State's restitution damages claim time-barred; guarantors' appeal dismissed as late

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 02 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtei la plata sumei de 792.683 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 891.028 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009 de către expert evaluator PFA A. şi valoarea de 98.345 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a 1 imobilului format din teren în suprafaţă de 1255 mp şi construcţie în suprafaţă de 94,75 mp, situat în Botoşani, b-dul x nr. 36, judeţul Botoşani, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

La data de 06 aprilie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie PFA A., B. şi C., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în fond:

Prin sentinţa civilă nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu reclamantul şi cu chemaţii în garanţie PFA A., B., şi C., ca tardiv formulată; a obligat pârâta la plata către chemaţii în garanţie B. şi C. a sumei de 4.462,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse; a respins cererea chematului în garanţie PFA A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 176A din 14 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de apelanţii-chemaţi în garanţie B., C., de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 1506 din 07 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât PFA A., ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi chemaţii în garanţie B. şi C..

II.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului promovat de Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea soluţionării cauzei pe fond; în rejudecare, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv a celor ale art. 2528 C. civ., în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat, în mod greşit, că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi, cel mai târziu, la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, contestaţia promovată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 şi a deciziei nr. 10/10.03.2013 emise de Curtea de Conturi.

Or, la acel moment nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare.

În acest sens, a menţionat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la standardele internaţionale de evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

În aceste condiţii, nu se putea afirma că raportul de evaluare iniţial respecta rigorile impuse de standardele internaţionale de evaluare aşa încât la momentul pronunţării sentinţei civile nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu, aspect confirmat prin chiar Decizia 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Aşadar, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre posibilitatea cunoaşterii existenţei unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare iniţial era sau nu conform cu standardele internaţionale de evaluare.

Or, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, iar în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări-servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele deexpertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

La momentul indicat de instanţa de apel (data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014), recurentul-reclamant nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaştenici existenţa prejudiciului, cu atât mai puţin întinderea acestuia; paguba, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L., despre aceasta luând cunoştinţă doar la momentul la care a fost înştiinţat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare.

II.2. Recursul declarat de chemaţii în garanţie B. şi C.:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-chemaţi în garanţie au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, şi a deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa obligării apelantei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.925 RON, din fond, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON, în apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la nelegalitatea sentinţei civile nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, sub aspectul incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea primei instanţe nu este motivată în privinţa diminuării cheltuielilor de judecată acordate chemaţilor în garanţie, prin prisma art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de fond nu a reţinut existenţa unei disproportionalităţi între valoarea sau complexitatea cauzei şi onorariul avocatului, aşa cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate, pronunţând astfel o soluţie cu aplicarea greşită a legii.

Or, în situaţia în care instanţa de fond reţinea existenţa unei cauze de natură să justifice diminuarea onorariului avocaţial, aceasta era obligată să explice pârâţilor acest fapt şi, totodată, să indice mecanismul avut în vedere la diminuarea onorariului avocaţial.

Nelegalitatea deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost invocată de către recurenţii-chemaţi în garanţie, sub aspectul nemotivării hotărârii şi al încălcării normelor de drept material aplicabile, reclamând sub acest aspect incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Au considerat că instanţa de apel a motivat generic respingerea apelului formulat de chemaţii în garanţie, contrar dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.

Au precizat că volumul de muncă relativ scăzut depus de avocat şi soluţionarea cauzei la primul termen nu sunt motive suficiente care să conducă la reducerea onorariului avocaţial, de vreme ce activitatea avocatului nu se rezumă doar la reprezentarea sau asistarea în cauză, ci şi la documentarea juridică prealabilă, studierea cauzei şi a documentelor depuse în susţinerea cererii, conceperea şi redactarea întâmpinărilor, precum şi a concluziilor enunţate în cadrul dezbaterii procesului.

La acestea se adaugă, în opinia recurenţilor-chemaţi în garanţie, timpul alocat derulării procedurii prealabile stabilirii primului termen de judecată, întreaga corespondenţă cu instanţa, precum şi asigurarea unei logistici necesare derulării activităţii avocatului, făcând trimitere la dispoziţiile art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, completate de hotărârile UNBR privind Ghidul orientativ al onorariilor minimale, la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată de către partea care a câştigat procesul decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora (cauza Toscuta şi alţii împotriva României, Hotărârea CEDO din 3 martie 2015), precum şi la jurisprudenta Curţii Constituţionale a României (decizia nr. 760/2018, decizia nr. 471/2017).

Or, cenzurarea cheltuielilor de judecată de către instanţă se poate face numai în situaţia în care acestea sunt vădit disproporţionate, fapt nedovedit în prezenta cauză, făcând trimitere la onorariului avocaţial achitat de chemaţii în garanţie pentru asistarea şi reprezentarea în faţa instanţei de fond, în cuantum de 7.500 RON plus TVA (total cu TVA 8.925 RON), la onorariul avocaţial pentru asistarea şi reprezentarea în faţa instanţei de apel redus la suma de 2.000 RON plus TVA (total cu TVA 2.380 RON), onorariul avocaţial fiind negociat în ambele cazuri în concordanţă cu pct. 2.2.4 din Hotărârea nr. 174 din 24 iunie 2021 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind Ghidul orientativ al onorariilor minimale.

II.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 09 mai 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înţeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere şi la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A menţionat că Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie a soluţionat un număr mare de speţe similare, în care hotărârile Tribunalului Bucureşti şi ale Curţii de Apel Bucureşti au fost menţinute în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune sau netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi recurenţii-chemaţi în garanţie B. şi C. nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 august 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, precum şi a celor ale art. 2528 C. civ., în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, contestaţia promovată de intimată împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 şi a deciziei nr. 10/10.03.2013 a Curţii de Conturi, însă la acel momentul nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă autoritatea statului.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului format din teren în suprafaţă de 1255 mp şi construcţie în suprafaţă de 94,75 mp, situat în Botoşani, b-dul x nr. 36, judeţul Botoşani, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 6850/18.11.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. şi C., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acţiuni nr. 1940.1/08.10.2020, nr. 1940.2/09.10.2020, nr. 4059/28.10.2011 nr. 4295/15.11.2011 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiară.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, curtea de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al rămânerii definitive a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, prin respingerea acţiunii formulate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, moment de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia, iar nu acela la care a fost adusă la cunoştinţa părţii supraevaluarea imobilului.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi a întinderii acesteia, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, sens în care a stabilit că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Cum în cazul particular al speţei se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:

"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de chemaţii în garanţie B. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalităţii căii de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar conform art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlineşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Întrucât normele care reglementează căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt imperative, de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze, reiese că nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procedurale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Termenul de recurs instituit de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) şi absolut, astfel că nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic speţei deduse judecăţii, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat de chemaţii în garanţie la data de 31 mai 2024, prin poştă electronică, iar în raport cu data comunicării hotărârii recurate, 08 martie 2024 (potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosarul nr. x/3/2021 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), termenul pentru declararea căii de atac, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, s-a împlinit la data de 08 aprilie 2024.

Cum în cauză recursul a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate, iar recurenţii-chemaţi în garanţie nu au invocat şi nici nu au dovedit că întârzierea acestui demers judiciar s-a datorat unor motive temeinic justificate, pentru a atrage incidenţa prevederilor art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca tardiv, recursul declarat de chemaţii în garanţie B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de chemaţii în garanţie B. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.