argumentarea motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că în considerentele hotărârii atacate sunt menţionate o serie de argumente menite a consacra răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, concluzia instanţei de apel fiind aceea a răspunderii autorităţilor subordonate care au rolul de a implementa politica execuţională cu mijloacele şi resursele puse la dispoziţie de stat, mai mici faţă de necesităţile reale ale sistemului penitenciar raportat la numărul de persoane custodiate.

Analiza pretenţiilor intimatului-reclamant se impunea nu doar din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, naţional, precum a procedat în esenţă instanţa de apel, dar şi prin prisma art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre, context ce implica aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale;

Or, raportarea instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la răspunderea Statului pentru acest tip de prejudiciu în considerarea problemelor generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile ce îi revin acestuia, nu s-au produs în sensul celor relevate, ci a exclus antrenarea exclusivă a răspunderii Statului prin prisma diferenţierii acesteia în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, astfel cum sunt reglementate în dreptul naţional, faţă de faptele cauzatoare de prejudicii învederate în cauză, fără să arate dacă faţă de natura faptelor ilicite reclamate de titularul cererii de chemare în judecată, producerea prejudiciului a fost creat cu intenţie sau din culpă, ca urmare a unor împrejurări independente de posibilităţile administraţiei penitenciare, de decizie şi control, eventual, că din probe se relevă o situaţie decurgând dintr-o problemă structurală şi sistemică, ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, ţinând cont că prin art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a Statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice;

În acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe temeiul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu luarea în considerare în special a cauzei Rezmiveş şi alţii contra României, care a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema răspunderii civile delictuale în contextul în care Statul este cel care stabileşte politica penală în ceea ce priveşte gestionarea resurselor financiare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză a fost făcută o aplicare şi interpretare greşită a normelor care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a pârâtului din perspectiva în care instanţa de apel nu a analizat apelul declarat şi nu a ţinut cont de probele administrate, mulţumindu-se doar a face trimitere la modul general la jurisprudenţa CEDO, astfel că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale în raport de conduita recurentului-pârât în executarea obligaţiilor ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii penale a Statului Român nu a fost analizată de către instanţa de apel prin raportare la jurisprudenţa naţională - prin prisma îndeplinirii condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - şi cea de contencios european în materie de drepturi ale omului.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Politie al Judeţului Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care a solicitat respingerea acestuia, admiterea recursului său şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a arătat că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar că este fondat recursul pârâtului din perspectiva ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinări la recursurile declarate de pârâţi, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Recurentul-pârât Penitenciarul Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului şi al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca nefondate, iar în privinţa recursurilor celorlalţi pârâţi a solicitat admiterea acestora.

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, solicitând admiterea, în parte, a acestui recurs, în ceea ce priveşte obligarea acestui pârât la plata de daune morale pentru privarea nelegală de libertate şi cheltuieli de judecată. De asemenea, a depus întâmpinare şi la recursul reclamantului, prin care a indicat faptul că nu a fost criticată soluţia pronunţată în legătură cu lipsa calităţii procesuale pasive a instituţiei pârâte, aceasta dobândind, astfel, autoritate de lucru judecat şi a solicitat constatarea, în continuare, a lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză. Totodată, a formulat şi întâmpinare la recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Craiova şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Dolj, solicitând admiterea acestora. De asemenea, a formulat şi răspunsuri la întâmpinări prin care a reiterat apărările cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive.

6. Procedura de filtru

La 11 martie 2024, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, de pârâtul Penitenciarul Craiova şi de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - IPJ Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv împotriva deciziei civile nr. 209/2023 din 30 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, că recursurile au fost formulate în termen şi că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

Raportul a fost comunicat părţilor la 19, 20 şi 26 martie 2024, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

La 2 aprilie 2024, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus punct de vedere la raport, prin care a menţionat că recursul este admisibil în principiu.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, s-a fixat termen la 25 aprilie 2024, pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursurilor formulate în cauză.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024, a fost anulat recursul reclamatului şi au fost admise, în principiu, recursurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - IPJ Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, acordându-se termen pentru soluţionarea cauzei la 10 octombrie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne- Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, Înalta Curte le va admite, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv sunt, în mare parte, comune, motiv pentru care acestea vor fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză, urmând ca, în ceea ce priveşte criticile diferite din cele trei cereri de recurs, acestea să fie analizate punctual.

Având în vedere că aceiaşi recurenţi-pârâţi au formulat critici şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a acestora în privinţa obligării la plata de despăgubiri pentru condiţiile de supraaglomerare în care a fost cazat reclamantul pe perioada în care a fost în executarea măsurilor de prevenţie privative de libertate, Înalta Curte urmează a analiza aceste critici cu precădere.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că pârâţii au criticat soluţia instanţei de apel prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, susţinând, în esenţă, că răspunderea, în prezenta cauză, aparţine pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întrucât acesta are obligaţia să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate apt de a asigura, celor arestaţi sau condamnaţi, repectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune, deşi subsumate de către recurenţii-pârâţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 8) din acelaşi cod şi vizează stabilirea cadrului procesual subiectiv, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru execitarea acţiunii civile şi stabilirea autorităţilor/entităţilor care au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, respectiv întrunirea condiţiilor legale privind antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora.

Critica este fondată pentru următoarele considerente:

Pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Faptul că ar exista identitate (şi) între o altă persoană şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus, dar nedeterminant pentru evaluarea calităţii procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Înalta Curte reţine că în pricina pendinte, reclamantul a chemat în judecată pe pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, (petitele 3 şi 4 din cuprinsul cererii de chemare înjudecată, astfel cum a fost precizată) pentru a fi obligaţi, în solidar cu Statul român, să plătească suma de 5000 RON, respectiv suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferinţa pricinuită prin detenţia inumană şi relele tratamente, cauzată de supraaglomerare pe perioada în care a fost în custodia acestora.

Ca atare, în speţă, trebuie verificat dacă există identitate între pârâţi şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condiţiile de încarcerare corespunzătoare.

Analizând dacă instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale care au justificat calitatea procesual pasivă a recurenţilor-pârâţi în cauză şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestora la plata de despăgubiri în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere următoarele considerente:

În apel, s-a reţinut că din analiza, în concret, a condiţiilor de încarcerare, cu referire la spaţiul alocat reclamantului, a rezultat caracterul necorespunzător al acestora, datorat, în mod egal, atât culpei pârâtului Statul român, cât şi culpei celorlalţi pârâţi cărora le revenea obligaţia de aplicare a dispoziţiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului român.

Înalta Curte reţine că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 11, a art. 30 şi a art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, a art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, şi a art. 1 alin. (2) şi art. 66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, rezultă că pârâtelor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor penitenciare ca şi Centrelor de Reţinere şi Arest Preventiv, le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenţei fenomenului supraaglomerării şi înaintarea propunerilor către organele administraţiei publice centrale privind extinderea capacităţii de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile penitenciare, inclusiv centrele de reţinere şi arest preventiv, sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării existentă în penitenciarele din România, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului de încarcerare, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă şi atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ.

Adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condiţiilor de încarcerare este o obligaţie plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reţinut de către instanţa de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficienţe structurale şi sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin din factori complecşi.

Mai este de notat că, prin hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar contra României, Curtea Europeană a menţionat decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, la par. 38 din această hotărâre fiind reţinute următoarele aspecte:

"În 2019, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost declarat un recurs formulat de Statul Român în cadrul unei acţiuni în despăgubire pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie (supraaglomerare). Prin decizia din 19.02.2020, Înalta Curte a statuat că, în acest tip de litigiu, răspunderea aparţinea Statului, nu instituţiilor din subordine. Instanţa a ajuns la această concluzie referindu-se la disfuncţionalităţile structurale caracteristice sistemului penitenciar din România, astfel cum s-a constatat în hotărârea-pilot Rezmiveş, pentru a demonstra că la originea problemei sistemice se află cauze ce pot fi atribuite nu penitenciarelor, ci numai Statului, care este singurul responsabil de politica penală. Înalta Curte a constatat imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia naţională, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, deoarece instituţia nu avea competenţa de decizie şi control în acest domeniu. (…)"

În lumina celor expuse, rezultă că este nelegală soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în sensul că, în acţiunile demarate pentru acordarea de despăgubiri morale datorate supraaglomerării din camerele de cazare pe durata detenţiei, se poate angaja răspunderea civilă delictuală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarul Craiova şi a Ministerului Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv ar fi fost incidentă, reţinându-se că s-ar fi justificat calitatea procesuală a acestora, doar dacă aceştia ar fi fost chemaţi a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea din penitenciare şi problema condiţiilor precare de detenţie, ce reprezintă, astfel cum s-a enunţat, o problemă sistemică a însuşi Statului român. Or, astfel cum s-a enunţat anterior, reclamantul îşi întemeiază pretenţiile în privinţa acestui capăt de cerere pe supraaglomerarea din penitenciare.

În acest context, instanţa de apel va stabili, în funcţie de relele condiţii de detenţie pe care le va reţine ca fiind probate de către recurentul-reclamant, dacă cel care răspunde de pagubă este doar Statul Român sau şi alte persoane juridice dintre cele chemate în judecată, cu luarea în considerare a cadrului normativ intern, dar şi a jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, inclusiv în cauzele împotriva României.

În ipoteza în care va reţine ca fiind probate în cauză şi alte condiţii de detenţie necorespunzătoare (pe lângă supraaglomerarea din Penitenciarul Craiova), instanţa de apel va trebui să analizeze şi să stabilească, subsecvent, şi persoana răspunzătoare de producerea pagubei, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a obligat toţi pârâţii în solidar la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului de cazarea acestuia în unităţi penitenciare supraaglomerate, iar această soluţie a fost criticată, în apel, de către pârâţi.

În cadrul acestei analize, instanţa de apel va verifica şi va stabili, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, dacă actele normative interne stabilesc sau nu, în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a unităţii penitenciare precum şi a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, atribuţii proprii în ceea ce priveşte asigurarea unor condiţii minime de detenţie (altele decât cerinţa minimă de 4 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare deţinut într-o cameră), precum şi dacă aceşti pârâţi pot fi responsabili pentru prejudiciul moral cauzat intimatului-reclamant.

În argumentarea aceleiaşi critici vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a mai susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel şi din perspectiva în care a apreciat că atragerea acesteia în proces, în calitate de pârâtă, nu a fost întemeiată pe dispoziţiile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, ci a fost justificată de împrejurarea că are în subordinea sa unitatea în care au fost executate de către reclamant pedepsele privative de libertate, respectiv pârâtul Penitenciarul Craiova (art. 222 din C. civ.).

În acest sens, a arătat că nu poartă responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, nefiind ţinută să răspundă pentru eventualele fapte prejudiciabile ale unităţilor subordonate, astfel cum rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 222 C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Înalta Curte constată că din conţinutul sentinţei tribunalului, reiese că instanţa a reţinut că, întrucât reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe temeiul antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, ci pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 222 din C. civ., soluţie criticată prin motivele de apel şi menţinută de către curtea de apel care a păstrat soluţia primei instanţe din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte constată că argumentele în susţinerea criticii de nelegalitate a deciziei curţii de apel care fac trimitere la reţinerea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 222 din C. civ. sunt nefondate.

În continuare, prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au mai criticat faptul că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material în baza cărora poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, cu referire la condiţiile necorespunzătoare de detenţie.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie. Astfel, aspectele invocate de reclamant în justificarea acestui capăt de cerere se referă la condiţiile de detenţie care ar fi fost degradante, datorită supraaglomerării.

În raport de aceste limite obiective ale învestirii instanţei, pretenţiile reclamantului decurgând din condiţiile necorespunzătoare de detenţie trebuie analizate atât din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor member, aşa cum s-a relevat şi anterior.

În acest context, instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului că, în ipoteza persoanelor private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, prin hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că în România, condiţiile de detenţie, în special suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94 şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciar, se regăseşte în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, parag. 199). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

În contextul expus, pentru o corectă aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală, este necesar a se stabili în ce măsură acţiunile sau inacţiunile pârâţilor se concretizează, în situaţia de fapt din speţă, într-o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează regimul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.

În acest sens, este relevant rolul pârâţilor în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.

În această analiză, este necesar a se stabili, prin raportare la fapta ilicită invocată, dacă pârâţii sunt responsabili de omisiunea de a acţiona pentru înlăturarea situaţiei reclamate, a deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora.

De asemenea, în cadrul analizei, este relevantă o eventuală imposibilitate obiectivă a instituţiilor pârâte de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de executare a detenţiei, fiind necesar a se stabili dacă prejudiciul invocat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, a fost cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale instituţiilor chemate în judecată. O atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia situaţia determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe lângă îndeplinirea celorlalte condiţii legale, este necesară, în primul rând, stabilirea elementelor care conturează existenţa faptei ilicite, şi anume, a normelor imperative ale dreptului care ar fi fost încălcate şi, subsecvent, a conduitei concrete în care s-a materializat această încălcare. Ca atare, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat motivul de recurs care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit existenţa faptei ilicite şi a persoanei răspunzătoare, nerespectarea cerinţelor legale care trebuie avute în vedere în realizarea acestei analize, expuse mai sus, concretizându-se într-o încălcare a normelor de drept material.

În privinţa criticii formulate de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect repararea pagubei materiale produse reclamantului de arestarea nedreaptă, Înalta Curte reţine că aceasta este neavenită în contextul în care cu privire la acest capăt de cerere, instanţa de apel a reţinut că numai pârâtului Statul român îi revine obligaţia de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul moral încercat de reclamant, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv nefiind obligat la plata acestor despăgubiri, contrar susţinerilor acestuia.

Din moment ce soluţia ce se va pronunţa de Înalta Curte este casarea cu trimitere spre rejudecare, ca o consecinţă a greşitei soluţionări de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarul Craiova şi a Ministerului Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv şi, pe cale de consecinţă, a capătului de cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale a acestor pârâţi pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie datorate supraaglomerării, logica juridică nu mai impune analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocate prin memoriile de recurs de către pârâţii Penitenciarul Craiova şi Ministerului Afacerilor Interne-Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv şi nici a criticii formulate de pârâţii Penitenciarul Craiova şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor privitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Asupra recursului pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de acest pârât, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., vizează, pe de o parte, o motivare necorespunzătoare a hotărârii recurate şi, pe de altă parte, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecăţii, din perspectiva obligării sale la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat urmare a arestării pe nedrept a reclamantului, dar şi pentru prejudiciul moral creat reclamantului de condiţiile grele de detenţie în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar.

În primul rând, se susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât apreciind că motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte culpa entităţilor antrenate în acest litigiu.

În acest sens, arată că, deşi din considerente a rezultat clar din culpa cui s-a creat prejudiciul, instanţa a obligat şi Statul Român la plata despăgubirilor, fără să identifice obligaţiile nerespectate de acesta.

Critica este nefondată întrucât, la pagina 49 paragraful 5 din hotărârea recurată, instanţa de apel a expus considerentele pentru care Statul român are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, reţinând, în esenţă, că deficienţele care au determinat prejudicierea reclamantului se datorează problemelor structurale, lipsei finanţării dar şi condiţiilor concrete de detenţie, aceste aspecte rezultând atât din legislaţia naţională cât şi din jurisprudenţa CEDO, raportată la circumstanţele cauzei.

În acest sens, curtea a reţinut că "Statul român a recunoscut, prin adoptarea art. 551 din Legea nr. 169/2017, ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene", respectiv că "statul este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar ca o consecinţă a politicii statale în materie penală şi obligat la plata de despăgubiri pentru condiţiile necorespunzătoare din cadrul Peniteciarului Craiova".

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că, deşi instanţa de apel reţine că se justifică a fi reţinută culpa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Craiova şi a Ministerului Afacerilor Interne Inspectoratul de Poliţie al judeţului Dolj Centrul de reţinere şi arest preventiv în raport de susţinerile reclamantului privind prejudiciul suferit ca urmare a deţinerii sale în condiţii de supraglomerare, în final apreciază că se impune şi antrenarea răspunderii Statului Român care doar asigură finanţarea lor.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate, recurentul-pârât prezentând considerentele deciziei recurate într-o manieră trunchiată. În realitate, instanţa de apel a constatat că statul este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, şi ca atare a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri către reclamant pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin condiţii necorespunzătoare de detenţie, datorate supraaglomerării, prin fapta statului care nu a asigurat finanţarea corespunzătoare a sistemului penitenciar.

Prin urmare, raportat la chestiunile de care se prevalează recurentul-pârât pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Motivarea instanţei de apel răspunde astfel, exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat reţinerile curţii de apel, atât din perspectiva obligării sale la plata despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin măsura cu caracter preventiv dispusă faţă de reclamant în cursul procesului penal, măsură urmată de pronunţarea unei soluţii de achitare, cât şi din perspectiva antrenării răspunderii sale civile delictuale şi obligarea la plata de despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie datorate supraaglomerării.

În argumentarea criticii privitoare la obligarea sa la plata de despăgubiri morale ca urmare a arestării pe nedrept, dispuse cu privire la reclamant în cursul procesului penal, sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale, nu se menţionează că statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, decizia Curţii Constituţionale analizând conformitatea normei procesuale penale a art. 539 din C. proc. pen. cu prevederile constituţionale, fără a oferi dezlegări legate de calitatea procesuală a Statului român în astfel de situaţii şi care să justifice obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

De asemenea, a mai invocat faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudicului generat de lipsirea sa nelegală de libertate în cadrul procedurilor de cercetare şi judecată penală declanşate împotriva sa, în considerarea achitării pronunţate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi a art. 539 din acelaşi cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, instanţa de apel având obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, a mai învederat că prejudiciul reclamat nu a fost cauzat de o faptă proprie a Statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, ca atare, acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, antrenarea răspunderii civile delictuale nu poate fi invocată decât cu privire la persoana juridică care a cauzat, în mod nemijlocit, prejudicial. Or, răspunderea Statului prin Ministerul Finanţelor trebuie să fie expres prevăzută prin legi special.

Prioritar analizei acestor critici, Înalta Curte reţine că argumentele prin care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv împrejurarea că Statul rămân nu este reprezentat prin Ministerul Finanţelor, nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Faţă de faptul că vizează una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, acesta se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, urmând a fi analizate din această perspectivă.

În privinţa criticii potrivit căreia, în mod greşit, s-a reţinut că în ipoteza vizată de decizia nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale, Statul român este reprezentat de Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea Statului Român este atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor, conform mandatul de reprezentare conferit prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Reglementări similare se regăsesc şi în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor, conform căreia, în cauză, nu operează prezumţia de culpă a acestuia având în vedere că nu a avut calitate de pârât în procesul penal şi ca atare, instanţa de apel era îndrituită să analizeze întrunirea condiţiilor privind angajarea răspunderii sale civile delictuale, Înalta Curte reţine următoarele:

În apel, s-a constatat, în mod corect, că admisibilitatea acţiuni reclamantului este justificată în raport de incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/3.03.2021 privitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

În motivarea deciziei anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile 9 în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate."

Înalta Curte constată că aceste dezlegări răspund punctual criticilor formulate sub aceste aspecte de recurentul-pârât în cadrul motivelor de recurs formulate.

Astfel, pornind de la obligaţia Statului român de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, s-a reţinut că privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reprezintă o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., fără posibilitatea exonerării de această răspundere, nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, răspunderea fiind una obiectivă.

A susţine că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri din partea Statului român pentru acoperirea prejudicului generat de lipsirea sa nedreaptă de libertate în cadrul procedurilor de cercetare şi judecată penală declanşate împotriva sa, în considerarea achitării pronunţate în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi a art. 539 din acelaşi cod, în contextul în care Statul român nu a avut calitatea de pârât în cadrul procesului penal, dovedesc o ignorare nepermisă a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a celor statuate în cuprinsul acestora.

În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea spre exemplu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Înalta Curte mai reţine şi că, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).

A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.

În consecinţă, curtea de apel, în mod corect, nu a mai analizat dacă măsurile preventive (reţinere şi arest preventiv) luate faţă de reclamant au fost sau nu luate în mod legal şi, pe de altă parte, dacă sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, dreptul la despăgubire fiind recunoscut în privinţa privării nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, instituindu-se astfel, o răspundere obiectivă a statului, independentă de calitatea sa de parte în procesul penal.

Ca atare, recurentul-pârât nu poate invoca cu succes, pentru paralizarea demersului judiciar al reclamantului, faptul că, în cauză, nu a fost probată întrunirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, apărare care tinde, în mod nepermis, a lipsi de efecte juridice decizia Curţii Constituţionale anterior arătate.

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat, prin decizia Curţii Constituţionale şi hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluţia de achitare, pentru că însăşi acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere a pârâtului Statul român este incidentă în cauză.

În continuare, recurentul-pârât învederează că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că Statul are obligaţia de a garanta buna funcţionare a sistemului judiciar şi din această perspectivă solicită a se constata că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie cauzate de supraaglomerare.

În argumentarea aceleiaşi critici, recurentul-pârât a arătat că în absenţa oricăror probe care să demonstreze nesocotirea unor drepturi fundamentale, nu se poate susţine că Statul român trebuie să răspundă pentru prejudiciul invocat. De asemenea, fără a fi identificate, în concret, obligaţiile ce-i revin şi temeiul de drept al instituirii acestei răspunderi, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii sale civile delictuale.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor Penitenciarul Craiova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condiţiile de detenţie generate de supraaglomerarea locurilor de cazare.

Prin apărările formulate, pârâtul Statul român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu justifică legitimare procesuală în această privinţă, nefiind subiect de drept al raportului juridic dedus judecăţii.

Faţă de fundamentul acţiunii, obiectul pretenţiei formulate prin cererea introductivă de instanţă se circumscrie sferei garanţiilor care trebuie ataşate actului de justiţie în materie penală, fiind reclamată o reparaţie patrimonială ce decurge, în principal, din nesocotirea unor norme convenţionale.

Potrivit art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, "Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii", ceea ce înseamnă că a fost instituită o răspundere internaţională a statelor contractante cu privire la obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţia Europeană.

Ca atare, incumbând fiecărui stat contractant obligaţia de a asigura, în ordinea sa internă, apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, rezultă că, atunci când se invocă nesocotirea unei asemenea obligaţii, în cadrul procesual pasiv al judecăţii trebuie să stea Statul Român, în reprezentarea căruia se află Ministerul Finanţelor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ.

Configuraţia juridică a demersului procesual formulat de către reclamant în cauza pedinte permite, aşadar, identificarea Statului Român, ca subiect pasiv al raportului juridic conferit judecăţii, ce presupune, drept premisă, existenţa unor consecinţe păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitatea sa, consacrată la nivel constituţional, de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie lato sensu.

Înalta Curte notează că din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român în cererea având ca obiect plata despăgubirilor solicitate de reclamant cu titlu de daune morale pentru condiţiile de detenţie, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, devine incidentă instituţia răspunderii civile delictuale obiective prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate.

Potrivit art. 13 din Convenţie, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererea având ca obiect obligarea sa la plata de despăgubiri datorate condiţiilor de supraaglomerare din unităţile de detenţie derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

În acest context, se reţine că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în asigurarea că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea Statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, de vreme ce acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă s-a obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea sa la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a supraaglomerării camerelor în care a fost cazat reclamantul pe perioada în care a fost în executarea măsurilor preventive privative de libertate.

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în acest raport obligaţional dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că această chestiune a fost deja dezlegată în cadrul considerentele expuse anterior cu ocazia analizei criticii formulate de acelaşi pârât cu privire la reprezentarea sa în cadrul capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru arestarea nedreaPtă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că Ministerul Finanţelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod obiectiv pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, această răspundere decurgând din condiţiile precare şi inadecvate de detenţie cu care reclamantul s-a confruntat pe durata detenţiei.

Trimiterea pe care o face recurentul-pârât la dispoziţiile art. 223 - 224 C. civ., pentru a justifica o eventuală angajare a răspunderii persoanelor juridice de drept public prioritar răspunderii statului, este una inadecvată şi care nu poate schimba cadrul în care se poartă litigiul atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţia Europeană.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în fixarea cadrului procesual, obiect al examinării în prezenta cauză, este suficientă doar afirmarea drepturilor şi obligaţiilor decurgând din raportul juridic dedus judecăţii, pentru justificarea calităţii procesuale a părţilor, în conformitate cu regula înscrisă în teza finală a art. 36 C. proc. civ., cât timp existenţa sau inexistenţa acestora constituie o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului.

Faţă de contextul arătat, în situaţia reclamantului, care s-a plâns de condiţiile precare de detenţie din penitenciarul în care a executat pedeapsa privativă de libertate datorate supraaglomerării, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către Statul Român, a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condiţiile de detenţie necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor."

În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană şi în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în Cauza Rezimveş şi alţii contra României, stabilind că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (Cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

De altfel, dispoziţiile art. 221-224 din C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Împrejurarea că legislaţia naţională conţine reglementări care stabilesc regula caracterului subsidiar al răspunderii statului pentru obligaţiile ce revin instituţiilor publice cu personalitate juridică, nu exclude în mod absolut angajarea răspunderii statului pentru că însuşi raportul de subsidiaritate instituit prin art. 224 din C. civ. relevă existenţa răspunderii statului în măsura în care ar interveni vreo cauză de excludere a responsabilităţii autorităţilor ori instituţiilor publice cărora li se reproşează nerespectarea unor obligaţii şi s-ar stabili că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile spre a fi reparate prejudicii cauzate unor terţe persoane ca urmare a unor acţiuni ori inacţiuni ale respectivelor autorităţi/instituţii publice. În plus, reglementările naţionale nu pot conduce la înlăturarea forţei obligatorii a dezlegărilor conţinute în hotărârea pilot, dat fiind că această din urmă hotărâre este parte componentă a blocului de convenţionalitate (conţinând dezlegări cu privire la interpretarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) aşa încât se bucură de prioritate în aplicare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie care sunt în sensul că "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât susţine o încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Examinând argumentele expuse, Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţa constată că, sub aspectul circumstanţelor factuale ale prezentului litigiu, curtea de apel a reţinut că reclamantul a fost încarcerat, pentru o perioadă de 56 de zile, în intervalul 13.11.2025-08.01.2016, iar în intervalul 08.01.2016-28.01.2016 acesta fiind supus măsurii arestului la domiciliu pentru o perioadă de 20 de zile, rezultând un număr de 76 de zile în care reclamantului i-a fost afectat dreptul la libertate. Din cele 56 de zile, reclamantul a fost supus mediului supraglomerat din penitenciar pentru o perioadă de 24 de zile, iar în Centrul de reţinere şi arest preventiv din cadrul IPJ pentru o perioadă de 32 de zile.

Perioada de timp pentru care i se cuvin despăgubiri reclamantului a fost stabilită de tribunal, după cum urmează:

În custodia Penitenciarului Craiova, reclamantul s-a aflat din 16.12.2015, dată la care a fost depus în penitenciar, până la 08.01.2016, dată la care măsura arestării preventive a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu, adică o perioadă de 23 de zile.

În perioada în care s-a aflat în custodia Penitenciarului Craiova, petentul a fost încarcerat în următoarele camere de deţinere: în ziua de 16.12.2015 a fost cazat în camera nr. 19 din cadrul secţiei E3B; în perioada 16.12.2015 - 08.01.2015 a fost cazat în camera nr. 62 din cadrul secţiei E6A.

Cu privire la camera de cazare nr. 19 din cadrul secţiei E3, aceasta avea înălţime = 4 m, suprafaţă utilă = 23,48 m2, volum = 93,92 m3; fiecărui deţinut îi reveneau 1,95 m2, respectiv 7,82 m3.

În privinţa camerei de cazare nr. 62 din cadrul E6A, aceasta avea înălţime = 3 m, suprafaţă utilă = 5,45 m2, volum = 16,35 m3; fiecărui deţinut îi reveneau 1,81 m2, respectiv 5,45 m3.

Spaţiul personal al reclamantului ce i-a revenit pe perioada în care a fost încarcerat, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost sub 3 mp, pe perioada de 6 zile cât s-a aflat în custodia pârâtului Centrul de reţinere şi arest preventiv din cadrul IPJ Dolj şi sub 2 mp, pe perioada de 23 zile cât s-a aflat în custodia pârâtului Penitenciarul Craiova.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene (Cauza Iacov Stanciu contra Romîniei, paragraf. 199), dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului încât încălcarea sa impune o despăgubire echitabilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut existenţa faptei ilicite reprezentate de neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie, respectiv a prejudiciului moral corelativ, constând în atingerea adusă integrităţii fizice şi psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaţionale stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei [Cauzele Kudla împotriva Poloniei, parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

În Cauza Rezmiveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că "un spaţiu personal mai mic de 3 m2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv" (par. 77). Chiar şi "în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, a reţinut că alte aspecte ale condiţiilor de detenţie trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziţii. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală şi aer natural, calitatea încălzirii şi respectarea cerinţelor sanitare de bază" (par. 78). Curtea a mai reţinut că, "atunci când un deţinut dispune în camera sa de un spaţiu personal cuprins între 3 şi 4 m2, factorul spaţiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau inadecvat al condiţiilor de detenţie. Prin urmare, în astfel de cauze, CEDO a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spaţiului era însoţită de alte condiţii materiale de detenţie necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire şi de lumină [...], acces limitat la plimbare în aer liber [...] sau o lipsă totală de intimitate în camere" (idem, par. 78). "Un alt aspect criticat de [CEDO] în hotărârile sale în materie de igienă este prezenţa gândacilor, şobolanilor, păduchilor, ploşniţelor sau a altor paraziţi. Aceasta a amintit că administraţia locurilor de deţinere trebuie sa combată acest tip de infestare prin metode eficiente de dezinsecţie, produse de întreţinere, fumigaţii şi controale periodice în camere, în special controlarea stării lenjeriilor de pat şi locurilor pentru depozitarea alimentelor" (idem, par. 79).

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, a statuat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentului-pârât Statul român.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea sa, de către instanţa de fond, la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia curţii de apel recurată, instanţa nu a dispus obligarea recurentului-pârât Statul român la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 RON, aşa cum se afirmă prin memoriul de recurs. În atare context, având în vedere că se critică o soluţie care nu a fost pronunţată de curtea de apel prin decizia recurată, aceasta nu poate fi supusă analizei de legalitate, în condiţiile art. 483 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv împotriva deciziei nr. 209/2023 din 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite la aceiaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, şi va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva deciziei nr. 209/2023 din 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv împotriva deciziei nr. 209/2023 din 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite la aceiaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova şi Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Dolj - Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva deciziei nr. 209/2023 din 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.