Quarantine civil liability appeal quashed and remanded due to improper retroactive application of constitutional unconstitutionality decision and misapplication of ECHR Article 3 standards

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 07.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Statul Român prin Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică Brăila, Instituţia Prefectului-Judeţul Brăila, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Dunărea al Judeţului Brăila, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei în cuantum de 250.000 RON, reprezentând daune morale cauzate prin faptele ilicite întreprinse în perioada 20.03.2020-03.04.2020; obligarea în solidar a pârâţilor la plata dobânzii legale aferente capătului de cerere nr. x, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză şi până la data plăţii efective a acestei sume şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 72, art. 221, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1381 şi urm. din noul C. civ.; art. 23, art. 21, art. 53 din Constituţia României; art. 3 şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice; Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York; Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 901/04.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Statul Român prin Ministerul Sănătăţii, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Dunărea al Judeţului Brăila; a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Brăila şi Instituţia Prefectului Brăila, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1898/A/13.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot însensul că a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune, pentru restrângerea libertăţii în mod nelegal prin măsura carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020 şi la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă; a obligat pârâta Direcţia de Sănătate Publică Brăila la plata, către reclamant, a sumei de 5000 RON cu titlu de daune pentru modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020 şi la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata, către reclamant, a sumei de 2050 RON reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru; a obligat pârâta Direcţia de Sănătate Publică Brăila la plata, către reclamant, a sumei de 1050 RON reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru; a obligat intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia de Sănătate Publică Brăila la plata a câte 50 RON către apelantul-pârât reprezentând cheltuieli de judecată în apel constând în taxa de timbru.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri distincte pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Brăila.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 73-79 din Constituţia României şi pe cele ale art. 221-224 C. civ.

A arătat recurentul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de aducerea unor atingeri drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane, în cadrul raportului juridic litigios.

Plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În baza acestor texte legale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Recurentul învederează că instituţiile publice ce au competenţe în asigurarea şi protejarea sănătăţii publice sunt stabilite prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 8 alin. (1), art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 11/2020.

În motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a apreciat că, atâta vreme cât apelantul-reclamant se plânge de faptul că actul normativ în temeiul căruia a fost luată măsura carantinării sale avea numeroase vicii, iar aceste vicii au fost constatate prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 458/2020, a fost dovedită existenţa faptei ilicite, săvârşită de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, întrucât, atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale se impun cu forţă obligatorie în cauza dedusă judecăţii.

Pronunţându-se astfel, instanţa de apel a adoptat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României potrivit cărora " Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." Dispoziţiilor constituţionale mai sus amintite statuează că deciziile Curţii Constituţionale se aplică numai în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea lor în Monitorul Oficial.

Totodată, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel a reţinut ca fiind îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale şi a stabilit că Statul Român prin Ministerul Finanţelor este autor al faptei ilicite (necrearea unui cadru legal clar şi previzibil în ipoteza aplicării carantinării instituţionalizate), prejudiciul fiind reprezentat de restrângerea, în mod nelegal, a drepturilor fundamentale ale apelantului-reclamant. În acelaşi timp, la analizarea existenţei şi întinderii prejudiciului pretins, instanţa de apel a apreciat că, prin faptul închiderii cu cheia pe dinafară a reclamantului în camera de hotel, acesta a fost supus unor tratamente degradante şi inumane, contrare prevederilor art. 3 din CEDO, carantina fiind astfel transformată într-o veritabilă lipsire de libertate.

Recurentul învederează că niciunul din elementele deduse judecăţii nu configurează o încălcare a drepturilor protejate prin dispoziţiile art. 3 din CEDO, iar pretinsa faptă ilicită, reprezentată de carantinarea instituţionalizată a apelantului-reclamant, nu poate fi apreciată ca tratament inuman sau degradant, în sensul dispoziţiilor art. 3 din CEDO.

În ceea ce priveşte atingerea adusă dreptului de libertate individuală, drept garantat şi protejat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţia României şi prin prevederile art. 5 din CEDO, nu poate fi reţinut caracterul său pretins nelegal prin raportare la elementele enunţate de apelantul-reclamant, având în vedere chiar contextul special în care au avut loc pretinsele fapte ilicite deduse judecăţii, măsurile fiind luate ca răspuns la situaţia de criză excepţională determinate de pandemia COVID 19, aspect reţinut corect de către instanţa de fond.

Chiar dacă, în cauză, măsura carantinării apelantului-reclamant pentru perioada 20.03.2020-03.04.2020, în incinta unei camere de hotel, fără posibilitatea părăsirii acesteia, poate fi considerată a fi îmbrăcat forma privării de libertate, această măsură, a respectat cerinţele legalităţii şi proporţionalităţii.

În ce priveşte proporţionalitatea, măsura ce l-a vizat pe apelantul-reclamant nu a fost una disproporţionată prin raportare atât la scopul pentru care a fost instituită (protejarea vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, în condiţiile determinate de pandemie), cât şi la durata acesteia. De altfel, apelantului-reclamant nu îi era străină existenţa măsurii carantinării pentru 14 zile, în condiţiile în care măsura a fost intens mediatizată, iar acesta se întorcea în ţară dintr-o zonă catalogată ca fiind roşie.

Referitor la cerinţa legalităţii, şi aceasta a fost îndeplinită, măsura ce l-a vizat pe apelantul-reclamant fiind reglementată prin Ordinul nr. 414/2020 şi în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Recurenta-pârâtă Direcţia de Sănătate publică a Judeţului Brăila a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel reţine că DSP Brăila s-a mulţumit să susţină că nu s-a făcut dovada unui ordin scris prin care încuierea în camere ar fi fost impusă de către aceasta, arătând că paza unităţii hoteliere era în atribuţia Jandarmeriei, aspect ce nu este de natură să înlăture elementul probatoriu reprezentat de răspunsul furnizat de reprezentantul B.. Practic, s-a administrat ca probă în motivarea hotărârii numai susţinerea unităţii hoteliere, deşi recurenta a precizat că se impunea ca aceasta să fie susţinută de dovezi concludente şi nu de o simplă afirmaţie subiectivă prin care aceasta încerca să se disculpe în cauză, neexistând nicio probă a existenţei unei dispoziţii sau o altă dovadă concretă prin care să se dovedească că recurenta DSP Brăila ar fi impus o astfel de măsură, în condiţiile în care recurenta nu putea să facă o dovadă negativă a faptului că nu a emis un astfel de ordin. Eroarea instanţei de apel în ceea ce priveşte administrarea acestei probe decurge şi din faptul că prevederile OMS nr. 1078/27.07.2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, arată la art. 12, în legătură cu atribuţiile directorului executiv al direcţiei de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti că:

"... în vederea organizării activităţii, directorul executiv emite dispoziţii...", or, atât anterior cât şi în perioada de pandemie Covid 19, toate dispoziţiile directorilor direcţiilor de sănătate publică se emiteau numai în format scris, iar reprezentantul hotelului C. nu a prezentat un astfel de înscris, limitându-se doar la a afirma că urmare a dispoziţiilor primite din partea funcţionarilor din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică "...pentru o perioadă camerele de hotel au fost încuiate, deschiderea acestora făcându-se cu ocazia furnizării hranei." Chiar şi în condiţia în care ar fi existat "dispoziţii primite din partea funcţionarilor din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică", reprezentantul hotelului C. nu a făcut dovada că ar fi solicitat directorului executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Brăila clarificări în privinţa încuierii camerelor cu cheia şi nici în privinţa solicitării emiterii unei dispoziţii în acest sens.

Mai mult, motivarea instanţei de apel este contradictorie, aceasta reţinând doar faptul că recurenta s-a mulţumit doar să susţină că nu s-a făcut dovada unui ordin scris, deşi aceasta a susţinut şi că afirmaţia B. este vizibil realizată cu rea-credinţă, în condiţiile în care aceasta a arătat că a primit "dispoziţii din partea funcţionarilor din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică - delegaţi în unitatea noastră", deşi DSP Brăila precizase instanţei că, în conformitate cu dispoziţiile legale, nu a avut persoane delegate la Hotelul C., normele în vigoare neimpunând aceasta obligaţie.

Pe de altă parte, instanţa de apel afirmă că a ajuns la concluzia existenţei culpei recurentei DSP Brăila, prin faptul că aceasta a menţionat, în întâmpinările formulate, că reprezentanţii săi au fost de bună credinţă în raport cu petiţia intimatului din data de 25.03.2020, iar inspectorii sanitari ai DSP Brăila s-au deplasat personal la această locaţie pentru verificarea aspectelor sesizate, ocazie cu care s-a constatat că meniul care era servit persoanelor carantinate era preparat în blocul alimentar aferent hotelului, alimentele/meniul erau porţionate în recipiente de unică utilizare, însoţite de declaraţii de conformitate, apoi erau introduse într-o pungă care era aşezată pe etajerele amplasate lângă fiecare uşă, tacâmurile utilizate erau de unică folosinţă şi existau materiale pentru efectuarea activităţilor de curăţenie şi dezinfecţie.

Motivul contradictoriu derivă din faptul că acţiunea de control în ceea ce priveşte petiţia intimatului a fost realizat de către inspectorii sanitari ai recurentei pe data de 09.04.2020, conform procesului-verbal nr. x/9.04.2020 încheiat şi existent la dosar, în condiţiile în care intimatul A. ieşise deja din carantină din data de 03.04.2020, motiv pentru care, în răspunsul formulat la care instanţa de apel face trimitere, nici nu se mai putea eventual constata dacă uşa camerei sale era închisă cu cheia sau nu. Or, instanţa s-a fundamentat în darea hotărârii pe faptul că inspectorii nu au soluţionat în cazul intimatului şi situaţia încuierii sale în camera de hotel la momentul carantinării.

Pe de altă parte, inspectorii sanitari, aşa cum a precizat instanţa de apel, au făcut trimitere în răspuns doar la condiţiile igienico-sanitare existente în hotel nu ca o încălcare a obligaţiilor lor de serviciu, în condiţiile în care aceştia nu aveau competenţe de a verifica aspecte vizând paza, acest atribut aparţinând numai jandarmeriei, instanţa de apel constatând că intimatul a trimis respectiva petiţie inclusiv instituţiei jandarmeriei. Contradictorialitatea rezultă şi din dispoziţiile art. 2 din Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Instituţiei Prefectului Judeţului Brăila - Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Brăila, în care se precizează fără echivoc că Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Brăila asigură ordinea publică în zona obiectivelor menţionate (la art. 1 fiind indicat expres Hotelul C.) în conformitate cu procedurile specifice, nefiind indicată expres numai paza exterioară a hotelului cu excluderea celei interioare, aşa cum a motivat în hotărâre instanţa de apel.

Motivarea contradictorie derivă şi din faptul că instanţa de apel a precizat că nu va reţine nici culpa Jandarmeriei, invocată ca fiind instituţia cu atribuţii în realizarea pazei persoanelor carantinate de recurenta DSP Brăila, dat fiind faptul că în speţă nu se pune problema pazei unităţii hoteliere în care era organizat centrul de carantinare, ci se pune problema gestionării persoanelor carantinate.

Instanţa de apel reţine că intimata pârâtă DSP Brăila nu a indicat niciun act normativ sau de putere inferioară care să ateste competenţele Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă sau al Instituţiei Prefectului, deşi în cauză a fost depusă Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Instituţiei Prefectului Judeţului Brăila -Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Brăila, care la art. 2 preciza atribuţiile de pază ale Jandarmeriei în zona obiectivului de carantinare.

Astfel, deşi recurenta DSP Brăila a susţinut şi a probat cu înscrisuri faptul că paza locaţiei de carantinare era în sarcina reprezentanţilor Jandarmeriei, iar măsurile efective de menţinere a limitării contactului între persoane este atributul exclusiv al acestei entităţi care, conform dispoziţiilor legale, era obligată în permanenţă să aibă reprezentanţi în respectiva unitate hotelieră, instanţa de apel s-a declarat nelămurită cu privire la atribuţiile Jandarmeriei, precizând în mod contradictoriu că recurenta nu a indicat niciun act normativ sau de putere inferioară care să ateste competenţele Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă sau al Instituţiei Prefectului, deşi în cauză se indicase un astfel de act.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că din documentele cauzei reiese că însuşi intimatul, la data de 24.03.2020, a formulat şi transmis prin avocat Adresa nr. x privind condiţiile locului de carantină Hotel C. - staţiunea Lacu Sărat, jud. Brăila către Instituţia Prefectului - Judeţul Brăila, Inspectoratul de Jandarmi - judeţul Brăila, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă şi către Direcţia de Sănătate Publică Brăila, solicitând prin aceasta, în principal, să se renunţe la încuierea uşii pe dinafară, sugerând, totodată, plasarea unui jandarm pe culoar sau amplasarea camerelor de supraveghere pentru a se asigura că nu sunt părăsite camerele de carantină, ceea ce probează că şi intimatul cunoştea că Jandarmeria avea atribuţii de pază.

Contradicţia între motivele hotărârii rezultă astfel şi din faptul că instanţa de apel reţine că, prin adresa x/31.03.2020, a fost comunicat un răspuns din partea Instituţiei Prefectului - Judeţul Brăila, în sensul că urmează a fi verificate aspectele semnalate şi că va primi un răspuns în termenul legal.

De asemenea, prin adresa x/16.04.2020, emisă ulterior expirării perioadei de carantină instituţionalizată, a fost comunicat un nou răspuns din parte Instituţiei Prefectului Judeţul Brăila, în sensul că s-au luat măsuri urgente pentru remedierea celor semnalate, fără a se specifica măsurile efectiv luate, iar prin adresa x/21.05.2020 a aceleiaşi instituţii i s-a comunicat reclamantului că li s-a pus in vedere reprezentaţilor hotelului să se asigure că la livrarea hranei către toate persoanele aflate în carantină se respectă condiţiile de igienă şi de servire.

Cu alte cuvinte, deşi din înscrisurile dosarului reiese în mod cert implicarea şi atribuţiile cel puţin a Instituţiei Prefectului - Judeţul Brăila şi Jandarmeriei, care a răspuns cererilor intimatului, răspunsuri indicate în motivarea soluţiei în apel, instanţa de apel a constatat ulterior o culpă a DSP Brăila, deşi nu a realizat demersuri care ar fi fost de natură să întemeieze o astfel de soluţie în cauză.

Astfel, cu referire la modalităţile de punere în aplicare a recomandărilor de limitare a contactului dintre persoanele aflate în spaţiul de carantinare Hotelul C., recurenta DSP Brăila nu poate fi trasă la răspundere în condiţiile în care paza unităţii hoteliere era în atribuţia Jandarmeriei, neexistând o lege care să prevadă obligaţia detaşării unor reprezentanţi ai direcţiilor de sănătate publică la unităţile de carantinare, nefiind făcută dovada că încuierea în camere ar fi fost impusă de către inspectorii sanitari ai DSP Brăila, instanţa de apel nesesizând însă că o astfel de afirmaţie a reprezentanţilor Hotelului C. reprezenta doar o încercare a acestora de a se disculpa şi de a exclude propria responsabilitate. Dacă recurenta DSP Brăila ar fi dat o astfel de indicaţie prin inspectorii sanitari, de ce ar fi cerut în scris reprezentanţilor Hotelului C. la fond să indice cine este vinovat de o potenţial încuiere a camerelor persoanelor carantinate la acea locaţie.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel aplică în mod greşit dispoziţiile OMS nr. 414/2020, care reglementa la acea dată procedura carantinei, în ce priveşte atribuţiile direcţiilor de sănătate publică judeţene şi cea a municipiului Bucureşti.

Instanţa de apel reţine că, întrucât reprezentanţii DSP Brăila au înţeles să se implice în rezolvarea chestiunii servirii mesei, rezultă că aceştia au procedat astfel tocmai având în vedere competenţa DSP de coordonator al procesului de carantinare, calitate în care ar fi trebuit să ia măsuri şi sub aspectul închiderii uşii cu cheia pe dinafară, extinzând astfel nejustificat înţelesul art. 3,4 şi 6 din OMS nr. 414/2020 la aspecte care nu au făcut obiectul acestei reglementări, aplicând eronat legea, în condiţia în care, reprezentanţii DSP Brăila, în fapt inspectorii sanitari, au verificat şi au avut în atenţie exclusiv condiţiile igienico-sanitare, inclusiv de servire a mesei, conform competenţelor specifice transpuse în acte de control, aspecte reliefate şi în Hotărârea nr. 201/18.03.2020.

Practic, instanţa de apel face trimitere în susţinerea existenţei culpei DSP Brăila la dispoziţiile art. 3,4 şi 6 din OMS nr. 414/2020, însă acestea se referă numai la aspecte vizând alegerea mijloacelor de transport a persoanelor care urmează să intre în carantină instituţionalizată, de identificare şi organizare a spaţiilor de carantinare instituţionalizată în fiecare judeţ în scopul asigurării asistenţei medicale a persoanelor carantinate, de comunicare a încheierii perioadei de carantinare şi de dezinfecţie a spaţiilor de carantinare, neexistând în ordin nicio atribuţie legată de paza persoanelor carantinate.

În acest sens, Hotărârea nr. 201/18.03.2020 privind aprobarea normelor metodologice pentru stabilirea cheltuielilor pentru carantină şi luarea unor măsuri în domeniul sănătăţii, precum şi pentru alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2020, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 224/19.03.2020, la art. 1 alin. (2) reglementează faptul că autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura spaţii special amenajate pentru carantină în vederea cazării persoanelor care intră pe teritoriul României din zonele afectate de COVID-19 stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii. La art. 1 alin. (3) se precizează că, identificarea şi stabilirea spaţiilor pentru carantină se realizează cu sprijinul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, rezultând că recurenta DSP Brăila nu avea rolul de coordonator în privinţa spaţiilor de carantinare, în sensul în care îşi motivează soluţia instanţa de apel, aplicând astfel greşit legea.

Totodată, actul normativ stabilea că direcţiile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, decontează cheltuielile prevăzute la art. 2 aferente carantinei la solicitarea autorităţilor administraţiei publice locale sau a operatorilor economici, după caz, în baza documentelor justificative, şi nu că direcţiile de sănătate publică judeţene asigură condiţiile de carantină.

De la nivelul direcţiilor de sănătate publică se monitoriza starea de sănătate a persoanelor carantinate, prin apelare telefonică zilnică, cu solicitarea echipajelor Serviciilor Judeţene de Ambulanţă dacă se impunea transportul la unităţi sanitare pentru asigurarea asistenţei medicale specifice.

În acelaşi sens, art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Militară nr. 1/17.03.2020, reglementează că se interzice persoanelor izolate la domiciliu, carantinate sau internate, ca măsură de prevenire a răspândirii COVID-19, să iasă din locaţia în care acestea au fost plasate, fără aprobarea autorităţilor competente. Conform art. 9 alin. (1) lit. e) sunt abilitate să asigure aplicarea şi respectarea prevederilor prezentei ordonanţe militare Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Poliţia Locală, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi structurile subordonate, direcţiile de sănătate publică şi conducătorii autorităţilor administraţiei publice locale, pentru măsura prevăzută la art. 8. Din interpretarea ordonanţei rezultă că principalele instituţii abilitate, stabilite de lege cu atribuţii de a aplica persoanelor carantinate interdicţia de a părăsi locaţia în care acestea au fost plasate sunt Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Poliţia Locală, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi structurile subordonate şi sub ultimul aspect direcţiile de sănătate publică.

Astfel, din conţinutul H.G. nr. 201/18.03.2020, a Ordonanţei Militare nr. 1/17.03.2020 cât şi din Ordinele Ministrului Sănătăţii indicate anterior, nu rezultă posibilitatea legală a "încuierii cu cheia pe dinafară", nefiind nici probat în instanţă că s-ar fi emis astfel de dispoziţii de la nivelul Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Brăila o astfel de măsură, în condiţia în care ar fi fost constatată de organele în drept, trebuind să fie urmată cel mai probabil de dosar penal privind un posibil sechestru de persoană.

În ceea ce priveşte încadrarea faptei încuierii cu cheia, de către instanţa de apel, în categoria supunerii la tratamente degradante, ce transformă carantina într-o veritabilă lipsire de libertate care putea fi evitată de către autorităţi, instanţa reţine că din actele dosarului nu rezultă dacă clădirea în care a fost carantinat reclamantul avea autorizaţie la incendiu.

În acest sens, tribunalul ca instanţă de fond a admis faptul că prin blocarea continuă, cu cheia, a uşii camerei de hotel, şi prin existenţa gândului că în orice moment ar putea izbucni un incendiu, se poate naşte o stare de temere şi de surescitare nervoasă în conştiinţa persoanelor supuse măsurii carantinei ce trebuie luată în seamă, însă a reţinut că această temere nu este suficientă pentru a se putea decela un prejudiciu actual în sarcina reclamantului, temerea fiind, prin natura sa, ataşată de o situaţie ipotetică.

Soluţia instanţei de fond a fost modificată pe considerentul că temerea, prin esenţa sa, este ataşată de o situaţie ipotetică, iar intimatul a precizat inducerea unei stări de teamă ce nu ar trebui să fie inerentă carantinei instituţionalizate, în cadrul căreia persoanele vulnerabile ar trebui să se simtă protejate de autorităţile însărcinate cu gestionarea măsurii. În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat că închiderea cu cheia pe dinafară a reclamantului într-o cameră, în condiţiile în care acesta se simţea în stare de pericol derivând din izbucnirea unui potenţial incendiu, dublată de neluarea niciunei măsuri cu privire la acest aspect, deşi reclamantul a trimis autorităţilor competente o solicitare expresă de remediere a acestei situaţii, întruneşte condiţiile unui tratament contrar art. 3 CEDO.

Referitor la dreptul intimatului de a nu fi supus la tratamente inumane şi degradante, drept protejat de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din elementele de fapt deduse judecăţii nu s-a probat încălcarea acestui drept. Astfel, conform interpretării art. 3 CEDO, tratamentele inumane sau degradante impun existenţa unei suferinţe sau umilirea intimatului cu raportare la circumstanţele cauzei şi al contextului măsurii aplicate, ori în cauză acesta a fost plasat într-o cameră de hotel care, chiar fiind încuiată, iar alimentele transmise iniţial pe mocheta din faţa uşii camerei, nu au constituit tratamente degradante, fiind aplicate pentru evitarea contactului cu alte persoane în scopul prevenirii contaminării, având o durată relativ limitată. Ulterior, ca urmare a solicitării intimatului, măsurile au fost modificate, prin aşezarea alimentelor pe o măsuţă lângă uşa camerei de hotel.

Astfel, în opinia separată s-a precizat că o apreciere a tratamentelor degradante trebuie să se raporteze la situaţiile concrete în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acestea au avut un caracter inuman ori degradant, de exemplu dacă reclamantul a fost supus unei percheziţii corporale amănunţite într-un mod inadecvat, făcând obiectul unor comentarii umilitoare (Iwanczuk împotriva Poloniei,2001, pct. 59), ori prin ţinerea în detenţie a unui solicitant de azil timp de trei luni în sedii ale poliţiei până la aplicarea unei măsuri administrative, fără a avea acces la activităţi recreaţionale şi fără a primi o alimentaţie adecvată (Tabesh împotriva Greciei, 2009, pct. 38) etc. Or, nu se poate reţine că prejudiciul moral al intimatului a fost cauzat prin acţiuni ilicite ale recurentei, care a respectat principiile legalităţii şi proporţionalităţii în condiţiile existenţei unei situaţii de urgenţă şi a unor măsuri excepţionale care impuneau restrângeri ale unor drepturi fundamentale în vederea satisfacerii interesului general al societăţii pentru ocrotirea sănătăţii publice.

Referitor la cerinţa legalităţii, măsura carantinei ce a produs urmările intimatului a fost reglementată prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 141/2020, emis în baza art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei şi în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, dar şi prin H.G. 201/18.03.2020, a Ordonanţei Militare nr. 1/17.03.2020 şi, prin urmare, măsura dispusă faţă de intimat nu era lipsită de temei legal.

Astfel, culpa stabilită de instanţa de apel în sarcina recurentei DSP Brăila, în condiţiile în care nu s-au făcut probe din care să rezulte că aceasta ar fi comis, cu vinovăţie, o faptă ilicită care să genereze un prejudiciu direct intimatului, este greşită.

Condiţiile răspunderii civile delictuale trebuiau analizate de instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile legale în materie în perioada de referinţă din cauză şi la activităţile concrete derulate de recurenta DSP Brăila pentru punerea în aplicare a normelor legale de la acel moment, fără luarea în considerare a unor împrejurări extrinseci, care nu au legătură cu recurenta sau care ţin de modalităţi de gestionare a spaţiului locativ respectiv, atribuţii care erau date în sarcina autorităţilor publice locale şi a altor instituţii ale Statului Român, în colaborare cu entitatea privată faţă de care recurenta nu avea niciun tip de relaţie contractuală (în condiţiile în care costurile cazării au fost plătite direct de VARD), neexistând o relaţie de subordonare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Brăila a solicitat admiterea recursului Statului Român.

Referitor la primul motiv de recurs invocat, faţă de precizarea recurentului că Statul Român nu poate avea calitate procesuală, neparticipând nemijlocit la un raport juridic, solicită instanţei de recurs să aprecieze cu raportare la probatoriile administrate.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că în mod temeinic recurentul a învederat instanţei de control faptul că niciunul din elementele deduse judecăţii nu configurează o încălcare a drepturilor protejate prin dispoziţiile art. 3 din CEDO, în condiţiile în care Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevă, ca forme de tratament inuman, maltratarea prin violenţă fizică, excesul de forţă disproporţionat la reţinerea persoanei, condiţiile neadecvate de detenţie, neacordarea asistenţei medicale de bază şi lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare persoanelor deţinute, lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, detenţia ilegală într-o instituţie psihiatrică şi supunerea la tratament psihiatric forţat, ignorarea îndelungată a alegaţiilor reclamantului, forţarea persoanei să vomite cu scopul de a obţine mijloace de probă, extrădarea sau expulzarea persoanei în ţara în care este un risc sporit să fie supusă unui tratament inuman sau degradant etc.

Pe de altă parte, conform jurisprudenţei CEDO, exemplele de tratamente degradante se referă la desfăşurarea percheziţiei corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale şi a alimentaţiei acesteia, plasarea persoanei încătuşate într-o cuşcă de metal pe parcursul şedinţelor de judecată, expunerea persoanei încătuşate în timpul şedinţelor de judecată publice, fără ca măsura să fie necesară în mod rezonabil, recrutarea şi menţinerea reclamantului în vârstă de 71 de ani în serviciul militar în termen, cu obligarea participării la antrenamente, etc.

Astfel, faţă de cele precizate, recurentul în mod întemeiat a susţinut că pretinsa faptă ilicită, reprezentată de carantinarea instituţionalizată a intimatului-reclamant, nu poate fi apreciată ca tratament inuman sau degradant, în sensul dispoziţiilor art. 3 din CEDO.

În ceea ce priveşte atingerea adusă dreptului de libertate individuală, drept garantat şi protejat de art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din CEDO, se susţine întemeiat că nu poate fi reţinut caracterul său pretins nelegal prin raportare la elementele enunţate de intimatul-reclamant, având în vedere contextul special în care au avut loc pretinsele fapte ilicite, măsurile fiind luate ca răspuns la situaţia excepţională determinată de pandemia C0V1D 19, aspect reţinut corect de către instanţa de fond.

Astfel, măsura carantinării intimatului-reclamant în incinta unei camere de hotel, fără posibilitatea părăsirii acesteia, nu a îmbrăcat forma privării de libertate, respectând cerinţele de legalitate şi proporţionalitate. Măsura nu a fost una excesivă, prin raportare la scopul de protejare a vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, având o durată minimă, intimatul-reclamant întorcându-se dintr-o zonă catalogată ca fiind roşie. Referitor la legalitate, măsura a fost reglementată prin Ordinul nr. 141/2020 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Decizia nr. 458/2070 a Curţii Constituţionale prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) teza II din Legea nr. 95/2006 producând efecte numai pentru viitor şi neaplicându-se cauzei.

În acest sens, în ceea ce priveşte culpa stabilită de instanţa de apel, în condiţiile în care nu s-au făcut probe din care să rezulte că ar fi comisă cu vinovăţie o faptă ilicită care să genereze un prejudiciu direct intimatului- reclamant, este evident că susţinerea instanţei de apel este neîntemeiată.

Condiţiile răspunderii civile delictuale trebuiau analizate de instanţa de apel prin raportare la dispoziţiile legale în materie în perioada de referinţă din cauză şi la activităţile concrete derulate pentru punerea în aplicare a normelor legale de la acel moment, fără luarea în considerare a unor împrejurări extrinseci, care nu au legătură cu recurenta sau care ţin de modalităţi de gestionare a spaţiului locativ respectiv, atribuţii care erau date în sarcina autorităţilor publice locale şi a altor instituţii ale Statului Român, în colaborare cu entitatea privată în cauză.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea ambelor recursuri.

Referitor la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a arătat că Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020, în baza căruia a fost privat de libertate în mod nelegal, a fost emis în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020, care au fost ulterior declarate neconstituţionale prin Decizia CCR nr. 458/2020, dar anterior promovării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză, decizia CCR fiind pe deplin aplicabilă împreună cu efectele sale în prezenta cauză. Aşa cum reţine instanţa de apel, răspunderea aparţine pentru adoptarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Parlamentului României, iar pentru adoptarea art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020, Guvernului României, care au permis adoptarea mai departe a OMS 414/2020, iar reclamantul nu putea să cheme în judecată Parlamentul României sau Guvernul României. Instanţa de apel recunoaşte posibilitatea unei răspunderi patrimoniale civile a Statului Român întemeiată pe art. 223 alin. (1) noul C. civ., care prevede faptul că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Această cauză este una civilă, nu administrativă pentru a se invoca de către Statul Român dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, care prevăd că "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei."

Trebuie reţinut şi că la data de 02.07.2020 a fost publicată în M. Of. Decizia CCR nr. 458/25.06.2020, iar la data de 21.07.2020 a intrat în vigoare Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologie şi biologic, reclamantul înregistrând cererea de chemare în judecată la 07.07.2020. Atragerea răspunderii şi verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale urmau a se face cu titlu secundar de către instanţa de contencios, având în vedere că obiectivul principal al unei astfel de cereri este anularea actului administrativ şi obţinerea suspendării executării. Prin urmare, solicitarea de anulare a OMS nr. 414/2020 era cel puţin lipsită de interes pentru reclamant la data de 07.07.2020 şi nu putea fi promovată.

Art. 52 din Constituţia României nu prevede decât răspunderea administrativă şi răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare, dar acest lucru nu echivalează cu inexistenţa unei răspunderi civile patrimoniale a statului. De altfel, este absurdă logica Statului Român, care nu face altceva decât să îşi nege răspunderea pentru încălcările drepturile fundamentale în timpul pandemiei.

În măsura în care s-ar considera că Statul Român nu răspunde civil patrimonial pentru încălcarea drepturilor fundamentale prin adoptarea unui act normativ care permitea privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului, acesta va solicita concursul CEDO pentru a obţine reparaţiile pretinse, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

În acest sens, prin Decizia nr. 919/2017, Înalta Curte a stabilit că instanţele de judecată sunt îndreptăţite să aplice direct normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi implicit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României pentru raportul juridic, concret, dedus judecăţii.

De interes pentru aplicabilitatea în timp a Deciziei CCR nr. 458/2020 este şi sentinţa penală din 02.12.2020 pronunţată de către Judecătoria Braşov, prin care instanţa a achitat pe inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. (1) C. pen., din care intimatul a prezentat extrase.

Referitor la recursul Direcţiei de Sănătate Publică Brăila, arată că prin întrebarea nr. 12 din interogatoriul comunicat DSP Brăila, reclamantul a solicitat clarificări privind situaţia închiderii uşilor cu cheia pe durata carantinării. Prin răspunsul oferit, DSP Brăila precizează că nu a emis niciun act în acest sens şi nici nu a avut competenţă în asigurarea pazei şi integrităţii persoanelor (aceasta fiind asigurată de ISU Brăila prin jandarmii săi). De asemenea, la termenul din 18.02.2021, DSP Brăila este cea care a solicitat emiterea unei Adrese către conducerea hotelului C. utilizat ca centru de carantinare pentru furnizarea de informaţii suplimentare privind cele învederate de reclamant. Prin Răspunsul formulat de reprezentanţii B., înregistrat la 07.04.2021 la dosarul cauzei, cele declarate de pârâtă prin interogatoriu apar ca fiind nesincere. În acest sens, reclamantul expune un extras:

"Urmare a dispoziţiilor primite din partea funcţionarilor din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică - delegaţi în unitatea noastră, referitoare la modalitatea de a împiedica pe cât posibil contactul dintre diverse grupuri de persoane, pentru o perioadă camerele de hotel au fost încuiate, deschiderea acestora făcându-se cu ocazia furnizării hranei." Răspunsul reprezentanţilor B. se coroborează şi cu alte probe pentru a determina faptul că DSP Brăila exercita cel puţin atribuţii în fapt, dacă nu şi în drept, pe care acum nu le mai recunoaşte. De asemenea, DSP Brăila insistă că nu asigura paza, deşi aici nu e vorba despre asigurarea pazei, ci despre dispoziţii date pentru a încuia cu cheia persoanele în camerele de hotel. Conform probelor administrate, hotelul unde a fost carantinat reclamantul a fost desemnat spaţiu suplimentar pentru carantinare prin Hotărârea nr. 12/19.03.2020 a Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Brăila. Prin răspunsurile formulate la interogatoriul propus, reprezentanţii Instituţiei Prefectului au declarat (răspunsul la întrebarea nr. 7) că, deşi hotelul C. a fost declarat centru de carantină printr-o hotărâre a Comitetului aflat sub conducerea Prefectului, criteriile pentru alegerea locaţiei au fost stabilite de DSP Brăila. Cu toate acestea, DSP Brăila prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din cuprinsul interogatorului consideră că nu avea o astfel de obligaţie. DSP Brăila acuză B. de faptul că vrea să se disculpe, deşi B. nici măcar nu este parte în proces şi nu a fost formulată nicio acuzaţie împotriva acesteia.

Mai mult, deşi era o situaţie de urgenţă cea reclamată de intimatul-reclamant la data de 24.03.2020, respectiv încuierea cu cheia în camera de hotel, DSP recunoaşte că a venit abia în data de 09.03.2020 să verifice, după ce reclamantul ieşise din carantină în data de 03.04.2020, pentru ca mai apoi în recurs să îşi invoce propria culpă a faptului că nu a venit mai devreme şi de aceea nici nu avea cum să verifice dacă afirmaţiile reclamantului erau adevărate sau nu.

Intimatul evocă Declaraţia de principii cu privire la tratamentul persoanelor private de libertate în contextul pandemiei de coronavirus (COVID-19) făcută la 20.03.2020 în cadrul Consiliului Europei - Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante(CPT), în sensul că măsurile de protecţie nu trebuie să conducă niciodată la tratament inuman sau degradant al persoanelor private de libertate.

Indirect, Curtea Constituţională analizează şi prevederile OMS nr. 414/2020, temeiul legal pe care recurenţii îl invocă pentru măsurile nelegale dispuse şi tratamentele degradante desfăşurate. Astfel, la pct. 71 din Decizia nr. 458/2020, Curtea precizează următoarele:

"Deşi examinarea dispoziţiilor ordinelor emise de ministrul sănătăţii nu revine competenţei Curţii Constituţionale, reglementările Ordinului ministrului sănătăţii nr. 414/2020 sunt relevante pentru a constata că măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei determinată de infecţia cu COVID-19 a putut fi calificată, în anumite situaţii, ca o veritabilă privare de libertate, precum şi ca o restrângere, implicită, a exerciţiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 şi art. 26 din Constituţie, astfel că este imperativă reglementarea acesteia la nivelul legislaţiei primare, cu respectarea tuturor condiţiilor constituţionale şi internaţionale în materie [...]. Prin urmare, se impune stabilirea printr-o lege, în sensul art. 53 din Constituţie, a condiţiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care această măsură le poate lua, în funcţie de necesităţi, şi a unei proceduri, chiar dacă aceasta este mai generală, astfel încât să reprezinte un cadru flexibil pentru o intervenţie adecvată a autorităţilor administrative. De asemenea, Curtea consideră că este imperativă asigurarea unui drept de acces efectiv la justiţie, mai ales atunci când carantina dobândeşte toate caracteristicile unei privări de libertate. [ . . . . . . . . . .], iar controlul judecătoresc trebuie să asigure nu doar posibilitatea verificării conformităţii actului administrativ cu dispoziţiile legale şi constituţionale, dar şi analizarea proporţionalităţii măsurii dispuse, în raport cu situaţia concretă avută în vedere."

Încuierea uşii de la hotel cu cheia, în mod continuu, este în mod vădit o încălcarea flagrantă a legilor şi convenţiilor în vigoare şi a metodologiei de aplicare a măsurilor de prevenţie în contextul COVID-19, dar şi o modalitate de umilire. În niciun act normativ nu este prevăzută posibilitatea de a sechestra persoana plasată în carantină instituţionalizată şi de a o supune astfel unui tratament înjositor şi extrem de împovărător. Abuzul comis de autorităţi a fost completat de modul degradant în care a fost servită hrana, remedierea situaţiei fiind posibilă doar după luarea unei poziţii oficiale.

Tratamentul degradant atentează la demnitatea umană şi generează victimelor sentimente de anxietate şi inferioritate. Prin aceste tratamente se doreşte o umilire a victimei, o devalorizare a acesteia cu scopul de a o înfrânge moral. Deşi caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant, când înjosirea victimei are loc în prezenţa altor persoane, caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că un tratament va rămâne a fi degradant chiar dacă elementul public lipseşte, fiind "suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii să" (Tyer c. Regatul Unit, nr. 5856/72).

În acele 14 zile reclamantul s-a simţit încarcerat, în postura unui deţinut, dar fără a fi comis o faptă penală şi fără să existe o hotărâre de condamnare. Încuierea uşii a persistat pe toată durata carantinei, chiar dacă se cunoştea faptul că testul efectuat pentru virusului SARS-COV-2 a fost unul negativ.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, pentru obligaţiile generate de art. 3 şi 5 din CEDO există o răspundere obiectivă întemeiată pe ideea de garanţie.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea ambelor recursuri.

A arătat intimatul că măsura carantinei instituţionalizate precum şi modul în care pârâta a ales să ducă la îndeplinire această măsură sunt în concordanţă cu art. 5, încadrându-se la excepţia prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. e) din Convenţie faţă de principiile enunţate de Curte. Măsura izolării de restul persoanelor plasate în carantină era o măsură necesară, pe care pârâtele au pus-o în aplicare în scopul general de a limita o posibilă infectare cu coronavirusul în rândul persoanelor din hotel, urmărind protejarea dreptului la viaţă şi, în subsidiar, protejarea dreptului la sănătate al acestora. Instanţa de apel nu a avut în vedere şi contextul fără precedent în care evenimentele s-au produs, întreaga societate fiind supusă măsurilor restrictive, starea de temere şi panică fiind specifică pentru o mare parte a populaţiei în acest context pandemic mai ales la începutul pandemiei, când nu se cunoştea absolut nicio dată referitoare la modul de evoluţie, contagiozitate, mortalitate, etc. Pandemia reprezintă o cauză de forţă majoră astfel cum este definită de art. 1351 alin. (2) C. civ., de natură a înlătura o eventuală răspundere civilă delictuală. Măsura carantinării instituţionalizate a fost stabilită de către autorităţi pentru persoanele care vin pe teritoriul României din zone roşii, tocmai pentru a proteja populaţia şi pentru a limita răspândirea COVID-19. Scopul izolării prin carantinare îl reprezintă reducerea pericolului de infectare a altor persoane de către persoanele venite din zone roşii unde exista un număr foarte marc de persoane infectate. Faptul că autorităţile care au gestionat măsura carantinării aplicată persoanelor, au dispus şi alte măsuri, nu îi incumbă Ministerului Sănătăţii, care a emis ordinul privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situaţia de urgenţă de sănătate publică internaţională determinată de infecţia cu COVID-19 şi stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii şi limitării efectelor epidemiei.

În ce priveşte prejudiciul, intimatul a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrităţii fizice şi onoarei unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite şi să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire tară justă cauză a celui care pretinde daune morale. Prejudiciul detaliat de reclamant prin cererea de chemare în judecată este exagerat de mare, constituind mai mult decât o acoperire a prejudiciului moral. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este absolut necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv, prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecinţa faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Se impune menţinerea unei proporţionalităţi între suferinţele provocate, care, deşi nu pot fi cuantificate, trebuie cel puţin estimate, raportat la vârsta victimei şi alte particularităţi ale acesteia, şi sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale. Reclamantul cunoştea faptul că o dată cu intrarea pe teritoriul României va fi carantinat, asumându-şi acest lucru. Raportat la întreaga probaţiune administrată în cauză, nu se poate reţine întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, astfel încât nu este posibil a se face aplicarea art. 1349 C. civ.

În momentul publicării decretului, s-a activat automat derogarea de la Convenţie. Activarea articolului 15 din Convenţie este, aşadar, un efect automat al decretului de instituire a stării de urgenţă. Articolul 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că "în caz de război sau de alt pericol public care ameninţă existenţa unei naţiuni", un stat membru "poate lua măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu contravină altor obligaţii care decurg din dreptul internaţional".

Potrivit art. 5 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia anumitor cazuri şi potrivit căilor legale, respectiv dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond.

Astfel, având în vedere prevederile art. 5 şi art. 15 CEDO, măsurile impuse prin Decretul nr. 195/2020 şi Ordinul nr. 414/2020 sunt legale.

Intimatul-reclamant a depus note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a ambelor recursuri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al acestora în limita celor ce vor fi arătate:

a)Prin recursul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor a contestat soluţia instanţei de apel atât sub aspectul dezlegărilor date în privinţa calităţii procesuale pasive a acestei părţi în proces, cât şi a celor privind fondul cauzei, în angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru restrângerea nelegală a libertăţii reclamantului în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020 prin instituirea asupra acestuia a măsurii carantinei reglementate în baza unui act normativ afectat de vicii de constituţionalitate.

Întrucât criticile de nelegalitate a soluţiei adoptate asupra calităţii procesuale au ca bază tocmai fapta ilicită imputată recurentului-pârât prin hotărârea instanţei de apel (aceea de legiferare neconformă) - adică un element de fond al raportului juridic litigios - vor fi luate spre examinare criticile aduse dezlegării pe fond date cauzei, urmând ca acele chestiuni care privesc calitatea procesuală să fie analizate apoi în recurs în măsura în care se mai impun ori, după caz, la rejudecarea pricinii în apel unde se găsesc oricum invocate prin motivele de apel.

În esenţă, se reţine că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale a celor cinci autorităţi chemate în judecată pentru repararea prejudiciilor de ordin moral decurgând din restrângerile aduse libertăţii sale individuale şi afectarea demnităţii prin instituirea asupra sa a măsurii carantinei instituţionalizate în perioada 20.03 - 03.04.2020, invocând ca temei legal art. 5 şi art. 3 din Convenţia Europeană, art. 21, art. 23 şi art. 53 din Constituţia României, art. 72, art. 221, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 din Noul C. civ.

În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a stabilit, contrar aprecierilor tribunalului, că "din actele dosarului rezultă săvârşirea faptelor ilicite imputate în cererea de chemare în judecată, iar pentru restrângerea libertăţii în mod nelegal prin măsura carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020, culpa aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu şi celorlalte părţi".

Relevant în aprecierea acestei situaţii a fost pentru instanţa de apel faptul că actul normativ în temeiul căruia a fost luată măsura carantinării reclamantului avea numeroase vicii de constituţionalitate ce au fost constatate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 458/2020 ale cărei considerente au fost pe larg redate în cuprinsul hotărârii recurate (paragrafele nr. 43-73). Astfel, instanţa de apel a considerat dovedită fapta ilicită imputată Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin chiar considerentele şi dispozitivul menţionatei decizii despre care a reţinut că, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, este obligatorie şi se impune tuturor subiecţilor de drept, aşadar inclusiv litigiului pendinte.

Aceasta în condiţiile în care faptele deduse judecăţii şi pe care instanţele au fost chemate să le cerceteze s-au petrecut la 20.03.2020-03.04.2020, măsura carantinării instituţionalizate fiind reglementată la acea dată prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 414/2020 emis în baza art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei şi în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în timp ce Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 584 din 02 iulie 2020.

Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Aşadar, menţionata decizie a Curţii Constituţionale a devenit parte din ordinea juridică normativă ulterior producerii faptelor descrise în acţiune şi consecinţelor acestora, astfel că, deşi privea neconstituţionalitatea unor texte de lege şi de ordonanţă care fundamentau legal emiterea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 414/2020, ea nu putea fi aplicată litigiului pendinte, a cărui soluţionare impunea cercetarea faptelor reclamante şi a efectelor produse - toate epuizate la data sesizării instanţelor - în raport cu normele în vigoare la data săvârşirii acestora, tinând seama de contextul situaţiei de la acea dată. În alte cuvinte, instanţele de judecată aveau a judeca un pretins ilicit epuizat anterior declarării neconstituţionalităţii şi publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

Evenimentul ulterior al declarării neconstituţionalităţii normelor legale ce au stat la baza emiterii Ordinului nr. 414/2020 nu justifica substituirea analizei proprii de care era ţinută instanţa de apel asupra faptelor imputate, cu aceea realizată de Curtea Constituţională cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, după cum argumentele acesteia în fundamentarea deciziei asupra controlului de constituţionalitate nu puteau fi valorificate drept probe în dovedirea unor fapte ilicite atribuite în sarcina Statului român, prin Ministerul Finanţelor.

Judecata cauzei presupunea soluţionarea acţiunii în despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit cu ocazia luării măsurii carantinei instituite faţă de reclamant în perioada 20.03.2020-3.04.2020, prejudiciu invocat ca fiind produs prin fapta pârâţilor de a dispune nelegal şi arbitrar o măsură ce a încălcat drepturile sale fundamentale garantate prin Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la libertate şi dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane şi degradante), atât prin modul în care a fost reglementată - prin act administrativ normativ, în baza unei prezumţii, fără posibilitatea contestării, fără comunicarea actului administrativ de instituire a măsurii carantinei, fără efectuarea unui test, cu neluarea unei măsuri mai puţin intruzive -, cât şi prin modul în care măsura a fost adusă la îndeplinire (necomunicarea rezultatului testului efectuat, servirea mesei pe jos, încuierea usii camerei de hotel din exterior).

Instanţa de apel nu a fost învestită, aşadar, cu cercetarea faptei ilicite a Statului Român constând în adoptarea de către acesta, prin organele sale, a unui act normativ afectat de vicii de constituţionalitate în formele şi pentru motivele evidenţiate prin reproducerea ca atare a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 458/2020, după cum se înţelege că a judecat acţiunea, în calea de atac, curtea de apel. Deşi acţiunea a fost formulată la scurt timp (19.08.2020) după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale (2.07.2020), este de observat că învestirea instanţelor pe calea litigiului pendinte nu se subsumează dispoziţiilor speciale din Legea contenciosului administrativ (art. 1 alin. (7) coroborat cu art. 9), singurele care permit acordarea de despăgubiri persoanei vătămate în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului declarate neconstituţionale .

Procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit cauza acţiunii şi nu a cercetat faptele descrise prin cererea de chemare în judecată, substituind propria analiză pe care ar fi trebuit să o întreprindă asupra acestora, cu analiza realizată de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei sale nr. 458/2020.

Or prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a normelor ce au stat la baza emiterii Ordinului nr. 414/2020, respectiv a art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006, stabilind că norma menţionată nu îndeplineşte garanţiile de constituţionalitate întrucât dă în sarcina ministrului de resort completarea reglementării referitoare la condiţiile în care persoanele cu boli transmisibile sunt obligate să declare, să urmeze tratament sau să fie internate, precum şi libertatea de a modifica reglementarea oricând şi fără a respecta anumite limite, astfel că aceasta dobândeşte un caracter imprevizibil, incert şi dificil de anticipat. De asemenea, s-a declarat neconstituţionalitatea art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 11/2020, în privinţa căruia Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea este lipsită de claritate şi previzibilitate câtă vreme, exceptând condiţiile care justifică intervenţia ministrului sănătăţii în vederea instituirii carantinei stabilite în chiar cuprinsul normei, legiuitorul a lăsat în sarcina acestei autorităţi administrative stabilirea tipurilor de carantină, a condiţiilor de instituire şi de încetare a măsurii, ignorând necesitatea reglementării unor garanţii pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cărora li s-a aplicat măsura.

Totodată, decizia enunţă, cu titlu de elemente diriguitoare pentru legiuitor căruia în principal i se adresează, standardele de constituţionalitate pe care actul normativ care îşi propune să reglementeze într-o astfel de materie trebuie să le conţină (reglementarea la nivel de lege a măsurilor privative ori restrictive de libertate în scopul prevenirii răspândirii bolilor, stabilirea motivelor şi condiţiilor în care o astfel de măsură se poate dispune, procedura aplicabilă, dreptul persoanei de a ataca în justiţie actul în temeiul căruia s-a luat o astfel de măsură, instituirea de garanţii pentru accesul efectiv la justiţie, stabilirea de măsuri graduale din punct de vedere al severităţii şi afectării drepturilor persoanei, etc.), astfel de considerente ale deciziei Curţii Constituţionale neputând să substituie propria analiză pe care instanţa de apel era datoare să o realizeze asupra faptelor descrise în acţiune în raport de actele normative aplicabile la data producerii acestora.

Sunt, aşadar, îndreptăţite criticile recurentului-pârât care a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, atât prin aplicarea retroactivă a deciziei de neconstituţionalitate, dar şi întrucât s-a conferit acesteia un alt sens al aplicării decât cel care rezulta din menţionata normă de ordin constituţional, intimatul-reclamant precizând el însuşi (prin avocat) cu ocazia dezbaterii asupra recursului că invocarea Deciziei nr. 458/2020 a Curţii Constituţionale a României în cuprinsul acţiunii a fost realizată pentru a oferi un element de ghidaj asupra conţinutului pe care legislaţia ar fi trebuit să îl aibă, iar nu ca act juridic de aplicare directă şi, desigur, nici ca probă a vreuneia din faptele incite imputate (aşa după cum se înţelege că a fost valorificată de instanţa de apel).

De aceea se impune refacerea judecăţii din apel, prin analiza faptelor descrise în acţiune prin raportare la întregul context special în care ele s-au produs, cu observarea normelor legale în vigoare la acea dată - Ordinul ministrului sănătăţii nr. 414/2020 emis în baza art. 8 din O.U.G. nr. 11/2020 şi în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 - la acestea urmând a fi verificat criteriul legalităţii măsurii carantinei instituţionalizate, a clarităţii şi previzibilităţii normei (concept care potrivit jurisprudenţei CEDO corespunde calităţii normei de a fi redactată cu suficientă precizie în aşa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita), ori caracterul necesar şi proporţionalitatea măsurii în raport cu scopul instituirii sale şi cu efectele concrete pe care le-a produs în cazul reclamantului.

Înalta Curte are în vedere că, din punct de vedere al aplicării în timp a legii civile, faptele juridice sunt guvernate de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din C. civ., potrivit cu care faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, săvârşirii ori producerii lor.

În ceea ce priveşte garanţiile pentru respectarea drepturilor persoanelor, cum ar fi asigurarea accesului la justiţie, analiza instanţei nu se va limita la verificarea conţinutului Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020, ci va examina existenţa acestei posibilităţi pornind chiar de la conţinutul art. 21 din Constituţie care garantează că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept şi cercetând mai departe dacă proceduri reglementate în dreptul comun erau disponibile şi compatibile cu situaţia persoanei supusă măsurii carantinării instituţionalizate. Examinarea acestui standard nu poate fi împrumutată din dezlegările deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 458/2020 care, aşa cum s-a arătat, a trasat o serie de linii diriguitoare puterii legislative, referindu-se la condiţiile optime ale conţinutului unei reglementări în domeniul măsurilor impuse de situaţia de urgenţă de sănătate publică internaţională determinată de infecţia cu Covid-19, întrucât instanţa de judecată are a judeca o acţiune în antrenarea răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciilor pretins suferite de reclamant, prejudicii decurgând din instituirea faţă de el a măsurii carantinei instituţionalizate şi din modalitatea concretă în care aceasta a fost aplicată.

Or, pentru a răspunde susţinerilor din acţiune, instanţa de judecată trebuie să examineze existenţa accesului la justiţie pentru persoane aflate în situaţia reclamantului nu doar prin raportare la actul normativ care reglementa măsura carantinării, ci şi în raport de dreptul comun şi, mai ales, să identifice o anume vătămare, o consecinţă concretă care s-a răsfrânt asupra situaţiei reclamantului decurgând din lipsa accesului invocat, relevant fiind inclusiv comportamentul autorităţilor dar şi al persoanei pretins afectate pe perioada de timp la care a fost supusă măsurii reclamate (care a avut acces la avocat, prin intermediul căruia a formulat sesizări către autorităţi şi care, la data evenimentelor, declarase că înţelege motivele legale şi sanitare ce au justificat instituirea măsurii carantinei).

Celelalte critici aduse pe fondul cauzei prin memoriul de recurs al Statului Român nu vor fi examinate deoarece nu susţin interesul procesual al acestei părţi, fiind circumscrise celei de-a doua fapte ilicite reţinute prin decizia de apel, constând în tratamente contrare art. 3 din CEDO (tratamente degradante) decurgând din modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei în perioada 20.03.2020 - 03.04.2020, faptă ilicită care a fost atribuită conform dispozitivului şi considerentelor pârâtei Direcţia de Sănătate Publică Brăila (urmând a fi supusă controlului de legalitate în recursul acestei părţi).

De asemenea, devine lipsită de interes examinarea criticilor din recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice privitoare la calitatea sa procesuală pasivă - susţinută cu referire la fapta imputată acestuia, a unei legiferări neconforme, afectată de vicii de constituţionalitate - dată fiind soluţia care se impune - aceea a casării cu refacerea judecăţii cauzei în apel - în urma controlului în legalitate exercitat în privinţa criticilor acestui recurs aduse dezlegărilor pe fondul cauzei.

b)Recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică Brăila a criticat, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel de angajare a răspunderii sale civile delictuale pentru modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei faţă de reclamant, comportament calificat ca fiind tratament contrar art. 3 din CEDO (tratament degradant).

Deşi a pretins nelegalitatea deciziei atacate pentru lipsa motivelor ori pentru caracterul contradictoriu şi străin de natura cauzei a considerentelor, recurenta-pârâtă a circumscris motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., exclusiv critici care au vizat aspecte de temeinicie a soluţiei pronunţate.

De această natură sunt criticile ce afirmă un caracter contradictoriu al considerentelor prin care s-a stabilit culpa Direcţiei de Sănătate Publică Brăila, recurenta-pârâtă tinzând să demonstreze că "s-a administrat ca probă în motivarea hotărârii numai susţinerea unităţii hoteliere, deşi recurenta a precizat că se impunea ca aceasta să fie susţinută de dovezi concludente (...) neexistând nicio probă a existenţei unei dispoziţii sau o altă dovadă concretă (...)".

Insistând pe faptul că activitatea direcţiilor de sănătate publică avea la bază emiterea de dispoziţii în scris, recurenta a precizat că nu a avut persoane delegate la Hotelul C. şi că nu s-a făcut dovada că încuierea în camere ar fi fost impusă de inspectorii sanitari ai Direcţiei de Sănătate Publică Brăila.

În rândul considerentelor contradictorii au mai fost indicate cele care se referă al controlul inspectorilor sanitari din 09.04.2020, în urma petiţiei formulate de reclamant, ca şi cele care detaliază răspunsurile Instituţiei Prefectului la sesizările acestuia, aşadar acele considerente care expun situaţia de fapt şi modul cum instanţa a valorificat probatoriul cauzei în soluţionarea acesteia, recurenta tinzând la o reinterpretare a probelor şi o restabilire a concluziilor asupra elementelor de fond ale litigiului, ceea ce este nepermis pe calea controlului judiciar în recurs.

Practic, considerentele contradictorii indicate de recurentă sunt acelea prin care instanţa a stabilit responsabilitatea sa pentru fapta ilicită imputată, situaţie cu care aceasta nu este de acord pentru că, în viziunea sa, nu existau probe care să o învinovăţească ori existau probe de natură să atribuie culpa altor entităţi pârâte (Jandarmeria).

Or, natura contradictorie a considerentelor unei hotărâri de apel nu se verifică pe calea recursului prin raportare la conţinutul probelor pentru că recursul nu presupune un control de fond, ci doar unul în legalitate.

De o manieră similară procedează recurenta-pârâtă şi când critică nelegalitatea deciziei de apel pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material în stabilirea culpei sale pentru fapta ilicită, cu trimitere la conţinutul Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020 din care instanţa de apel a extras concluzia că Direcţiile de sănătate publică erau autorităţi responsabile cu coordonarea întregii măsuri de carantină instituţionalizată.

Contestând această concluzie, recurenta a pretins fie că, potrivit art. 3 şi art. 4 din ordin ea avea alte atribuţii punctuale şi limitate (transportul persoanelor, organizarea spaţiilor de carantinare, asigurarea asistenţei medicale), dar nu şi paza persoanelor carantinate, fie că - potrivit unui alt act de reglementare, Ordonanţa Militară nr. 1/17 martie 2020, aplicarea interdicţiei de a părăsi locaţia peroanelor carantinate revenea altor autorităţi (Poliţia Română, Jandarmeria Română, etc.) şi abia în cele din urmă direcţiilor de sănătate publică.

Însă toate aceste elemente presupun o reexaminare a circumstanţelor de fapt ale cauzei întrucât în stabilirea şi determinarea în concret a atribuţiilor Direcţiei de Sănătate Publică Brăila pe perioada carantinării reclamantului, instanţa de apel a avut în vedere deopotrivă conţinutul art. 3 şi art. 4 din Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 414/2020 dar şi situaţia de fapt a cauzei determinată pe baza probelor.

Singura critică aptă să se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este cea a calificării tratamentului la care a fost supus reclamantul pe perioada carantinării instituţionalizate (constând în încuierea sa în camera de hotel cu cheia prin exterior), drept tratament contrar art. 3 din CEDO, de natură să angajeze răspunderea patrimonială a Direcţiei de Sănătate Publică Brăila.

Aceasta întrucât, deşi instanţa de apel a făcut aplicare directă art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se observă că nu s-a raportat totuşi în analiza sa la criteriile conturate în jurisprudenţa instanţei de contencios european, după care un anume comportament al autorităţii ori tratament aplicat particularului poate fi calificat drept unul contrar art. 3 din Convenţie, şi nici la jurisprudenţa CEDO dezvoltată pe acest temei.

Raportarea era necesară fiind pe tărâmul unor noţiuni juridice autonome, nedefinite prin actele internaţionale care le interzic, noţiunea de tratamente degradante (ca şi aceea de tratamente inumane) fiind conturată în jurisprudenţa CEDO după un criteriu stabilit ca fiind variabil în funcţie circumstanţele cauzei, de efectele aplicării lor în raport cu sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei şi alte elemente referitoare la persoana acestuia. Analiza presupunea, deopotrivă, determinarea scopului tratamentului, duratei, mijloacelor folosite, atitudinea autorităţii, ca şi valorificarea întregului context al măsurilor aplicate, întrucât nu orice tratament respingător, neacceptat ori cu care cel vizat se declară în total dezacord are aptitudinea de a fi calificat ca tratament degradant care este interzis pe tărâmul art. 3 din Convenţie.

Noţiunea de "tratamente degradante" are în vedere potrivit jurisprudenţei CEDO, în tot cazul, atingeri grave ale demnităţii umane, de exemplu o măsură care este de natură să coboare statutul social al unei persoane, situaţia sau reputaţia sa poate fi considerată tratament degradant dacă atinge un anumit grad de gravitate, după cum tot astfel a fost calificată măsura care creează persoanei sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

Pe acest aspect, al gravităţii şi consecinţelor unei fapte, dintre cele reclamate prin acţiune, calificate ca tratament degradant (constând în încuierea reclamantului în camera de hotel cu cheia prin exterior), instanţa de apel s-a rezumat să înlăture doar aprecierea tribunalului care considerase că simpla temere a reclamantului pentru o situaţie pur ipotetică (izbucnirea unui incendiu pe durata carantinării sale) nu este suficientă pentru a decela producerea unui prejudiciu care să justifice a fi reparat, curtea de apel considerând dimpotrivă că temerea este, prin esenţa sa, ataşată de o situaţie ipotetică, şi, deci, suficientă în circumstanţierea unui tratament contrar art. 3 din Convenţie.

Or, rezultă că o atare calificare a tratamentului acuzat nici nu a fost realizată prin raportare la criteriile din jurisprudenţa CEDO şi nici nu apare că e conformă acestora deoarece lasă de înţeles că simpla temere de un nivel subiectiv al persoanei poate să angajeze răspunderea autorităţii pe tărâmul art. 3 CEDO, în absenţa unei examinări obiective a gravităţii şi intensităţii temerii ori a suferinţelor cauzate de aceasta în circumstanţele derulării faptelor.

De aceea se impune refacerea judecăţii de apel şi în privinţa celei de-a doua fapte ilicite imputate prin hotărârea atacată, fiind necesar ca analiza instanţei să realizeze şi o examinare comparativă a faptelor pe care, eventual, le reţine cu acelea regăsite în jurisprudenţa CEDO conturată în legătură cu noţiunea de tratamente inumane şi degradante interzise pe temeiul art. 3 din CEDO.

În consecinţă, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. în cazul recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cazul recursului declarat de Direcţia de Sănătate Publică Brăila, va admite recursurile declarate şi casând decizia atacată, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Brăila şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1898/A din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.