State liable for RON 9,000 moral damages for prison overcrowding; appeal quashed as unfounded.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, la data de 23 septembrie 2021, sub nr. x/2021, astfel cum a fost precizată la data de 16 februarie 2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 89.000 euro cu titlu de daune morale pentru degradarea sănătăţii pe perioada detenţiei, precum şi să îi fie respectate condiţiile de cazare.

A mai solicitat ca instanţa să dispună obligarea penitenciarului la a-l caza pe reclamant într-o cameră în care să îi fie respectate nromele minime de cazare obligatorii.

Prin sentinţa civilă nr. 5310 din 23 iunie 2022, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Braşov.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov, în primă instanţă:

Prin încheierea din 27 martie 2023, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată de acesta prin întâmpinare, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 C. proc. civ., întrucât fapta ilicită invocată de reclamant s-a produs în mediul penitenciar, iar starea penitenciarului este deopotrivă imputabilă administraţiei acestuia, dar şi Statului în a cărui subordonare se găsesc Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Codlea.

Prin sentinţa civilă nr. 120/S din 19 aprilie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pe pârâtul Statul Român la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de daune morale.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 55Ap din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis excepţia nulităţii apelului declarat de apelantul-reclamant A., invocată din oficiu în baza art. 471 alin. (1) C. proc. civ. a anulat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 120/S din 19 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Braşov; a respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva încheierii din 27 martie 2023 şi a sentinţei civile nr. 120/S din 19 aprilie 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 55Ap din 25 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi exonerării de la plata vreunei sume cu titlu de daune morale, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la menţinerea soluţiei instanţei de fond în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, cu trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (1)-(4) din Legea nr. 254/2013, la art. 2 din ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, precum şi la art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. de către instanţa de apel, de vreme ce reclamantul nu a motivat chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, neindicând temeiul juridic în virtutea căruia acesta ar putea sta în judecată în calitate de pârât şi nu a arătat raţiunea pentru care se solicită obligarea acestuia la plata daunelor morale, după cum nu sunt arătate nici motivele de fapt şi de drept care ar indică legitimitatea procesuală pasivă a acestuia.

În cauză, instanţa de apel a reţinut faptul că încălcarea drepturilor reclamantului este relaţionată de condiţiile de cazare şi detenţie şi că atribuţii în domeniu revin, în mod expres, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi Penitenciarului Codlea, însă a apreciat că Statul, prin Ministerul Finanţelor, răspunde pentru prejudiciile cauzate reclamantului.

Soluţia instanţei de fond încalcă şi dispoziţiile art. 222-224 C. civ. care reglementează raporturile juridice dintre autorităţile publice şi instituţiile subordonate acestora, precum şi faptul că Statul Român răspunde numai în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice.

Aceasta pentru că nu are atribuţii în organizarea şi aplicarea regimului de detenţie, astfel că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile legale invocate, respectiv aceea a identităţii dintre persoana obligată în cadrul raportului juridic de drept material şi persoana chemată în judecată în calitate de pârât.

În ceea ce priveşte evaluarea criticilor de apel legate de soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, aceasta contravine dispoziţiilor art. 193 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, de vreme ce reclamantul a solicitat acordarea unor daune morale ca urmare a încălcării de către pârâţi a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor privative de libertate prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010.

Atât timp cât reclamantul nu a formulat plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 241/2013 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2013, acţiunea promovată de acesta este inadmisibilă, argumente pe care instanţa de apel le-a respins cu motivarea că Legea nr. 254/2013 nu prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri.

Cum Legea nr. 254/2013 prevede un termen în care deţinuţii trebuie să formuleze plângerea, a considerat că neexercitarea acestui drept în termen atrage decăderea din dreptul de a solicita pe cale judecătorească despăgubiri.

A menţionat că soluţia instanţei de apel pronunţate asupra fondului cauzei, în privinţa obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 9.000 RON, cu titlu de daune morale, este nelegală şi netemeinică, întrucât nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii (existenţa prejudiciului, fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate fapta ilicită şi prejudiciu).

Sub acest aspect, a arătat că reclamantul nu a arătat în ce mod au fost încălcate condiţiile de detenţie în perioada când a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea, limitându-se doar la a afirma o suferinţă din punctul său de vedere, iar instanţa de fond a reţinut, în considerentele sentinţei apelate, doar faptul că pârâtul nu a respectat normativul privind spaţiul minim care trebuia alocat fiecărui deţinut, respingând celelalte motive invocate de către reclamant.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada în conţinutul acţiunii sale şi prin niciun mijloc de probă a cuantumului despăgubirilor/daunelor morale, în raport de art. 249 C. proc. civ.

În referire la dispoziţiile art. 1349 alin. (1)-(2) C. civ., a susţinut că în stabilirea unui prejudiciu moral/despăgubiri se iau în considerare criterii ce ţin de persoana şi personalitatea reclamantului, de daunele morale efectiv suferite, de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socioprofesional, afectiv, în domeniul relaţiilor de familie, sănătate, viaţă privată.

Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanţele cauzei, să-i confere un folos material necuvenit.

Chiar dacă în cauză s-ar accepta încălcarea de către pârât a prevederilor legale, a considerat că instanţa de judecată trebuie să reţină, prin raportare la practica C.E.D.O., faptul că însăşi constatarea încălcării dispoziţiilor Convenţiei reprezintă o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

A menţionat că instanţa de fond a reţinut exclusiv condiţiile materiale de detenţie, cu ignorarea faptului că drepturile reclamantului au fost încălcate de angajaţii penitenciarului, făcându-se referire la situaţia generală precară a sistemului penitenciar, a cărei existenţă s-a constatat şi prin Hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a drepturilor Omului.

În referire la dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 2 din Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C din 05 februarie 2010, pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat la data de 15 februarie 2010, a precizat că ultimul act normativ se aplică numai pentru viitor, conform principiului instituit de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi numai cu privire la obiectivele noi de investiţii, modernizare, transformare şi extindere a fondului construit.

Or, în speţă, Penitenciarul Codlea a fost construit anterior intrării în vigoare a actului normativ evocat, astfel încât nu i se poate imputa, în sine, respectarea normelor de spaţiu şi aer prevăzute de O.M.J. nr. 433/2010.

Prin O.M.J. nr. 2773/C/2017 pentru aprobarea Situaţiei centralizate a clădirilor care sunt necorespunzătoare din punctul de vedere al condiţiilor de detenţie, s-a recunoscut în mod oficial că penitenciarele din România, inclusiv Penitenciarul Codlea, sunt supraaglomerate, iar clădirile nu corespund din punctul de vedere al condiţiilor de detenţie.

Acelaşi aspect a fost reţinut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 25 aprilie 2017, prin care s-a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat României un termen de 6 luni pentru elaborarea unui plan de măsuri cu privire la situaţia din penitenciare, fără a aplica sancţiuni de ordin pecuniar în afara celor acordate în cauză şi fără a indica expres măsurile pe care statul român trebuie să le adopte pentru a rezolva problema suprapopulării şi a condiţiilor din penitenciare.

Analiza unor pretenţii de genul celor supuse judecaţii trebuie să se facă cu luarea în considerare a condiţiilor în care sunt obligate să funcţioneze alte instituţii ale statului, cum sunt cele din domeniul sănătăţii şi cele din domeniul invatamantului, aspectele vizând condiţiile precare din aceste instituţii fiind de notorietate, iar ele trebuie să fie suportate de persoane care nu au ajuns în astfel de unităţi ca urmare a comiterii în mod deliberat a unor fapte, cum este cazul persoanelor condamnate pentru săvârşirea unor fapte infracţionale.

Eforturile şi demersurile autorităţilor statului în domeniul regimului de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să fie analizate, în cazul unor procese de genul procesului de faţă, prin luarea în considerare, a stării generale a societăţii, iar în raport de aceste criterii, instanţa va constata că nu se poate vorbi despre aplicarea cu intenţie de către instituţiile statului ce au competente în domeniul analizat a unor tratamente inumane celor încarceraţi.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi suferit prejudicii morale de alta natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenţie, consecinţe care sunt resimţite de fiecare persoana aflată în regim de deţinere, iar acţiunile s-au încadrat în limitele celor impuse ori permise de lege, prevăzute de art. 1364 C. civ., neputându-se reţine că, în mod neglijent, voit ori deliberat, i s-ar fi aplicat reclamantului tratamente inumane ori degradante, care să fi cauzat suferinţe psihice profunde sau pe termen lung şi care ar fi îmbrăcat forma ilicitului civil, de natură a conduce la constatarea îndeplinirii condiţiei săvârşirii unei fapte ilicite, ca şi condiţie a antrenării răspunderii civile delictuale.

În acest sens, trebuie reţinut faptul ca regimul de deţinere se caracterizează prin limitări sau interziceri ale drepturilor persoanelor condamnate, respectiv dreptul la libera circulaţie, unele drepturi civile, astfel ca persoanele deţinute nu pot pretinde să beneficieze de aceleaşi condiţii de viaţă ca şi cele din libertate, regimul restrictiv fiind de esenţa masurilor privative de libertate.

Despăgubirea unei persoane pentru simplul motiv că s-a aflat în detenţie contravine normelor morale, nefiind admisibil ca o persoană care a săvârşit infracţiuni deosebit de grave să se îndrepte finalmente împotriva societăţii ale cărei valori fundamentale le-a încălcat.

O abordare contrară conduce la situaţia în care o persoană se prevalează de propria vinovăţie pentru a obţine producerea de efecte juridice în favoarea sa, ceea ce este contrar principiilor de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 23 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de casare susţinându-se, printr-o primă critică, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 222-224 C. civ.

Astfel, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, instanţa de apel a reţinut că, raportat la art. 36 C. proc. civ., acest pârât are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care, prin ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, prin Legea nr. 30/1994, Statul s-a angajat, printre altele, să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, şi, implicit, să garanteze respectarea acestora, aşa încât, astfel cum s-a consacrat, de altfel, şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ori de câte ori se constată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale protejate de Convenţie, statul este direct răspunzător.

Recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive în cauză prin raportare la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 254/2013, ale art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 şi ale art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, aprobat prin H.G. nr. 1897/2006.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituind o chestiune de fond.

Calitatea procesuală pasivă presupune aşadar existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi pe cea pasivă, respectiv îndreptăţirea sa de a introduce acţiune împotriva pârâtului prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

În prezenta cauză, este real că fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, dar condiţiile de detenţie imputate de reclamant pârâtului implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spaţiilor corespunzătoare prevăzute de legislaţia în materie, fiind vorba despre invocarea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a supraaglomerării din penitenciare.

Înalta Curte constată că pentru acest tip de prejudiciu pârâtul care justifică această calitate procesuală pasivă este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece prin acţiunea sa reclamantul invocă neluarea de către pârât a măsurilor pentru a asigura condiţii normale de detenţie persoanelor condamnate, iar pentru prejudiciul născut din această faptă considerată ilicită poartă răspunderea Statul Român, cel care stabileşte politica penală şi financiară, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordinea sa având doar atribuţiile de a aplica această politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că prin hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, pronunţată în cauza Rezimveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală. Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind vorba de o deficienţă structurală şi sistemică.

Înalta Curte constată că toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens, pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului obligaţia de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta drepturile cuvenite persoanelor în detenţie.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor este dependentă de fondurile bugetare alocate de stat. Or, atât timp cât acestea sunt insuficiente, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control.

Aşadar, în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu poate fi reţinută o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană, răspunderea în această situaţie aparţinând Statului Român, în condiţiile în care această entitate a fost chemată în judecată de către reclamant.

În consecinţă, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ.. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin dispoziţiile art. 221-224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Drept urmare, ţinând cont de faptul că organizarea politicii penale, la nivel naţional, este atributul statului, şi că acesta, în calitate de semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este dator să organizeze un regim de executare a pedepselor apt să asigure celor aflaţi în detenţie respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a recurentului în litigiul dedus judecăţii, recunoscută de prima instanţă, în acord cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., faţă de natura faptei ilicite reţinute, supraaglomerarea penitenciarului în care reclamantul s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate putând fi imputată statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina acestuia, în contextul omisiunii de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie, Statul fiind cel care stabileşte politica penală.

În privinţa criticilor recurentului-pârât faţă de soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii intimatului-reclamant, Înalta Curte constată, de asemenea, că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondată excepţia invocată, reţinând că dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nu îi îngrădesc reclamantului în niciun fel dreptul de a formula o acţiune în constatarea încălcării art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după executarea pedepsei privative de libertate, aceasta din urmă constituind o acţiune distinctă, întemeiată pe un alt temei legal.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale în vederea acoperirii prejudiciului generat de executarea pedepsei privative de libertate în condiţii de detenţie necorespunzătoare, demers judiciar ce nu interferează cu atribuţiile administrative jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere reglementate de prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013.

Potrivit acestor dispoziţii legale, judecătorul de supraveghere soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de actul normative anterior menţionat. Faptul că pe perioada de încarcerare, deţinuţii au posibilitatea să se plângă în faţa judecătorului de supraveghere şi să reclame nerespectarea drepturilor recunoscute de lege nu este susceptibil să-i împiedice să ceară pe calea acţiunii civile repararea prejudiciilor cauzate de aceste încălcări ale drepturilor lor, evident, supunându-se rigorilor de probaţiune specific dreptului comun.

Calea plângerii formulate în contextul prevederilor art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013 constituie un instrument juridic pe care legiuitorul l-a pus la dispoziţia peroanelor aflate în executarea pedepselor sau măsurilor privative de libertate cu scopul de a obţine restabilirea situaţiei legale a acestora cât mai grabnic, chiar în perioada de detenţie, dar, în ipoteza în care aceste încălcări ale drepturilor deţinuţilor, au determinat un prejudiciu, procedura plângerii nu este de natură să constituie un impediment pentru dezdăunarea lor pe calea dreptului civil, în condiţiile dreptului comun.

Totodată, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

Raportat la aceste dispoziţii legale, se are în vedere că pe perioada executării pedepsei privative de libertate, deţinutul are posibilitatea de a sesiza judecătorul de supraveghere cu privire la încălcarea drepturilor sale, pe calea plângerii menţionate anterior, tinzând, aşadar, la restabilirea acestora.

Această procedură stabilită de legiuitor nu reprezintă o procedură jurisdicţională obligatorie, de natură a conduce la inadmisibilitatea cererii formulate pe calea dreptului comun, în lipsa urmării sale.

În acest sens, de asemenea, se reţine faptul că, în virtutea accesului liber la justiţie consacrat atât la nivel constituţional, cât şi convenţional, dată fiind existenţa unei jurisprudenţe clare la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul condiţiilor din penitenciare şi necesitatea garantării persoanelor deţinute a unui acces la justiţie real şi efectiv în vederea obţinerii unei reparaţii pentru prejudiciul suferit, o eventuală inadmisibilitate a unei astfel de cereri, pentru motivul invocat de recurenta-pârâtă, ar conduce tocmai la neîndeplinirea condiţiei impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul devenind unul pur teoretic, iluzoriu. Or, de efectivitatea acestuia atârnă respectarea dreptului reclamantului de acces liber la justiţie.

Mai mult decât atât, Înalta Curte are în vedere şi faptul că prejudiciul afirmat prin cererea introductivă, fiind de natură nepatrimonială, este un corolar al personalităţii umane, al demnităţii unei persoane, aşa încât repararea sa nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii anterior menţionate, având în vedere şi măsurile concrete care ar fi putut fi dispuse în cadrul acestei proceduri, iar, pe de altă parte, condiţiile de deţinere reclamate au fost aceleaşi pe tot parcursul executării pedepsei în Penitenciarul Codlea, fapta ilicită pretinsă de reclamant având, aşadar, un caracter continuu.

În plus, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene al Drepturilor Omului în cazul problemelor cu caracter structural - cum este suprapopularea în celule - şi care nu privesc situaţia personală a reclamantului, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (cauza Fane Ciobanu împotriva României, Hotărârea din 11 octombrie 2011, definitivă la 11 ianuarie 2012), considerentele expuse fiind aplicabile şi din perspectiva Legii nr. 254/2013.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin încheierea nr. 199 din 25 august 2021, pronunţată de Judecătorul de supraveghere a privării de libertate desemnat pentru Penitenciarul Codlea, a fost admisă în parte plângerea reclamantului prin care a invocat încălcarea drepturilor privind condiţiile de cazare, reţinându-se în considerentele acesteia că nu au fost respectate cerinţele art. 1 alin. (3) din Ordinul MJ nr. 2772/C/2017 în ultimele 10 zile anterioare formulării plângerii, referitoare la spaţiul minim ce trebuie să revină fiecare persoane private de libertate, reclamantului nefiindu-i asigurate, pe perioada detenţiei, condiţiile minimale de spaţiu şi volum de aer.

Or, dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu se referă la situaţia condiţiilor improprii de detenţie existente ipso facto în mediul de deţinere, ci se referă doar la măsurile dispuse de către administraţia penitenciarului şi care sunt considerate de către persoanele privative de libertate că le aduc atingere drepturilor ce le sunt legal recunoscute.

Este evident că atunci când este vorba depre condiţii de deţinere inerente mediului carceral şi conformaţiei locului de deţinere, nu se pune problema unei măsuri dispuse de administraţia penitenciarului şi nici de judecătorul de supraveghere, astfel că nu s-ar putea dispune anularea vreunei măsuri sau obligarea administraţiei penitenciarelor să dispună o măsură legală.

Mai mult, modificarea structurală a locului de deţinere nu poate fi solicitată judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi nici nu poate fi efectuată de către administraţia penitenciarului după bunul plac, fiind obligatorie respectarea întocmai a dispoziţiilor legale în materie.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 254/2013, judecătorul delegat doar constată că există o încălcare a drepturilor persoanei condamnate, acesta neavând atribuţii legate de acordarea daunelor morale pentru tratamente inumane şi degradante la care reclamantul a fost supus în perioada de detenţie.

Reclamantul nu este ţinut de formularea unei acţiuni în baza Legii nr. 254/2013 cu atât mai mult cu cât, în acele situaţii în care legiuitorul a urmărit să prevadă un fine de neprimire sau caracterul subsidiar al unei acţiunii, a stipulat acest lucru în mod expres.

Spre exemplu, în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 şi art. 541 C. proc. pen. se stipulează că acţiunea în repararea pagubei pentru erori judiciare sau pentru privarea nelegală de libertate poate fi introdusă doar ulterior momentului la care s-a constatat prin hotărârea instanţei penale nelegală privare de libertate sau eroarea judiciară.

Aşadar, sfera de aplicabilitate a procedurii reglementate de art. 56 din Legea nr. 254/2013 este una limitată, ea vizând numai măsurile luate de către administraţia penitenciarului şi care sunt în legătură cu exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013. Aceste drepturi sunt enumerate la art. 57 şi următoarele, iar asigurarea exercitării acestora se face de administraţia penitenciarului în limitele legii speciale şi a regulamentului de aplicare a acesteia.

În al doilea rând, din textul legii nu rezultă că procedura în discuţie ar avea un caracter obligatoriu, ea fiind reglementată ca o posibilitate prin care cel ce execută pedeapsa penală poate să conteste măsurile luate de administraţia penitenciarului, într-o procedură ce se desfăşoară cu celeritate, dar care, în lipsa unei prevederi legale exprese nu poate fi considerată ca o condiţionare a accesului la o instanţă de judecată a persoanei condamnate, instanţă care să examineze temeinicia pretenţiilor acesteia vizând repararea prejudiciului moral pretins provocat prin îngrădirea exercitării drepturilor recunoscute de lege acesteia.

Mai mult, Înalta Curte notează că potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta.

Este de observat, aşadar, că norma procedurală cere ca procedura prealabilă sesizării instanţei, ca o condiţie extrinsecă pentru promovarea acţiunii civile, să fie prevăzută expres, deci existenţa acesteia nu poate fi dedusă din simpla reglementare a unei astfel de proceduri.

Având în vedere că în cuprinsul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 254/2013 nu se stipulează că reclamantului îi este recunoscut dreptul la despăgubiri pentru condiţiile de detenţie doar ulterior pronunţării unei încheieri de către judecătorul delegat cu executarea, aspectul formulării unei plângeri rămâne strict la latitudinea persoanei în cauză, nefiind o condiţie prealabilă de admisibilitate a acţiunii civile în răspundere delictuală exercitată. Doar în măsura în care dispoziţiile legale ar fi prevăzut o obligaţie în sarcina petentului de formulare a unei plângeri prealabile, s-ar fi putut pune problema excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Per a contrario, solicitarea unui act prealabil fără a exista o dispoziţie legală care să statueze acest aspect, constituie doar o adăugare la lege, nepermisă conform normelor în vigoare.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind eficace remediul compensatoriu reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală ce poate fi introdusă de o persoană interesată pentru a obţine despăgubiri ca urmare a condiţiilor inadecvate de detenţie suferite în penitenciare (cauza Polgar împotriva României, Hotărârea din 20 iulie 2021, parag. 108).

Câtă vreme pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant în temeiul dispoziţiilor legale de drept comun, nicio prevedere legală nu reglementează obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile sesizării instanţei cu o cerere în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., instanţa de apel în mod corect a confirmat soluţia primei instanţei cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii promovate de către reclamant, critica cu acest obiect fiind nefondată.

În privinţa criticilor formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, datorită inexistenţei prejudiciului şi a faptei ilicite, precum şi din punct de vedere al modului de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanţă.

Este nefondată critic ace vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. proc. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, de vreme ce titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român.

El este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esenţială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului şi condiţiile necorespunzătoare de detenţie), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia faţă de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la dispoziţiile Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/C/2017, la cele constatate prin încheierea nr. 199 din 25 august 2021 dată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Braşov, precum şi la prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod judicios îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate, pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu, reţinând existenţa situaţiei de supraaglomerare carcerală şi a condiţiilor inadecvate de detenţie.

Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri - conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurentul-pârât descrie o situaţie diferită de cea stabilită în precedentele etape procesuale nu este aptă a constitui suportul unei evaluări în cadrul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, aceasta constă într-o omisiune - neasigurarea, pentru reclamant, a condiţiilor minime de spaţiu şi de volum de aer; răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie.

În privinţa vinovăţiei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi, pe de altă parte, că, fiind în prezenţa unui drept ocrotit de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie şi cea mai mică ingerinţă a statului, prin instituţiile sale, în acest drept, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel. Având în vedere legislaţia naţională în materie, obligaţiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condiţiile improprii de detenţie, recurentul-pârât avea obligaţia de a lua măsuri apte să asigure în concret condiţii minime de detenţie pentru reclamant, prin remedierea deficienţelor constatate şi recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnităţii umane.

Răspunderea pentru neasigurarea condiţiilor de detenţie apare ca fiind una obiectivă, astfel că, odată dovedită fapta ilicită, nu se impune analizarea cerinţei vinovăţiei.

În privinţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul/efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, prejudiciul suferit reieşind din însăşi materialitatea faptelor, motiv pentru care instanţa de apel a analizat gravitatea acestuia, precum şi împrejurarea dacă este necesară acordarea unei sume de bani pentru repararea sa. La modul general, se are în vedere că prejudiciul moral nu poate fi dovedit prin probe materiale, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului daunelor solicitate, sunt avute în vedere criterii variabile, precum: circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită, consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata şi intestatea acţiunilor ori inacţiunilor ilicite, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Totodată, trebuie precizat că, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanţa naţională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral (cauza Iacov Stanciu contra României, parag. 199).

În ceea ce priveşte prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi fapta ilicită, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut corect că prejudiciul constă în suferinţele morale provocate reclamantului de condiţiile improprii de detenţie, aşadar de fapta ilicită a recurentului-pârât, şi nu sunt inerente regimului de detenţie.

Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanţă şi validate de instanţa de apel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât face ample trimiteri la împrejurările invocate de reclamant în susţinerea demersului judiciar, la situaţia generală precară a sistemului penitenciar, incluzând aici şi Penitenciarul Codlea, la condiţiile de cazare a persoanelor privative de libertate reglementate prin Normlel minime obligatorii aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C din 05 februarie 2010, la eforturile şi demersurile autorităţilor statului în domeniul regimului de executare a pedepselor privative de libertate, precum şi la probele administrate în cauză din care nu rezultă că reclamantul ar fi suferit prejudicii morale de altă natură sau intensitate decât cele inerente stării de detenţie, însă toate aceste argumente reprezintă o reiterare a celor invocate în cuprinsul cererii de apel care şi-au găsit deja rezolvare prin decizia recurată.

Înalta Curte are în vedere faptul că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, intensitatea suferinţei, influenţarea vieţii luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor şi eventualele traume psihice.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferinţa pricinuită trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive, astfel încât "reparaţia" bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor.

Înalta Curte reţine că prin valoarea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Din această perspectivă, în cauză, la evaluarea despăgubirilor datorate reclamantului, instanţa de apel, ţinând seama de suferinţele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin faptul cazării sale într-un penitenciar ce nu a pus la dispoziţie condiţii corespunzătoare de detenţie, a apreciat că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale de prima instanţă a fost corect dimensionată prin raportare la durata pentru care au fost formulate pretenţiile deduse judecăţii şi intensitatea prejudiciului moral, în concordanţă cu nivelul daunelor stabilite de Curtea europeană în cauze similare, despăgubirile astfel stabilite având rolul de a oferi reclamantului o satisfacţie echitabilă.

În fine, critica recurentului potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada de către reclamant a unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel şi care drepturi anume au fost lezate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de prim control judiciar, conform cărora existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu nu pot fi dovedite prin probe materiale, existenţa acestora fiind prezumată, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către stat, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei civile nr. 55/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva deciziei civile nr. 55/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.