Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2075/2024 AI generated

State recovery claim for overvalued restitution compensation time-barred by start of prescription at issuance of compensation decision

Case Number Decizia nr. 2075/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by public authority

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed both the principal and incidental appeals, thereby upholding the lower courts' rulings that the State's claim was time-barred and that the defendant authority must bear the litigation costs. The dispute involved a claim by the State, through the Ministry of Finance, against a national restitution authority for the difference in value of a real estate property, resulting from an alleged overvaluation report that led to excessive compensation payments; the lower instances had dismissed the main claim based on the statute of limitations and ordered the defendant authority to pay the attorney's fees of the third-party guarantors called into the proceedings. The Court held that the statute of limitations under Decree No. 167/1958 and the Civil Code began to run at the moment the compensation decision was issued in 2009, as the State constructively knew of the damage and the responsible entity through the subordination relationship and administrative records, rejecting the argument that the clock started only when the specific extent of the loss was later identified. Regarding procedural costs, the Court affirmed that the defendant authority incurred procedural fault by initiating the joinder of the guarantors, which were subsequently dismissed as tardy, and while rejecting the appeal against the obligation to pay, it reduced the recoverable attorney's fees in the cassation instance to a reasonable amount based on the complexity of the case.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, art. 451 alin. (2) C. proc. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; State recovery claim for overvalued restitution compensation time-barred by start of prescription at issuance of compensation decision: The dispute involved a claim by the State, through the Ministry of Finance, against a national restitution authority for the difference in value of a real estate property, resulting from an alleged overvaluation report that led to excessive compensation payments; the lower instances had dismissed the main claim based on the statute of limitations and ordered the defendant authority to pay the attorney's fees of the third-party guarantors called into the proceedings. The Court held that the statute of limitations under Decree No. 167/1958 and the Civil Code began to run at the moment the compensation decision was issued in 2009, as the State constructively knew of the damage and the responsible entity through the subordination relationship and administrative records, rejecting the argument that the clock started only when the specific extent of the loss was later identified. Regarding procedural costs, the Court affirmed that the defendant authority incurred procedural fault by initiating the joinder of the guarantors, which were subsequently dismissed as tardy, and while rejecting the appeal against the obligation to pay, it reduced the recoverable attorney's fees in the cassation instance to a reasonable amount based on the complexity of the case.

Keywords

AI generated
restitution of property statute of limitations state compensation third-party claim value in dispute legal fees

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005
247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin.
art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011
167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit.
art. 451 alin. (2) C. proc. civ
Cited in the final order to justify the reduction of the litigation costs (attorney's fees) payable by the appellant to the third-party guarantors.
art. 453 C. proc. civ
A făcut trimitere la noţiunea culpei procesuale definită de jurisprudenţă, la faptul că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi este prescrisă, ceea ce evidenţiază culpa acestora, invocând şi art. 453 C. proc. civ.
art. 483 alin. (3) C. proc. civ
În susţinerea nulităţii recursului principal, făcând trimitere la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., au susţinut că ceea ce se solicită prin recursul principal, nu este o interpretare diferită a dispoziţiilor art.
art. 488 C. proc. civ
167/1958, incidente în cauză, ci a probatoriului administrat în dosar, de vreme ce recurentul aduce în discuţie aspecte ce ţin de starea de fapt şi temeinicia hotărârii recurate, care, însă, nu se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
art. 472 C. proc. civ
491 coroborat cu art. 472 C. proc. civ., precum şi la cele ale art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Cited in the final order to justify the reduction of the litigation costs (attorney's fees) payable by the appellant to the third-party guarantors.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 06 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 207.391 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.348.285 RON-preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2009, întocmit de către S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 1.140.894 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 350 mp şi clădiri demolate, situat în Bucureşti, Calea x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 25 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B. şi C., solicitând introducerea în cauză a acestora şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamanţilor.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în fond:

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 04 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu persoanele chemate în garanţie S.C. A. S.R.L., B. şi C., ca tardiv formulată; a obligat pârâta să plătească persoanelor chemate în garanţie B. şi C. suma de 2.941,74 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

I.1.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 801A din 29 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 706 din 04 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. A. S.R.L., B. şi C., ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 71A din 15 ianuare 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 801 A din 29 mai 2023, pronunţate de aceeaşi instanţă, formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi C., în contradictoriu cu apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi cu intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L., a completat dispozitivul deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, astfel a obligat pe apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimaţii-pârâţi B. şi C. a sumei de 2.928,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar împotriva aceleaişi decizii şi a deciziei civile nr. 17A din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs incident Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat, în mod greşit, că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi data emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În această privinţă, sub un prim argument, a susţinut că instanţa de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere. Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiuneare posibilitatea materială, dar şijuridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţiaextinctivăse caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data,judecătoreşte stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

A considerat că nu putea cunoaşte existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa A.N.R.P. şi a C. civ..S.D, intimata-pârâtă fiind o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.R.P.

Nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 a Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor, aşa cum indică instanţa de apel, deoarece, la acel moment, se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii acestei decizii de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

A învederat recurentul-reclamant şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea statului, a considerat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora el are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la considerentul instanţei de apel în care s-a reţinut că apelantul-reclamant putea lua la cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii interministeriali aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a precizat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar reprezentanţii interministeriali care alcătuiau Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că reprezentanţii interministeriali aveau sau trebuiau să aibă o competenţa profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi, sens în care atribuţiile şi competenţele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Aşadar, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, sau celelalte instituţii reprezentate, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

Cu privire la aplicabilitatea în speţă a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel are la bază o interpretare eronată a unor considerente ale acestei decizii, care se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun, făcând trimitere la aplicarea dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, texte de lege analizate de instanţa supremă, în virtutea cărora a arătat că data la care se naşte dreptul la acţiune este momentul producerii efective a prejudiciului şi nu cel la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

II.2. Recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost calificat astfel prin rezoluţia de la dosar, întrucât argumentele expuse în întâmpinarea formulată la recursul principal declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor conţin critici relative la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, prin sentinţa civilă nr. 706 din 04 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţie menţinută de instanţa de apel prin respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 801A din 29 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi prin decizia civilă nr. 17A din 15 ianuarie 2024 a aceleiaşi instanţe, în urma admiterii cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, formulate de intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi C..

II.2.1. Motivele de recurs:

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze, recurenta-pârâtă consideră că instanţa, în mod netemeinic şi nelegal, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.856,34 RON, reprezentând onorariu de avocat, în raport cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în garanţie a fost formulată ca urmare a acţiunii promovate de Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

A făcut trimitere la noţiunea culpei procesuale definită de jurisprudenţă, la faptul că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi este prescrisă, ceea ce evidenţiază culpa acestora, invocând şi art. 453 C. proc. civ.

A precizat că instanţa de fond nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie.

Cum cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în garanţie ar fi fost respinsă, indiferent dacă a fost tardiv sau nu formulată.

Raportându-se la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, a menţionat că, în mod neîntemeiat, instanţa a obligat-o la suportarea acestora, făcând abstracţie de situaţia de fapt şi de drept prezentată în speţă.

În prezenţa unor înscrisuri probante, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar justificate în raport de soluţia pronunţată, de obiectul şi complexitatea cauzei.

Or, instanţa de apel, la fel ca cea de fond, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, s-a raportat la suma solicitată de chematul în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

A precizat că trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariul de avocat, ţinând cont de obiectul dosarului, respectiv lipsa noutăţii, dar şi de faptul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă, ca prescrisă, invocând dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce o priveşte, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului acesteia, care este parte integrantă a bugetului de stat şi asigură resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 aprilie 2024, prin poştă, intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi C. au depus întâmpinare (calificată astfel cererea de intervenţie accesorie, în şedinţa publică din 08 octombrie 2024), prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului principal formulat de Statul Român şi, în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

În susţinerea nulităţii recursului principal, făcând trimitere la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., au susţinut că ceea ce se solicită prin recursul principal, nu este o interpretare diferită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incidente în cauză, ci a probatoriului administrat în dosar, de vreme ce recurentul aduce în discuţie aspecte ce ţin de starea de fapt şi temeinicia hotărârii recurate, care, însă, nu se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În opinia chemaţilor în garanţie, momentul efectiv în raport de care a început să curgă termenul de prescripţie în speţa dedusă judecăţii nu constituie o chestiune de interpretate a dispoziţiilor legale, ci un element de fapt, determinat pe baza materialului probator administrat în cele doua etape procesuale.

Pe fondul recursului principal, au arătat că deşi recurentul a afirmat că instanţa de apel ar fi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extintiva, analizând considerentele hotărârii recurate şi cererea de recurs, rezultă că interpretarea propusă prin cererea de recurs este similară cu cea reţinută de instanţa de apel.

Este adevărat faptul ca în cuprinsul cererii de recurs se face trimitere, incidental, şi la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extintivă, ocazie cu care recurentul a susţinut că începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială şi juridică de a face acte de întrerupere, însă o astfel de ipoteza nu a fost afirmată şi nici dovedită în primele 2 etape procesuale.

Altfel, ceea ce s-a solicitat instanţei de apel a fost să se determine momentul obiectiv de la care Statul Român putea şi trebuia să cunoască pretinsa paguba invocată şi pe cel care răspunde de aceasta. Nu s-a afirmat că, ulterior acestui moment, ar fi existat situaţii care îl împiedicau pe recurent să promoveze demersurile legale pentru recuperarea pretinsului prejudiciu.

Contrar apărărilor formulate de recurent, termenul de prescripţie nu a început să curgă la momentul înregistrarii în eividentele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x B/18.01.2021, sub acest aspect, instanţa de apel reţinând în mod corect aplicabilitatea deciziei RIL nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul căreia se arată că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, adresa indicată neputând marca începutul unui termen de prescripţie.

Tot astfel, instanţa de apel a reţinut în mod judicios faptul că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este chiar reprezentantul Statului Roman în procedura administrativă în cadrul căreia s-a emis decizia nr. 4964/23.04.2009, astfel că recurentul nu poate invoca necunoaşterea activităţii întreprinse de această autoritate, cu atribuţii în procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv in timpul regimului comunist, prin aceasta nefăcând altceva decât să-şi invoce propria culpă, respectiv o lipsa de cooperare a autorităţilor şi instituţiilor publice, iar disfuncţionalităţile administraţiei publice centrale nu constituie un motiv de prorogare a momentului în raport de care încep să curgă termenele legale de prescripţie.

În acest context, a solicitat înlăturarea susţinerilor recurentului cu privire la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, în litigiul dedus judecaţii neurmărindu-se antrenarea răspunderii Statului pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii.

În concluzie, momentul în raport de care a început să curgă termenul de prescripţie a fost cel al emiterii deciziei nr. 4964/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, cel mai târziu, la momentul emiterii titlurilor de plata (05.10.2009) de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Cu privire la situaţia cheltuielilor de judecată, au arătat că părţile nu au formulat recurs împotriva soluţiei date de instanţa de apel cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-chemaţi în garanţie.

Sub acest aspect, au susţinut că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, deşi a solicitat prin întâmpinare ca instanţa de control judiciar să stabilească cheltuielile de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor, precum şi să dimineze cuantumul acestora, aceasta nu a formulat recurs nici împotriva hotărârii recurate şi nici împotriva deciziei nr. 17A, pronunţate la data de 15 ianuarie 2024, prin care s-au acordat cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-chemaţi în garanţie pentru etapa apelului. Or, în lipsa unei legale învestiri a instanţei de recurs prin formularea căii de atac prevăzute de dispoziţiile legale, solicitările intimatei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu pot fi admise.

Mai mult decât atât, prin decizia RIL nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu caracter obligatoriu faptul că instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial acordate în etapele procesuale anterioare.

Totodată, au precizat că pentru etapa recursului cheltuielile de judecată au fost cauzate de exercitarea căii de atac a recursului de către Statul Român, acesta având obligaţia de a le suporta.

În ce priveşte proporţionalitatea onorariului avocaţial solicitat în etapa recursului, in raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., doar în măsura în care valoarea cheltuielilor de judecată este vădit disproporţionată cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurata de avocat s-ar putea dispune reducerea acestora.

În aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie să se ţina cont de toate aspectele, precum timpul şi volumul de muncă necesare pentru executarea mandatului primit, complexitatea dosarului, importanta intereselor în cauză, experienţa şi specializarea avocaţilor mandataţi, constrângerile de timp în care avocaţii au fost obligaţi de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performanţe.

La data de 08 mai 2024, prin poştă electronică, aceleaşi părţi au depus întâmpinare faţă de criticile pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu privire la soluţia instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial avansat de intimaţii-chemaţi în garanţie în primele 2 etape procesuale, solicitând, în principal, să se constate că această parte nu a exercitat calea de atac a recursului principal sau a celui provocat şi, pe cale de consecinţă, să fie înlăturate, ca inamisibile, aceste critici.

Totodată, au solicitat anularea în parte a recursului incident/provocat în ce priveşte criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor generate de formularea acestui act de procedură.

Cu privire la capătul de cerere principal, raportându-se la dispoziţiile art. 491 coroborat cu art. 472 C. proc. civ., precum şi la cele ale art. 491 coroborat cu art. 473 C. proc. civ., intimaţii-chemaţi în garanţie au arătat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu a exercitat nicio cale de atac împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra cheltuielilor de judecată, ci a depus un act de procedură denumit în mod explicit întâmpinare în cuprinsul căreia îşi exprimă nemulţumirile faţă de această soluţie, fără a învesti în mod procedural instanţa de recurs cu vreo cerere.

Mai mult decât atât, se reţine că împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra cheltuielilor de judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a exercitat calea de atac a apelului, fiind astfel evident ca atunci când intimata a dorit să atace o soluţie/hotărâre a acţionat în consecinţă, având aşadar o corectă întelegere a limitelor procesuale ale întâmpinării.

Din aceasta perspectivă o eventuală recalificare a actului de procedură din întâmpinare în recurs incident sau provocat ar constitui o încălcare a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra cheltuielilor de judecată îi vizează pe intimaţii-chemaţi în garanţie astfel că un eventual recurs exercitat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în termenul pentru depunerea întâmpinării nu putea fi incident, ci provocat. Or, din cuprinsul actului de procedură denumit întâmpinare nu rezultă că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor întelege să formuleze critici în contradictoriu cu chemaţii în garanţie, context în care au solicitat ca instanţa să constate ca această parte nu a exercitat calea de atac a recursului principal şi nici a recursului incident sau provocat şi, pe cale de consecinţă, să înlăture ca inadmisibile criticile formulate prin întâmpinare cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra cheltuielilor de judecată.

Cu privire la nulitatea recursului incident/provocat, intimaţii-chemaţi în garanţie au făcut trimitere la dispoziţiilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi la decizia RIL nr. 3/2020 sub aspectul neîncadrării motivele invocate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului incident/provocat, invocând incidenţa deciziei RIL nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au susţinut că recursul principal nu a fost exercitat de către Statul Român împotriva deciziei civile nr. 17A/15.10.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimaţii-chemaţi în garanţie, astfel că nici recursul incident/provocat nu putea fi exercitat împotriva acestei hotărâri.

Pe fondul recursului, trecând în revistă parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, intimaţii-chemaţi în garanţie au relevat culpa procesuală a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contextul demarării procesului de către Statul Român prin înregistrarea cererii de chemare în judecata, aceştia au fost nevoiţi să avanseze cheltuieli pentru a se apară faţă de cererea formulată de pârâtă în contradictoriu cu noi, astfel ca soluţia pronunţată de instanţa de apel de respingere a apelului este una judicioasă.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 octombrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză la data de 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Sub un prim aspect preliminar, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal, invocată de intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi C. prin întâmpinarea formulată în cauză (astfel cum a fost calificată cererea de intervenţie accesorie), în care au susţinut că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"; totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că:

"(3) Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Astfel, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede obligaţia părţii recurente să indice motivele de casare pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de casare se identifică la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar analiza în concret a ceea ce înseamnă motiv de casare trebuie să aibă în vedere argumentele dezvoltate.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat în esenţă aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 din perspectiva stabilirii momentului de la care reclamantul putea să cunoască paguba şi pe cei responsabili de producerea acesteia, apreciind că, sub acest aspect, este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la această critică, Înalta Curte reţine că excepţia nulităţii recursului principal invocată pe calea întâmpinării de către intimaţii-chemaţi în garanţie este nefondată şi urmează să o respingă, impunându-se a se proceda la analiza căii de atac sub aspectul fondului său şi nu în temeiul finelui de neprimire reprezentat de nulitatea acestuia.

Aşadar, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate ca urmare a încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului compus din terenul intravilan în suprafaţă de 350 mp şi clădiri demolate, situat în Bucureşti, Calea x, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4964/23.04.2009 (conţinând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. şi C. în cuantum de 48.324,22 RON, respectiv de 80.000 RON, actualizate cu coeficientul de actualizare, în temeiul căreia a fost eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 1065/05.10.2009, reprezentând suma de 799.960,78 RON, precum şi titlu de plată - decizia nr. 551/05.10.2009, în cuantum de 500.000 RON, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, cu un conţinut identic şi în art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.04.2009), moment de la care reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa faptei şi a prejudiciului.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi a întinderii acesteia, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţiiprescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Relativ la prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu poate fi primită nici critica ce susţine răspunderea directă a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţineprotecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţaşi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:

"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţăînsăşiinstituţiaprescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaştereaşi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilora adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului constatate în privinţa raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreaptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 august 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu privire la recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituire a Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 august 2023 şi a deciziei civile nr. 17A din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Cu titlu prealabil, în considerarea aceloraşi dispoziţii ale art. 248 alin. (1) C. proc. civ., primează analiza excepţiei nulităţii în parte a recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată de intimaţii-chemaţi în garanţie B. şi C. prin întâmpinarea formulată în cauză, în care au susţinut că motivele invocate de această parte, prin care se critică modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, nu se circumscriu motivelor de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Luând în considerare aspectele de ordin teoretic expuse la momentul analizei incidenţei excepţiei nulităţii recursului principal, Înalta Curte urmează să respingă această excepţie, ca nefondată, şi în privinţa recursului incident, având în vedere că recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a dedus judecăţii căii de atac critici ce vizează nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţele de fond sub aspectul obligaţiei stabilite în sarcina sa de a plăti cheltuielile de judecată intimaţilor-chemaţi în garanţie, sub aspectul modului de aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi ale art. 453 C. proc. civ.

Or, în recurs, se poate exercita controlul de legalitate al hotărârii atacate din perspectiva criticilor ce vizează respectarea condiţiilor prevăzute de art. 451 - art. 455 C. proc. civ. în care pot fi acordate cheltuielile de judecată, criticile astfel formulate putând fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă recurenta-pârâtă nu l-a indicat ca atare.

Este adevărat că pe calea recursului incident au fost formulate şi critici cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată şi că acestea nu poty face obiect de analiză pentru instana de control judiciar întrucât pun ăn dicuţie aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei atacate.

Însă, câtă vreme sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

În aceste circumstanţe, constatând că pe calea recursului incident au fost formulate şi critici ce pot fi analizate în limitele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii va fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, intimaţii chemaţi în garanţie au susţinut, pe de o parte, că această pârâtă nu a învestit instanţa de recurs cu nicio cale de atac împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra cheltuielilor de judecată, nemulţumirile părţii regăsindu-se în actul de procedură denumit explicit întâmpinare, iar pe de altă parte, că recursul principal declarat de reclamantul Statul Român vizează doar prima hotărâre a instanţei de apel, nu şi cea prin care pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în etapa procesuală a apelului, beneficiind astfel de autoritate de lucru judecat.

După cum s-a arătat în cele ce preced, prin rezoluţia de stabilire a termenului de judecată pentru soluţionarea pe fond a recursurilor, aflată la dosar, instanţa de recurs a calificat întâmpinarea formulată în cauză de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca fiind recurs incident, în partea în care se critică soluţia instanţei de apel sub aspectul obligaţiei stabilite în sarcina sa de a plăti intimaţilor-chemaţi în garanţie cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţial, în urma admiterii cererii de completare formulate de intimaţii-chemaţii în garanţie, prin decizia civilă nr. 17A din 15 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Prin criticile formulate, pârâta contestă în ansamblu cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, indicând în mod expres cuantumul total al acestora, prin însumarea tuturor cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, atât prin hotărârea primei instanţe, în urma respingerii apelului, prin decizia civilă nr. 801A din 29 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, cât şi prin hotărârea de admitere a cererii de completare formulate de intimaţii-chemaţii în garanţie prin decizia civilă nr. 17A din 15 ianuarie 2024 a aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte consideră lipsită de fundament concluzia intimaţilor-chemaţi în garanţie potrivit căreia există un argument legal pentru a restrânge obiectul recursului incident doar la obiectul recursului principal, cât timp raportul de dependenţă între această formă de exercitare a căii de atac a recursului se repercutează numai asupra interesului pârâtei de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii recursului principal, fără a intra în cercetarea fondului.

Astfel, natura accesorie a recursului incident trebuie privită exclusiv în cheia temporalităţii, în sensul că atât introducerea, cât şi eficienţa acestuia depind de formularea legală şi menţinerea recursului principal, dar această condiţionalitate nu afectează obiectul recursului incident, interesul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în promovarea acestui demers judiciar fiind evident în contextul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, prin intermediul căii de atac urmârind practic reformarea celor 2 hotărâri ale aceleiaşi instanţe.

Calea de atac împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii este atât la îndemâna părţii care a câştigat procesul, cât şi a celei care l-a pierdut, concluzie care se impune recurgând la metoda interpretării logice a prevederilor art. 461 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibilă introducerea vreunei distincţii, pe care textul nu o conţine, în privinţa părţilor din proces care pot declara o atare cale de atac.

Dispoziţiile art. 472 alin. (2) şi ale art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. nu condiţionează formularea recursului incident de invocarea unor motive de recurs care să vizeze doar dispoziţiile hotărârii care au fost criticate prin cererea de recurs principal, putându-se considera că motivele recursului incident pot tinde la casarea hotărârii atacate sub orice aspect care prezintă interes pentru intimatul care declară recurs incident.

În acest sens este şi decizia nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în interesul legii, astfel că, ţinând cont şi de dispoziţiile obligatorii ale acesteia, Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii recursului incident invocată de intimaţii chemaţi în garanţie.

Analizând criticile formulate prin recursul incident, se observă că, în esenţă, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut nelegalitatea deciziilor atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 451 şi a celor ale art. 453 C. proc. civ., din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie, considerând că nu este în culpă procesuală şi că reclamantul este, de fapt, partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Deşi aceste critici nu au fost încadrate juridic prin memoriul de recurs, se constată că ele se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce supun atenţiei modalitatea în care instanţa de apel a aplicat în cauză normele de procedură invocate în evaluarea cheltuielilor de judecată datorate chemaţilor în garanţie de către recurenta-pârâtă.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa anterioară - formularea unei pretenţii împotriva chemaţilor în garanţie B. şi C., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură referitoare la cererea de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemaţii în garanţie, întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

În alte cuvinte, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoanele chemate în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemaţii în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de aceştia, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată. Ca urmare, respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemaţii în garanţie, trebuie să suporte riscul acestei situaţii câtă vreme prin comportamentul său a obligat părţile adverse să angajeze cheltuielile din proces.

În ceea ce priveşte nemulţumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia primei instanţe, validată prin deciziile pronunţate în apel, pe fondul căii de atac şi în cererea de completare, cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimaţilor-chemaţi în garanţie, acedtea constituie critici care au în vedere temeinicia soluţiei adoptate de instanţele de fond pe acest aspect şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 august 2023 şi a deciziei civile nr. 17A din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B., Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

În lumina dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut.

Scopul edictării acestui text legal îl constituie preîntâmpinarea unui abuz de drept din partea celui care câştigă procesul, în sensul de a-i imputa părţii adverse cheltuieli de judecată, într-un cuantum exagerat, disproporţionat, raportat la criteriile exemplificate de legiuitor.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu contravin dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora acel contract dintre avocaţi şi client nu poate fi supus unui control, direct sau indirect, de niciun organ al statului, având în vedere şi dispoziţiile art. 451 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., potrivit cărora măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Astfel, reducerea cheltuielilor de judecată de către instanţă, în litigiul cu care a fost sesizată, nu produce niciun efect asupra raporturilor contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, clientul având în continuare obligaţia de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, decât dacă instanţa va aprecia asupra caracterului său real, necesar şi rezonabil.

Aşadar, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia.

În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că se impune cenzurarea onorariului avocaţial solicitat de intimaţii-chemaţi în garanţie, în cuantum de 7.098,87 RON, având în vedere obiectul litigiului, complexitatea medie a cauzei, activitatea prestată de avocat concretizată în redactarea celor două întâmpinări şi reprezentarea părţilor la un singur termen de judecată, la care s-a soluţionat pricina, astfel că suma de 3.000 de RON reprezintă o sumă rezonabilă pentru a compensa munca desfăşurată de avocat.

Având în vedere căderea în pretenţii a recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, recursul acesteia fiind respins, ca nefondat, instanţa urmează să o oblige la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocată de intimaţii-chemaţi în garanţie.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 august 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocate de intimaţii-chemaţi în garanţie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 801A din 29 august 2023 şi a deciziei civile nr. 17A din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.