Municipality ordered to pay sanitation company RON 6.02 million for 90-day post-contract service continuity; appeal dismissed as unfounded.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtei, pe raza sectorului 5 al Municipiului Bucureşti, în perioada 23.03.2014-06.06.2014, sau la plata oricărei sume ce va fi rezultată în cazul administrării unei expertize tehnice judiciare sau asimilate în cauză, faţă de obligaţiile ce-i reveneau potrivit dispoziţiilor Legii nr. 101/2006 şi ale Legii nr. 51/2006, precum şi cele prevăzute de art. 52 raportat la art. 50 lit. a). din H.G. nr. 745/2007, în caz contrar existând riscul de a-i fi retrasă licenţa.

Prin încheierea de şedinţă din 11 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia din secţiile civile din cadrul Tribunalului Bucureşti, motivat de temeiul juridic reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

Pe rolul acestei din urmă secţii cauza a fost înregistrată la data de 14 august 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1561 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti; a înaintat cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 13F din 22 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 15 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municpiul Bucureşti, prin primarul general, ca inadmisibilă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 2078A din 20 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 15 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017; a anulat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, în rejudecare:

Prin sentinţa civilă nr. 816 din 18 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtei, pe raza sectorului 5, în perioada 23.03.2014-06.06.2014.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1643 A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 816 din 18 mai 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1643 A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că prin sentinţa primei instanţe a fost soluţionat fondul cauzei fără să fi fost soluţionată în prealabil excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Municipiul Bucureşti, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. critica de nelegalitate formulată de Municipiul Bucureşti sub acest aspect prin apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe a fost înlăturată în mod nejustificat prin considerentele deciziei instanţei de apel prin prisma incidenţei efectului devolutiv al apelului şi a caracterului nefondat al excepţiei prescripţiei.

Ca urmare a încălcării de către prima instanţă a regulilor de procedură, instanţa de apel era ţinută să admită apelul declarat de Muncipiul Bucureşti şi să anuleze sentinţa primei instanţe, reţinând cauza spre judecare în fond după cum impun dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, se impune a fi înlăturate ca nelegale considerentele deciziei instanţei de apel cu privire la caracterul pretins nefondat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune care derivă din interpretarea şi aplicarea în mod eronat a dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 şi art. 2539 alin. (2) C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că acţiunea în contencios administrativ care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, soluţionat prin sentinţa nr. 4207/2015 (în primă instanţă) şi prin decizia nr. 5007/2016 (în recurs) are un obiect şi o cauză cu totul diferite de acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii de A. în prezenta cauză.

Or, pentru a opera efectul întreruptiv de prescripţie, conform dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., atât cererea de chemare în judecată precedentă, cât şi cererea de chemare în judecată subscventă trebuie să tindă la realizarea aceluiaşi drept supus prescripţiei extinctive.

Câtă vreme acţiunea în contencios administrativ are ca obiect o obligaţie de a face şi nu tinde la realizarea creanţei A. privind plata sumelor pretins datorate de Municipiul Bucureşti, acţiunea în contencios administrativ nu poate fi considerată ca fiind o cerere de chemare în judecată precedentă cu efect întreruptiv asupra curgerii termenului de prescripţie privind acţiunea în pretenţii (cererea de chemare în judecată subsecventă), în conformitate cu dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a arătat că, atât prin sentinţa primei instanţe, cât şi prin decizia instanţei de apel, a fost încălcată în mod evident puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 4207/2015 şi deciziei nr. 5007/2016, conform cărora contractul de prestări servicii nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activităţii licenţiate în sensul art. 50 alit. a) din H.G. nr. 745/2007, astfel încât dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu sunt aplicabile situaţiei deduse judecăţii de către A. cu privire la serviciile prestate după expirarea duratei contractului de servicii, iar adresa ANRSC nu reprezintă decât o informare a unei autorităţi publice care nu poate determina prelungirea duratei unui contract de achiziţie publică, cu nerespectarea procedurii specifice reglementate de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi care nu poate fi considerată o clarificare a raporturilor contractuale dintre părţi.

Considerentele sentinţei nr. 4207/2015 şi deciziei nr. 5007/2016 sunt decisive, întrucât fundamentează soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ, argumentând raţiunea pentru care Municipiul Bucureşti nu este ţinut de obligaţia de a face pretinsă de A. ulterior expirării duratei contractului de prestări servicii.

În plus, art. 50 lit. a) şi art. 52 din H.G. nr. 745/2007 constituie normele de drept material invocate de A. drept temei al acţiunii în contencios administrativ, astfel încât nu pot fi considerate excedentare/supraabundente considerentele sentinţei nr. 4207/2015 şi deciziei nr. 5007/2016, prin care se dezleagă chiar modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţiile legale în speţa dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, chiar dacă, s-ar admite că aceste considerente ale sentinţei nr. 4207/2015 şi ale deciziei nr. 5007/2016 ar putea fi calificate drept excedentare/supraabundente, chestiunea de drept dezlegată în cuprinsul lor, respectiv, împrejurarea că art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu este aplicabil cu privire la serviciile prestate de A. ulterior expirării duratei contractului de prestări servicii, dat fiind că acest contract nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activităţii licenţiate, se bucură de puterea lucrului judecat, în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi ignorată sau redeschisă în cadrul judecării acţiunii în pretenţii care face obiectul prezentei cauze.

Or, contrar considerentelor sentinţei nr. 4207/2015 şi ale deciziei nr. 5007/2016, în motivarea lacunară a sentinţei primei instanţe s-a reţinut că situaţia dedusă judecăţii în prezenta cauză de A. ar fi aceea a încetării valabilităţii unui contract de delegare a gestiunii serviciului/activităţii licenţiate în sensul art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007, iar prin decizia instanţei de apel a fost menţinută în mod nelegal această dezlegare a primei instanţe, fiind astfel încălcată în mod flagrant autoritatea/puterea de lucru judecat a considerentelor care fundamentează soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ.

Mai mult, în considerentele deciziei instanţei de apel se reţine în mod expres că prin adresa ANRSC s-a confirmat incidenţa art. 52 din H.G. nr. 745/2007 pentru perioada de prestare a serviciilor de salubritate după încetarea contractului de prestări servicii, în flagrantă contradicţie cu puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 4207/2015 şi ale deciziei nr. 5007/2016, prin care s-a stabilit că adresa ANRSC are doar efectele unei simple informări, fără să determine o prelungire a duratei contractului de prestări servicii şi fără a putea fi considerată drept o clarificare a raporturilor contractuale dintre părţi.

În acest context, a menţionat că în cadrul analizei cuprinse în considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut în mod eronat că prin decizia nr. 2078A/2019 acţiunea în pretenţii a fost trimisă spre rejudecare ca acţiune în realizare în baza art. 52 din H.G. nr. 745/2007cu privire la care s-ar fi reţinut că ar fi la dispoziţia A., în condiţiile în care, prin decizia nr. 2078A/2019 s-a stabilit doar că, în rejudecare, prima instanţă trebuie să lămurească incidenţa art. 52 din H.G. nr. 745/2007, invocat ca temei de drept al acţiunii în pretenţii, "urmând să stabilească normele de drept aplicabile, natura juridică reală a cererii, categoria ori instituţia juridică aplicabilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii."

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţii art. 50 lit. a) şi art. 52 din H.G. nr. 745/2007 raportat la efectul obligatoriu al prevederilor contractului de prestări servicii, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

Dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 se limitează la a institui obligaţia titularului de licenţă de a asigura continuitatea serviciului după încetarea valabilităţii contractului de delegare, dar textul de lege nu prevede vreo obligaţie corelativă în legătură cu plata acestor servicii de către autoritatea publică.

Prin urmare, termenii şi condiţiile în care vor fi remunerate serviciile operatorului prestate în cadrul asigurării continuităţii serviciului conform art. 52 din H.G. nr. 745/2007 vor fi determinate în funcţie de acordul de voinţă al părţilor cuprins în contractul de delegare a cărui valabilitate a încetat.

În ipoteza în care art. 52 din H.G. nr. 745/2007 ar fi aplicabil cu privire la serviciile prestate de A. după expirarea duratei contractului de prestări servicii, remuneraţia pretins datorată de Municipiul Bucureşti în considerarea acestor servicii trebuie determinată în funcţie de prevederile relevante ale acestui contract care sunt obligatorii pentru părţi potrivit principiului pacta sunt servanda consacrat de dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Din această perspectivă, a menţionat că, potrivit art. 4 alin. (1) din contractul de prestări servicii, a fost stabilit un preţ forfetar în sumă fixă ("valoarea prestaţiilor") al serviciilor prestate de A., iar conform art. 6.1. din Contractul de prestări servicii, s-a stabilit că durata iniţială determinată de 10 luni de prestare a serviciilor poate fi extinsă "până la delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, în concret până la intrarea în vigoare a contractului de delegare a gestiunii", dar "fără însă a depăşi valoarea totală a contractului prevăzută la art. 4 alin. (1)."

Ca atare, prin contractul de prestări servicii s-a convenit în mod expres că preţul forfetar stabilit prin art. 4.1. nu va fi majorat chiar dacă durata prestării serviciilor se va extinde, împrejurare confirmată în mod neechivoc atât prin actele adiţionale nr. x/13.09.2013 şi nr. y/1.02.2014 încheiate cu privire la contractul de prestări servicii, cât şi prin adresele nr. x/16.04.2014 şi nr. y/14.05.2014 comunicate de A. către Municipiul Bucureşti.

Cu toate acestea, atât prin sentinţa primei instanţe, cât şi prin decizia instanţei de apel au fost interpretate şi aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 şi au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. privind puterea de lege a contractului încheiat între părţi, în condiţiile în care s-a reţinut în mod nelegal că pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 52 din H.G. nr. 745/2007 cu privire la obligaţia A. de a asigura continuitatea serviciului după expirarea duratei contractului de prestări servicii ar fi suficientă de plano şi per se pentru a genera obligaţia Municipiului Bucureşti de a plăti remuneraţia aferentă acestor servicii, în pofida acordului de voinţă contrar neechivoc al părţilor de a nu majora preţul forfetar al serviciilor prestate de A. chiar dacă durata prestării acestor servicii se extinde.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 25 februarie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare şi concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentâdn onorariu de avocat şi orice alte speze legate de susţinerea litigiului.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, în esenţă, sub un prim aspect, a arătat că recurentul-pârât a invocat apărări şi critici noi în faza recursului ceea ce excedează acestei proceduri judiciare, dar şi chestiuni care depăşesc limitele învestirii instanţei de judecată, apărările fiind circumscrise unor motive de netemeinicie şi nu doar de legalitate, impunându-se înlăturarea acestora, ca inadmisibile.

Recursul fiind o cale extraordinară de atac este limitat la analiza motivelor de casare strict şi expres reglementate de art. 488 C. proc. civ., aspectele de netemeinicie sau de reanalizare a probaţiunii în cauză, atrăgând sancţiunea nulităţii recursului, iar o motivare parţială o înlăturare a acestora din analiza instanţei de recurs, ca fiind inadmisibile în acest cadru procesual.

Nu poate fi primită niciuna din criticile recurentului-pârât, atât timp cât instanţa de apel a conferit o motivare clară, precisă şi coerentă asupra tuturor problemelor de drept invocate de către părţi, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 425 C. proc. civ., asupra tuturor cererilor, excepţiilor şi apărărilor invocate de către părţi, decizia instanţei de apel fiind argumentată atât prin prisma prevederilor legale naţionale incidente raportului juridic născut între părţi, dar şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O.

A expus ample argumente cu privire la aprecierea recurentului sub aspectul admiterii excepţiei autorităţii lucrului judecat în prezenta cerere de chemare în judecată, prin raportare la soluţia dispusă prin decizia nr. 5007/27.10.2016, pronunţată în recurs, în raport de care a precizat că din conţinutul deciziei invocate de către partea adversă lipseşte orice judecată asupra pretenţiilor băneşti ce reprezintă obiectul cauzei de faţă.

În această privinţă a nuanţat faptul că obiectul cauzei soluţionate prin decizia 5007/27.10.2016 îl reprezintă o obligaţie de a face, constând în obligarea pârâtului la înscrierea în fişa constatatoare a rezultatului operaţiunilor aferente prestaţiilor executate şi asumate de recurent,pentru serviciul de salubritate stradală, realizat de intimată în calitate de operator al acestui serviciu, diferit de cel al cauzei pendinte, unde obiectul este reprezentat de acţiunea în realizare aferentă obligării la plata reprezentând contravaloarea acestor servicii de salubritate, petenţiile reclamantei având originea într-un act judiciar de care legea însăşi leagă naşterea obligaţiei de plată a serviciilor prestate după expirarea contractului, fiind întrunită cerinţa tezei finale a art. 1165 C. civ., reţinută de prima instanţă şi validată de instanţa de apel, ca fiind aplicabilă din punct de vedere substanţial raportului juridic dedus judecăţii pe lângă prevederile art. 50 lit. a) şi art. 52 din H.G. nr. 745/2007.

Intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de judecată a fost învestită cu cererea în realizare reprezentând pretenţiile acesteia pentru serviciile de salubritate prestate în perioada celor 90 de zile după expirarea contractului cu recurentul, prin raportare la analiza naturii acestor pretenţii, dreptul acesteia la contravaloarea acestora şi condiţiile în care au fost prestate aceste servicii, fără a avea relevanţă în cauză modalitatea în care a fost încheiat acest contract şi nici natura juridică a acestuia prin raportare la materia salubrităţii (gestiune directă sau delegată).

Contrar susţinerilor recurentului, Municipiul Bucureşti, potrivit art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, în situaţia prevăzută de art. 50 lit. a) titularul licenţei are obligaţia sa asigure continuitatea serviciului/activităţilor licenţiate/până la preluarea acestora de către un nou operator dar nu mai mult de 90 de zile.

Nici contravaloarea acestor servicii (6.025.827,68 RON), care reprezintă de fapt valoarea pretenţiilor financiare, obiect al cererii pendinte, nu a fost vreodată contestată de către recurent.

De asemenea, nici prestarea acestor servicii nu a fost contestata cantitativ sau calitativ, sub aspectul conformităţii acestora, aferent perioadei 23.03.2014-06.06.2014, ceea ce conferă caracter cert dreptului de creanţa clamat.

A mai menţionat că nu pot face obiectul analizei în recurs criticile ce vizează modalitatea de încheiere a contractului, instanţa de judecată nefiind învestită cu o acţiune în anulare a contractului încheiat de reclamantă cu Municipiul Bucureşti şi nici cu o cerere cu caracter reconvenţional de către apelanta-pârâtă, care să facă obiectul analizării condiţiilor de legalitate a contractului, contravaloarea prestaţiilor vizând perioada ulterioară celei prevăzute în contract, motiv pentru care şi aceste critici se impun a fi respinse ca inadmisibile, fiind străine de obiectul cauzei.

A precizat că nu poate fi primită critica privind faptul că prezentul litigiu ar fi trebuit să fie soluţionat prin raportare la invocarea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, apreciind că la dispoziţia reclamantei exista acţiunea în realizare întemeiată pe prevederile art. 52 din H.G. nr. 745/2007, instanţa fiind limitată a judeca cauza în limitele învestirii sale, circumscris principiului disponibilităţii, iar cererea a fost precizată expres de reclamanta ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi art. 52 din H.G. nr. 745/2007. Totodată, chiar şi în situaţia în care nu ar fi existat o asemenea precizare, care a stabilit din punct de vedere obiectiv cadrul procesual, nimic nu ar fi impiedicat instanţa de judecată să procedeze la calificarea temeiului de drept, procedând la aceasta calificare şi ca urmare a cererii precizatoare exprese a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile aferente soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata-reclamantă a solicitat ca acestea să fie respinse, ca neîntemeiate, făcând trimitere la recunoaşterea efectuată de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin reprezentanţii săi legali, cu privire la adresa nr. x/08.03.2017, având ca obiect cererea de a se achita reclamantei suma de 6.025.827,68 RON pentru perioada 23.03.2014 - 06.06.2014, aferentă prestaţiilor de salubrizare executate, ce contituie o dovada asupra întreruperii termenului de prescripţiei a dreptului material la acţiune. Totodată, a invocat dispoziţiile art. 2540 C. civ., în raport de care a subliniat că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la data de 12.04.2017, termenul de prescripţie fiind întrerupt la data de 08.03.2017, prin adresa nr. x

Dintr-o altă perspectivă a argumentaţiei juridice, susţine că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, analizează cauza sub toate aspectele în limitele devoluţiunii procesuale civile specifice acestei faze astfel că această excepţie a fost în mod întemeiat respinsă.

Anterior introducerii cererii de chemare în judecată (12.04.2017, înlăuntrul termenului de prescripţie, indiferent de orice situaţie intreruptivă a cursului acestuia), termenul de prescripţie fusese deja întrerupt ca efect al introduverii cererii de chemare în judecată, ce a reprezentat obiect al dosarului nr. x/2014, invocat chiar de recurent în susţinerea excepţiei autorităţii lucrului judecat a deciziei definitive pronunţată în această cauză.

Ca urmare a introducerii acestei cereri de chemare în judecată, chiar şi respinsă, sub aspect prescriptiv, aceasta a dus la extindere cu 6 luni a termenului aferent prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa prezentei cereri de chemare în judecată, conform art. 2537 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 1539 C. civ.

În aceste condiţii, termenul de prescripţie urma să se împlinească la data de 27.04.2017 (intreruperea termenului de prescripţie extinzâdu-se inclusiv pe termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2014, deci de la introducerea acţiunii aferente acestui litigiu şi până la pronunţarea soluţiei definitive în acesta (27.10.2016) şi, respectiv, de la această dată, până la data de 27.04.2017.

Chiar dacă nu ar fi intervenit cauza cu nr. x/2014, soluţionată prin decizia nr. 5007/27.10.2016, tot ar fi operat un caz de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în contextul recunoaşterii efectuate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresa nr. x/08.03.2017, făcând trimitere la art. 2547 pct. 4 C. civ.

Prin notele de şedinţă depuse la 07 octombrie 2024, prin poştă electronică, intimata-reclamantă a reiterat o parte din argumentele expuse prin întâmpinare, în ceea ce priveşte criticile privind temeiul juridic eronat al acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat, caracterul prescris al dreptului material la acţiune şi incidenţa protocolului din 14.03.2014 încheiat între părţi, cu extinderea termenului de 7 zile, în schimbul unei campanii de promovare a prpriei imagini a A. S.A., în cadrul acţiunii "Curăţenia de Primăvară".

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 19 martie 2024, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 28 martie 2024 şi, respectiv, la data de 29 martie 2024, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 15 aprilie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 21 mai 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză, iar prin încheierea de şedinţă de la acel termen, instanţa l-a admis în principiu, stabilind termen pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, la data de 08 octombrie 2024, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că decizia atacată este nelegală întrucât, în condiţiile în care tribunalul a soluţionat cauza fără a se pronunţa pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, să anuleze sentinţa şi să reţină cauza spre rejudecare, iar nu să menţină hotărârea care a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură instituite de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. care impuneau instanţei de fond să soluţioneze în prealabil excepţia prescripţiei.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, pe raza sectorului 5 Bucureşti, în perioada 23.03.2014-06.06.2014, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 101/2006 şi ale Legii nr. 51/2006, precum şi a celor ale art. 52 raportat la art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007.

Pârâta s-a apărat în proces invocând, în faţa primei instanţe, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1009/15.05.2019, pronunţată în primul ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei ca fiind inadmisbilă, reţinând că, în raport de temeiul de drept invocat de reclamantă în mod expres prin cererea de chemare în judecată, anume îmbogăţirea fără justă cauză, dar şi de considerentele deciziei civile nr. 5007/27.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate într-un litigiu anterior derulat între aceleaşi părţi, în care s-a reţinut că reclamanta trebuie să formuleze o acţiune în "realizarea dreptului", respectiv de obligare a pârâtei la plata serviciilor după expirarea contractului intervenit între părţi, pentru o perioadă de 90 de zile, pe temeiul dispoziţiilor art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, reclamanta are la dispoziţie o acţiune în realizare întemeiată pe dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007.

Prin decizia civilă nr. 2078A/20.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, admiţând apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1009/15.05.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea stabilirii calificării juridice corecte a cauzei cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, text de lege ce a fost invocat în mod expres de reclamantă ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii dar care a fost ignorat de prima instanţă care a analizat cu prioritate doar incidenţa dispoziţiilor art. 1345 C. civ.

În rejudecare, respectând îndrumările instanţei de control judiciar, Tribunalul a pus în discuţie calificarea şi natura juridică a cererii şi a constatat că este învestită cu o acţiune în realizare (în pretenţii), întemeiată pe H.G. nr. 745/11.07.2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, act normativ de care Legea serviciilor comunitare de utilităţii publice nr. 51/2006 leagă naşterea obligaţiei de plată a serviciilor prestate după expirarea contractului.

Astfel, reţinând că, potrivit art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007, în situaţia prevăzută la art. 50 lit. a), titularul de licenţă are obligaţia să asigure continuitatea serviciului/activităţilor licenţiat/licenţiate până la preluarea acestora de către un nou operator, dar nu mai mult de 90 de zile, că art. 50 lit. a) se referă la situaţia încetării valabilităţii unor contracte de delegare a serviciului/activităţii licenţiate, situaţie ce se regăseşte şi în litigiul de faţă, şi că, în speţă, reclamanta a prestat efectiv servicii în favoarea pârâtei, pe perioada de 90 de zile indicată în acţiune, fără ca aceasta din urmă să conteste prestarea serviciilor şi cuantumul contravalorii lor, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 816/18.05.2021, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata sumei de 6.025.827,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, pe raza sectorului 5 Bucureşti, în perioada 23.03.2014-06.06.2014.

Declarând apel împotriva acestei hotărâri, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut, în cadrul uneia dintre criticile formulate, că prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, deşi aceasta fusese invocată încă din primul ciclu procesual, când, de asemenea, nu a fost tranşată. În continuare, a prezentat motivele pentru care apreciază că pretenţiile deduse judecăţii sunt prescrise şi că în cauză nu operează niciun motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Prin decizia atacată pe calea prezentului recurs, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de pârâtă, menţinând sentinţa primei instanţe ca temeinică şi legală.

Cu referire la motivul de apel ce a vizat omisiunea instanţei de a fond de a analiza şi soluţiona excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Curtea de Apel, reţinând efectul devolutiv al apelului şi limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, a analizat ea însăşi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a constatat caracterul nefondat al acesteia în raport de împrejurarea că, în cauză, termenul de prescripţie extinctivă a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, cerere ce a fost introdusă chiar în anul 2014. Or, întreruperea s-a extins, din punct de vedere legal, inclusiv pe termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în acel dosar (27.10.2016), respective, până la data de 27.04.2017, conform art. 2537 alin. (1) pct. 2, rap. la art. 2539 C. civ., instanţa de apel constatând, astfel, că acţiunea de faţă a fost introdusă în interiorul termenului legal de 6 luni ce urma să expire la 27.04.2017.

Ceea ce i se reproşează instanţei de apel pe calea prezentului recurs este faptul că, deşi a constatat că Tribunalul nu a soluţionat excepţia prescripţiei, încălcând astfel prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nu a anulat sentinţa pronunţată, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, astfel cum impun dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., ci a menţinut-o, respingând apelul ca nefondat.

Înalta Curte notează că, într-adevăr, art. 248 C. proc. civ. impune regula ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune constituie o excepţie de fond, absolută, şi are, în sens restrâns, natura unui mijloc de apărare în legătură cu cererea de chemare în judecată a reclamantului, invocarea excepţiei constituind o componentă a dreptului fundamental la apărare al pârâtului. Ca urmare, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la excepţie se constiutuie într-o încălcare a regulilor de procedură înscrise în art. 248 alin. (1) mai sus citat precum şi a dreptului la apărare al părţii care o invocă, de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii astfel pronunţate.

Art. 480 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, acesteia fiindu-i recunoscută autoritatea de a confirma hotărârea criticată sau de a o infirma.

Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul sau va constata perimarea acestuia, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi aerticol, în ipoteza admiterii apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba, în tot sau în parte, hotărârea apelată.

Aşadar, în situaţia în care instanţa de apel constată caracterul nefondat al criticilor formulate de apelant în cuprinsul motivelor de apel sau când, rejudecând cauza sub toate aspectele, ajunge la aceeaşi soluţie ca şi prima instanţă, constatând, astfel, caracterul legal şi temeinic al hotărârii apelate, aceasta va respinge apelul ca nefondat şi va menţine hotărârea atacată.

Cât priveşte admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate, textul art. 480 C. proc. civ. face mai multe distincţii, în funcţie de motivul ce determină adoptarea acestei soluţii, corespunzător uneia dintre ipotezele descrise la aliniatele 3-6 ale acestui articol, prevederile art. 480 alin. (3) - (5) referindu-se la trei cazuri de nulitate a hotărârii apelate (când, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată - art. 480 alin. (3) - sau în ipoteza în care prima instanţă a fost necompetentă - art. 480 alin. (4) şi (5), în timp ce art. 480 alin. (6) se referă la "alt motiv de nulitate".

Deşi omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se circumscrie unui motiv de nulitate a sentinţei astfel pronunţate, în sensul art. 480 alin. (6) C. proc. civ., împrejurarea că instanţa de apel nu a aplicat strict soluţia impusă de acest text legal, de admitere a apelului şi anulare a sentinţei cu reţinere spre rejudecare, nu este de natură a conduce la casarea deciziei atacate câtă vreme se constată că, în fapt, excepţia respectivă a fost oricum analizată ca atare de către instanţă, în virtutea caracterului devolutiv al apelului şi corespunzător limitelor devoluţiunii stabilite prin motivele de apel formulate de pârâtă, motive în cadrul cărora aceasta reiterase susţinerile ce au fundamentat excepţia invocată cu solicitarea expresă adresată instanţei devolutive de a le avea în vedere.

Art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având denumirea marginală Efectul devolutiv al apelului, prevede că "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept", iar art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Era, aşadar, în sarcina instanţei de apel să se pronunţe inclusiv în privinţa excepţiilor procesuale invocate în condiţiile legii şi nesoluţionate în prima etapă procesuală, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. Or, procedând la rejudecarea pricinii în raport de criticile deduse judecăţii apelului cu privire la încălcarea obligaţiei primei instanţe de tranşare a excepţiei prescripţiei (excepţie de fond), instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al acesteia, susţinerile recurentului pârât referitoare la nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. neputând fi primite cu atât mai mult cu cât partea nu a invocat şi nici nu a dovedit că, nedispunând mai întâi admiterea apelului şi anularea sentinţei, instanţa de apel i-ar fi pricinuit o vătămare procesuală care nu ar fi putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.. Câtă vreme, pe calea apelului, pârâtul a avut posibilitatea să readucă în discuţie susţinerile cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind prescrierea acţiunii deduse judecăţii, iar acestea i-au fost efectiv analizate, nu se poate pretinde cu temei existenţa unui motiv care să justifice casarea deciziei atacate, aspectul invocat de recurent fiind unul pur formal. În condiţiile în care prima instanţă a admis pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar instanţa de prim control judiciar a respins apelul pârâtului, costatând temeinicia soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată de către tribunal, considerentele reţinute de curtea de apel în analiza criticii referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu au adus elemente în plus care să determine un regim juridic procesual diferit şi să influenţeze în vreun fel soluţia adoptată în evocarea fondului de către prima instanţă, împrejurare în raport de care Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a hotărârii atacate din pesrepctiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica ce vizează modul concret de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Circumscris acesteia, recurentul invocă interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 şi a celor ale art. 2539 alin. (2) C. civ., critica astfel formulată urmând a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărei acţiune se prescrie.

De asemenea, în acord cu menţiunile art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni, de la data la care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Aşadar, din coroborarea celor două articole mai sus redate, rezultă că instituţia juridică a prescripţiei, înţeleasă ca reprezentând dreptul material la acţiune pentru obţinerea concursului statului în vederea dobândirii unui anumit drept, nu este întreruptă (modificată, în sensul înlăturării prescripţiei scurse înainte de apariţia cauzei întreruptive şi începerii unui nou termen de prescripţie) în acele ipoteze în care cererea de chemare în judecată anterior introdusă a fost respinsă cu caracter definitiv.

Cu titlu de excepţie, însă, caracterul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată introduse anterior îşi produce efectele juridice atunci când, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere a acelei cereri de chemare în judecată a rămas definitivă, partea (prin ipoteză, cea care pierde litigiul) introduce o nouă cerere. În această din urmă ipoteză se cere condiţia suplimentară a admiterii noii cereri de chemare în judecată, aspect ce se verifică de către instanţa învestită cu acel nou litigiu, după dezbateri contradictorii, la finalul acestuia.

Aceasta din urmă este şi premisa în cauza dedusă judecăţii pe calea prezentului demers judiciar. După o primă cerere de chemare în judecată respinsă prin sentinţa civilă nr. 4207/03.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 5007/27.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a promovat prezenta acţiune civilă împotriva aceluiaşi pârât, Municipiului Bucureşti, la data de 12 aprilie 2017.

În raport de data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în litigiul anterior, 27 octombrie 2016, şi data la care a fost introdusă acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze, 12.04.2017, se constată că sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 2539 alin. (2) C. civ. privind efectul întreruptiv de prescripţie al introducerii unei noi cereri de chemare în judecată într-un interval de maxim 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii anterioare de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii civile promovată de aceeaşi reclamantă, deoarece prezenta acţiune a fost introdusă în interiorul respectivului termen legal de 6 luni, ce urma să expire la data de 27.04.2017.

Recurentul susţine că pentru a opera efectul întreruptiv de prescripţie este necesar ca atât cererea de chemare în judecată precedentă cât şi cererea de chemare în judecată subsecventă să tindă la realizarea aceluiaşi drept supus prescripţiei, fiind necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două cereri succesive pentru a se reţine efectul întreruptiv al primei cereri.

Rezultă din dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) C. civ. că, ori de câte ori o nouă acţiune civilă este promovată pe rolul instanţelor în termen de 6 luni după ce o cerere de chemare în judecată anterioară a fost respinsă prin hotărâre definitivă, efectul întrerupător de prescripţie al primei cereri este activat prin această a doua chemare în judecată, cu singura condiţie ca aceasta din urmă să fie şi admisă.

Efectul întreruptiv de prescripţie intervine doar dacă între cele două acţiuni succesive există identitate de părţi, precum şi identitate de chestiune litigioasă. Nu se cere o identitate formală de obiect şi cauză, dar este necesar ca cea de-a doua cerere să aibă în esenţă aceeaşi finalitate precum prima cerere. Această condiţie este îndeplinită în cauză, întrucât se tinde la obligarea pârâtului la plata contravalorii serviciilor prestate şi încasarea sumei despre care se susţine că este datorată în condiţiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.06.2007.

În consecinţă, susţinerile recurentului-pârât circumscrise motivului de recurs ce vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 4207/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 5007/2016, care, prin considerente decisive, fundamentează soluţia de respingere a acţiunii în contencios administrativ, argumentând raţiunea pentru care Municipiul Bucureşti nu este ţinut de obligaţia de a face pretinsă de reclamantă.

În concret, recurenta face trimitere la considerentele prin care se reţine că dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/2007 nu sunt aplicabile situaţiei deduse judecăţii de către A. cu privire la serviciile prestate după expirarea contractului de servicii, că acest contract nu este un contract de delegare a gestiunii serviciului/activităţii licenţiate în sensul art. 50 lit. a) din H.G. nr. 745/2007 şi că adresa ANRSC nu reprezintă decât o informare a unei autorităţi publice care nu poate determina prelungirea duratei unui contract de achiziţie publică, cu nerespectarea procedurii specifice reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 şi care nu poate fi considerată o clarificare a raporturilor contractuale.

Înalta Curte reţine că efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, oprind o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., iar efectul pozitiv consacrat de alin. (2) din acelaşi articol, se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, în acest caz nemaifiind necesară existenţa unei triple identităţi de acţiune - ci doar identitatea de părţi, respectiv de chestiune litigioasă.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul analizei instanţei de contencios, prin decizia nr. 5007/27.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a avut ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la înscrierea în fişa constatatoare a rezultatului operaţiilor serviciului de salubritate stradală realizat de către A. S.A., în calitate de operator al acestui serviciu, în conformitate cu rapoartale de activitate, respectiv situaţii şi lucrări aferente perioadei 23.03.2014-06.06.2014, emise de reclamantă şi comunicate pârâtului prin executor judecătoresc, având o valoare de 6.025.867,68 RON plus TVA aferent (obligaţie de a face).

Spre deosebire de aceasta, cererea ce face obiectul prezentei cauze vizează solicitarea aceleiaşi reclamante de obligare a pârâtului la plata sumei de 6.025.867,68 RON reprezentând contravaloarea serviciilor profesionale de salubrizare prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, în perioada indicată (acţiune în pretenţii).

Din analiza considerentelor deciziei civile nr. 5007 din 27.10.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în litigiul anterior, rezultă, contrar susţinerilor recurentului reclamant, că instanţa de apel nu a tranşat în mod definitiv nicio chestiune care ţine de fondul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, şi nici de natura contractului dintre părţi, în sensul dacă este aplicabil sau nu art. 52 din H.G. nr. 745/2007, ci a statuat doar asupra căii legale pe care reclamanta o are de urmat pentru realizarea pretenţiilor sale, indicând-o ca fiind acţiunea în realizarea pretenţiilor băneşti (obiectul cauzei pendinte).

Considerentele indicate de recurentă ca având putere de lucru judecat sunt scoase, de fapt, din contextul motivării, fiindu-le atribuit un alt sens decât cel avut în vedere de instanţa de contencios administrativ, or, această manieră de prezentare a situaţiei nu poate justifica concluzia pe care recurenta încearcă să o acrediteze.

În concret, în decizia pronunţată în litigiul anterior s-au reţinut următoarele: "Deşi în cauză (respectiva cauză de contencios administrativ ce a avut ca obiect obligatia de a face) nu este vorba despre încetarea valabilităţii unui contract de delegare a serviciului/activităţii licenţiate, chiar dacă s-ar aprecia că recurentei-reclamante i s-ar aplica disp. art. 52 din H.G. nr. 745 din 11 iulie 2007 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice şi că în baza acestor dispoziţii a continuat prestarea serviciului de salubritate, textul de lege nu prevede nicio obligaţie pentru autoritatea publică locală, conform celor solicitate prin acţiune, în realitate reclamanta urmărind plata serviciilor prestate şi încasarea sumei pentru care însă este obligată să formuleze o acţiune cu acest obiect, ocazie cu care se poate analiza natura raporturilor juridice dintre părţi, obligaţiile asumate şi modul de îndeplinire al acestora".

Rezultă cu evidenţă din aceste considerente ale deciziei analizate că aspectul reţinut de instanţa de contencios, în sensul că (în cauza respectivă) nu este vorba despre încetarea valabilităţii unui contract de delegare a serviciului/activităţii licenţiate, nu are valenţele unei dezlegări cu privire la natura contractului şi a raporturilor stabilite între părţi ci doar al unei sublinieri cu privire la obiectul concret al acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită, anume obligarea pârâtului la înscrierea în fişa constatatoare a rezultatului operaţiilor serviciului de salubritate stradală realizat de către A. S.A., în calitate de operator al acestui serviciu, în conformitate cu rapoartale de activitate, respectiv situaţii şi lucrări aferente perioadei 23.03.2014-06.06.2014, emise de reclamantă şi comunicate pârâtului prin executor judecătoresc, având o valoare de 6.025.867,68 RON plus TVA aferent (obligaţie de a face), iar nu stabilirea încetării valabilităţii unui contract de delegare a serviciului/activităţii licenţiate. Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat este limitată la necesitatea formulării unei acţiuni precum cea de faţă.

Pe de altă parte, din sintagma chiar dacă s-ar aprecia că recurentei-reclamante i s-ar aplica disp. art. 52 din H.G. nr. 745 din 11 iulie 2007... şi că în baza acestor dispoziţii a continuat prestarea serviciului de salubritate nu se poate deduce că instanţa de contencios ar fi tranşat asupra faptului că raporturile dintre părţi nu ar putea fi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale, ci, dimpotrivă, că aceasta a indicat necesitatea efectuării unei analize cu privire la incidenţa acestui text legal în cadrul unei eventuale acţiuni în realizare pe care reclamanta o putea promova.

Or, câtă vreme instanţa de contencios a subliniat în mod explicit că abia în cadrul acţiunii în realizare pe care reclamanta o are la dispoziţie, instanţa de judecată va trebui să analizeze raporturile dintre părţi, susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia instanţa de contencios ar fi tranşat deja în mod definitiv asupra naturii acestora şi implicit asupra naturii contractului intervenit între părţi şi a dispoziţiilor legale aplicabile apare ca fiind lipsită de fundament, din niciun considerent al deciziei analizate nerezultând că problema raportului contractual stabilit între părţi ar fi format obiect de preocupare pentru instanţa respectivă.

În acest circumstanţe, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, susţinerile recurentului-pârât referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei pronunţate în litigiul anterior apar ca fiind neîntemeiate şi nu justifică incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile ce susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. 52 din H.G. nr. 245/2007 şi a art. 1270 alin. (1) C. civ. în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata remuneraţiei aferente serviciilor de salubrizare pentru perioada de 90 de zile pe care reclamanta le-a asigurat, după expirarea contractului de prestări servicii.

În concret, în susţinerea acestui motiv de recurs, pârâtul solicită să se constate că, în raport de clauzele prevăzute la art. 4 şi art. 6 din contract, de actele adiţionale nr. x/13.09.2013 şi nr. y/1.02.2014 şi adresele nr. x/16.04.2014 şi nr. y/14.05.2014, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că pretinsa incidenţă a art. 52 din H.G. nr. 745/2007 cu privire la obligaţia A. de a asigura continuitatea serviciului după expirarea duratei contractului de prestări servicii ar fi suficientă de plano şi per se pentru a genera obligaţia Municipiului Bucureşti de a plăti remuneraţia aferentă acestor servicii, în pofida acordului de voinţă contrar, neechivoc al părţilor de a nu majora preţul forfetar al serviciilor prestate de A. chiar dacă durata prestării acestor servicii se extinde.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât, aşa cum s-a arătat şi anterior, nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurentului pârât referitoare la modul în care instanţa devolutivă a analizat şi interpretat clauzele contractului de prestări servicii şi ale actelor adiţionale la acesta precum şi înscrisurile depuse la dosar în dovedirea raporturilor dintre părţi nu pot fi primite, întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurentul nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., acesta fiind nemulţumit doar de concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că, în realitate, pârâtul datorează reclamantului contravaloarea serviciilor de salubritate prestate şi în cele 90 de zile ulterioare momentului încetării contractului.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt şi asupra conţinutului actului juridic ce constituie izvorul raporului juridic dedus judecăţii, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor administrate şi a conţinutului contractului şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a tranşat corect problema existenţei obligaţiei de plată în sarcina pârâtei, în raport de conţinutul concret al contractului şi de dispoziţiile art. 52 din H.G. nr. 745/11.07.2007.

Potrivit acestui text legal, în situaţia prevăzută la art. 50 lit. a), titularul de licenţă are obligaţia să asigure continuitatea serviciului/activităţilor licenţiat/licenţiate până la preluarea acestora de către un nou operator, dar nu mai mult de 90 de zile. Or, în condiţiile în care din probele administrate rezultă că reclamanta a continuat prestarea serviciilor de salubritate pe perioada indicată în cererea de chemare în judecată, în mod corect au apreciat instanţele de fond că pârâta datorează contravaloarea acestora.

În speţă, recurentul nu contestă prestarea de către reclamantă a serviciilor de salubritate în cele 90 de zile ulterioare momentului expirării perioadei contractuale, dar susţine că nu poate fi obligat la plata acestora întrucât el nu a solicitat continuarea serviciului, împrejurare faţă de care apreciază că îndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor contractate a fost benevolă, astfel că nu justifică o contraprestaţie din partea sa.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că atât timp cât, pe de o parte, obligaţia reclamantei de a asigura continuitatea serviciului până la preluarea acestuia de către un nou operator, dar nu mai mult de 90 de zile, decurge din lege, fără ca acesteia să-i corespundă un drept corelativ al beneficiarului de a solicita continuarea serviciului, iar, pe de altă parte, pârâtul nu a a refuzat prestarea serviciului pe durata celor 90 de zile de la încetarea contractului, ci a beneficiat de el, nu se poate susţine cu temei că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la recuperarea sumelor ce reprezintă contravaloarea prestaţiilor, cu excepţia perioadei cu privire la care a consimţit expres să nu fie remunerată.

Reclamanta nu avea un drept de opţiune între a continua sau nu prestarea serviciului, aceasta fiind condiţionată doar de faptul nepreluării serviciului de către un alt operator, după cum continuarea serviciului nu depindea de solicitarea sau acceptarea expresă venită din partea pârâtului. Or, câtă vreme obligaţia asumată de reclamantă prin contract a continuat în mod legal şi după expirarea acestuia, este evident că acesteia îi corespunde dreptul corelativ de a solicita contravaloarea serviciului prestat şi, implicit, obligaţia de plată a beneficiarului.

A accepta teza pe care recurentul încearcă să o acrediteze înseamnă a admite că obligaţia reclamantei de a continua prestarea serviciului pe parcursul celor 90 de zile ulterioare expirării termenului contractului ar fi una cu titlu gratuit, or, din nicio prevedere legală nu rezultă posibilitatea unei asemenea interpretări.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material incidente, în cauză nefiind incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1643A din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1643A din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.