Detention conditions damages: nullity of cassation appeal for unpaid judicial stamp duty and consequent loss of effect of cross-appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a la data de 05 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Giurgiu, a solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 10.000 euro şi despăgubiri morale în cuantum de 400.000 euro, pentru condiţiile de detenţie.

La termenul de dezbateri din data de 16 noiembrie 2021, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Penitenciarul Rahova pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, a admis excepţia prescripţiei invocată de Penitenciarul Jilava pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, a admis excepţia prescripţiei invocată de Agenţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Giurgiu pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, reţinând că, faţă de data înaintării cererii de chemare în judecată, a operat o întrerupere a termenului de prescripţie pentru 3 ani anterior acesteia.

La acelaşi termen de judecată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale a Penitenciarelor, faţă de atribuţiile acestei instituţii în organizarea executării pedepselor şi prevederile art. 6 din H.G. nr. 756/2016, şi a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, reţinând că, faţă de petitul şi motivarea cererii de chemare în judecată, nu sunt invocate aspecte de natură a atrage răspunderea acestor două instituţii în raport de motivele cererii de chemare în judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1774 din 16 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea cu privire la prejudiciile produse anterior datei de 05 noiembrie 2017, ca prescrisă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Giurgiu, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1088A din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1774 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat; a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1088A din 25 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 ianuarie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 01 februarie 2024, a constatat că cererea de recurs principal îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 raportate la art. 7 alin. (2 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit obligaţia recurentului-reclamant privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON şi de a depune, în termen de 10 zile de la comunicarea comunicării, un exemplar semnat al cererii de recurs, sub sancţiunea anulării recursului.

Prin rezoluţia din 30 aprilie 2023, s-a dispus comunicarea recursului incident formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu menţiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe şi admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut că reducerea pedepsei de executare la 168 de zile este suficientă ca mijloc de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat acestuia şi nu se impune o indemnizaţie pecuniară.

În mod nelegal a apreciat instanţa de apel că cererea cu privire la despăgubirile materiale şi morale este prescrisă, deşi acţiunea a fost formulată la data de 05 noiembrie 2020, având în vedere perioada 2016-2018 în care a fost încarcerat, astfel că dreptul material la acţiune a început să curgă de la momentul încetării conduite ilicite, respectiv de la data eliberării sale (22 octombrie 2018).

În mod nelegal instanţa de apel a concluzionat că nu există un raport de cauzalitate între afecţiunile medicale ale recurentului şi faptele pârâţilor apreciind că starea sa de sănătate nu a fost afectată în perioada detenţiei, deşi fiecare din instituţiile penitenciarelor pentru perioada respectivă au susţinut existenţa condiţiilor necorespunzătoare şi au considerat că pentru acestea a beneficiat de 168 de zile considerate executate.

Chiar dacă în fişa medicală depusă la dosar rezultă că la data de 01 iulie 2016, data încarcerării, recurentul-reclamant a avut diabet zaharat de tip II, totuşi curtea de apel nu a reţinut, în baza documentelor medicale, că datorită condiţiilor de încarcerare a suferit episoade de acutizare şi de agravare a bolilor, a diabetului, creşterea glicemiei fiind de 500 ml/dl, în condiţiile în care valoarea normală a glicemiei este între 90ml/dl şi 120ml/dl, aşa cum a arătat şi în cererea iniţială formulată la data de 05 noiembrie 2020.

A precizat că iarna nu avea căldura corespunzătoare sezonului, ceea ce făcea ca frigul să îi afecteze pe toţi, declanşând dureri de oase şi răceli repetate, aspect care îl făcea să simtă perioada detenţiei şi mai grea, ceea ce a dus ulterior la afecţiuni reumatologice, cum ar fi coxartroza.

Or, condiţiile arătate în cererea iniţială, în cele trei penitenciare în care a fost încarcerat, în perioada menţionată, i-au afectat grav sănătatea fizică şi psihică, aspect ce rezultă din documentele medicale în urma investigaţiilor medicale, de când a fost liberat.

A mai susţinut că starea sănătăţii sale fizice, psihice şi emoţionale a fost afectată ireversibil în perioada anchetelor şi detenţiei, datorită condiţiilor precare, lipsei unui regim alimentar şi a unui tratament corespunzător, exemplificând o serie de boli principale şi secundare, cum ar fi: diabet zaharat de tip II, accidente vasculare repetate care au dus la demenţa vasculară degenerativă şi pierderi de memorie, probleme hepatice şi de digestie, pietre la fiere, probleme reumatologice, dureri de cap, pierdere de echilibru, stări de leşin, pierderea dinţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, necesitatea de a fi consultat, de a fi tratat în interiorul perioadei relevate dovedeşte în mod evident raportul de cauzalitate între fapta ilicită (condiţiile improprii din penitenciare) şi prejudiciul suferit de recurent, mai ales că s-a recunoscut faptul că beneficiul de 168 de zile s-a acordat pentru condiţii necorespunzătoare, dar nu la fel a fost reparat prejudiciul moral şi fizic pe care l-a suferit recurentul, îmbolnăvirea sa reprezentând un prejudiciu care trebuie reparat şi care nu poate echivala, nu poate fi pus în situaţie de egalitate cu cele 168 de zile considerate executate, beneficiu care a fost acordat pentru cazare în condiţiile necorespunzătoare (insalubritatea, lipsa oxigenului, alimentaţia, etc.).

II.2. Recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, desfiinţarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii procesual-pasive a acesteia în prezenta cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel a reţinut că instituţia recurentă are calitate procesuală pasivă, atât timp cât fapta ilicită invocată s-a produs în mediul penitenciar şi aceasta are calitatea de autoritate cu atribuţii de organizare, coordonare, evaluare, control şi îndrumare a activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, justificând aceasta prin faptul că H.G. nr. 756/2016, act normativ referitor la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prevede că unităţile penitenciare funcţionează în subordinea recurentei.

A precizat că reclamantul a formulat o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor la plata unor daune morale pentru supunerea la tratamente inumane şi degradante şi pentru pretinsa deteriorare a stării sale de sănătate, urmare a pretinselor condiţii de detenţie necorespunzătoare din penitenciarele în care a fost acesta încarcerat, astfel cum a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă nu există nicio prevedere legală în sensul angajării Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru penitenciarele din subordine.

O eventuală faptă ilicită a acesteia poate fi imputată numai în contextul în care în cauză s-ar invoca tocmai încălcarea atribuţiilor de supraveghere şi coordonare a unităţilor penitenciare subordonate, pe când în cauza de faţă, situaţia pretins generatoare de prejudiciu se referă la condiţiile concrete de executare a pedepsei privative de libertate care ar fi echivalat cu tratamentele inumane în percepţia reclamantului şi care sunt în zona de responsabilitate a fiecărei unităţi penitenciare, înzestrate, prin lege, cu personalitate juridică.

Rezultatul acestui raţionament este faptul că printr-o astfel de concluzie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor devine parte în proces pentru pretinsele fapte ilicite ale penitenciarelor, care au personalitate juridică, lipsind de eficienţă dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., dar şi cele ale art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, prin care sunt stabilite în mod expres rolurile ordonatorilor de credite, iar pentru condiţiile materiale de detenţie oferite reclamantului, persoanele juridice de drept public responsabile sunt unităţile penitenciare în care acesta a fost custodiat.

De asemenea, după cum au constatat atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, pentru supraaglomerare şi pentru neasigurarea unor condiţii adecvate de detenţie, în ipoteza în care acestea vor fi reţinute de către instanţă, responsabil este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

A menţionat că organizarea şi coordonarea activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, însă răspunderea revine Statului Român, acesta fiind cel care stabileşte politica penală şi financiară, recurenta având doar atribuţiile de a aplica această politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că în Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmives şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de deţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România şi a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie pentru situaţiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deţinută.

Or, toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, hot. din 10 ianuarie 2012), respectiva obligaţie nefiind doar o obligaţie de mijloace, ci una de rezultat.

Contrar raţionamentului instanţei de fond, problema generală a sistemului penitenciar din România a condiţiilor de detenţie, este o consecinţă a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative şi adoptării măsurilor necesare prevenirii apariţiei sau reducerii acesteia aparţin statului, cum s-a reţinut, de altfel, constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 aprilie 2024, prin fax, în termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul Bucureşti Jilava a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, în esenţă, a arătat că soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimat, este legală.

Cu referire la art. 2517 şi art. 2523 C. civ., intimatul-pârât a susţinut că termenul de prescripţie a dreptului la prezenta acţiune a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de condiţiile existente în Penitenciarul Bucureşti Jilava, respectiv 12 iulie 2017, împlinindu-se la data de 12 iulie 2020, reclamantul fiind încarcerat în acest penitenciar în perioada 12.07.2017-22.10.208.

A considerat că soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de Penitenciarul Bucureşti Jilava este legală, în condiţiile în care din precizările reclamantului în cererea de chemare în judecată nu există indicii de nerespectare de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor a dispoziţiilor Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

A făcut referire la conţinutul noţiunilor de rele tratamente, aşa cum au fost interpretate de către Curtea Europeană, la pedeapsa stabilită reclamantului prin sentinţa penală nr. 13/18.01.2018, la începerea executării la data de 01 iulie 2016 şi punerea sa în libertate din Penitenciarul Bucureşti Jilava la data de 22 octombrie 2018, precizând că din durata pedepsei i s-au dedus 94 zile arest preventiv şi 168 zile compensatorii, potrivit art. 551 din Legea nr. 169/1997, pentru condiţii necorespunzătoare.

De asemenea, a făcut trimitere la perioada executată de reclamant în Penitenciarul Bucureşti Jilava în raport de care condiţiile de cazare au respectat prevederile legale în ceea ce priveşte regimul de executare semideschis şi deschis, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 11 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2772/C/2017 privind aprobarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate.

A precizat nu se poate angaja răspunderea intimatului faţă de reclamant nici pentru cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului, întrucât titularul obligaţiei substanţiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român, în speţă nefiind întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

Cu privire la solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru o pretinsă încălcare a unor condiţii de detenţie, intimatul-pârât a menţionat că suma cerută de acesta este exagerată şi denotă dorinţa de îmbogăţire a acestuia, precizând că acest tip de despăgubire trebuie subordonat unei aprecieri rezonabile, pe bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

La data de 24 aprilie 2024, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul Giurgiu a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Pe calea excepţiei a invocat nulitatea recursului, în raport de art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurentul-reclamant nu a fost adus niciun argument în drept prin care să fie criticată hotărârea recurată, nu a indicat niciunul din motivele de casase prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nici nu a avut în vedere faptul că în acest stadiu procesual instanţa de recurs urmează să examineze în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi nu să procedeze la o nouă judecată a fondului cauzei.

Or, recurentul-reclamant şi-a manifestat nemulţumirea faţă de soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptulut material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, precum şi cu privire la soluţia de respingere a acţiunii motivat de faptul că nu există un raport de cauzalitate între afecţiunile medicale ale acestuia şi faptele pârâţilor, reiterând motivele formulate în cererea de apel, fără a prezentat în mod concret fiecare motiv de recurs şi dezvoltarea sa separat, cu privire soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, a considerat că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a respins ca fiind neîntemeiat, motivul de apel referitor la soluţia primei instanţe prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2020, redând din considerentele hotărârii atacate pe acest aspect.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că perioadele de timp în care apelantul-reclamant a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului Bucureşti - Rahova şi Giurgiu sunt situate în integralitate în afara termenului general de prescripţie de 3 ani, ţinând cont că recurentul-reclamant a solicitat faţă de Penitenciarul Giurgiu acordarea despăgubirilor civile pentru perioada 16.08.2016 -12.07 2017, perioadă de detenţie efectuată în condiţii necorespunzătoare, iar faţă de art. 2517 C. civ., reclamantul a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarul Giurgiu, adică în august 2016, nu la data când a fost eliberat, respectiv la data de 22 octombrie 2018, şi cu atât mai mult la data introducerii cererii de chemare în judecată, noiembrie 2020.

Astfel, introducerea cererii de chemare în judecată la data de 05 noiembrie 2017, în contradictoriu cu Penitenciarul Giurgiu, s-a realizat cu depăşirea termenul de prescripţie prevăzut de lege, dreptul material la acţiune al apelantului-reclamant stingându-se la data de 04 noiembrie 2017.

A considerat ca fiind neîntemeiate şi criticile recurentului-reclamant A. referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite menţionate (cu excepţia supraaglomerării) şi prejudiciul suferit de acesta, respectiv afecţiunile medicale de care suferă, în condiţiile în care instanţa de apel în mod corect a reţinut că acestea sunt nedovedite.

A precizat că recurentul-reclamant a executat un număr de 330 zile în condiţii necorespunzătoare pentru care se consideră executate suplimentar un număr de 66 de zile în baza art. 551 din Legea 254/2013, astfel că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că poate fi reţinută, ca fiind dovedită, numai fapta ilicită constând în neasigurarea suprafeţei minime de 6 mp, pentru care a apreciat că prejudiciul cauzat a fost reparat prin acordarea de 168 de zile considerate ca fiind executare din pedeapsa privativă de libertate, conform legii recursului compensatoriu

Acordarea daunelor compensatorii, are ca bază legală răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ.. Pentru angajarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile privitoare la existenţa prejudiciului, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre prejudiciul şi fapta ilicită şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Obligaţia de reparaţiune ia naştere numai ca urmare a existenţei unui prejudiciu, iar pentru acordarea daunelor rmrale este necesar ca reclamantul să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin presupusa încălcare a prevederilor Legii nr. 254/2013 şi a legislaţiei subsecvente aplicabile la data respectivă şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

În privinţa faptei ilicite, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale, reclamantul nu a indicat ce acţiuni sau inacţiuni ilicite ale intimatului-pârât antrenează obligaţia de despăgubire, deşi sarcina probei, potrivit art. 249 C. civ., îi revenea acestuia cu privire la existenţa prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.

Răspunderea civilă delictuală ia naştere în momentul în care, cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu altei persoane., însă în speţă, administraţia Penitenciarului Giurgiu nu i-a cauzat reclamantului un prejudiciu.

A menţionat că privarea de libertate prin depunerea individului în penitenciar reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice. Odată cu intrarea în penitenciar, acesta resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. Iar conform studiilor din domeniu efectele privării de libertate sub diferite aspecte emoţionale şi cognitive sunt resimţite şi de foşti condamnaţi care au executat o pedeapsă în locuri de deţinere din statele europene în care sunt asigurate condiţii de detenţie optime.

Prin urmare, a considerat că producerea unor suferinţe morale, trebuie dovedită cu documente de specialitate din care să rezulte că acestea sunt determinate de condiţii de detenţie precare, însă daunele morale solicitate sunt nesusţinute şi conduc către concluzia că, de fapt, nu se urmăreşte repararea unor pretinse pagube, ci îmbogăţirea fără justă cauză. Reclamantul nu a făcut dovada unei conduite ilicite a Penitenciarul Giurgiu, dimpotrivă, în sarcina acestuia nu poate fi reţinută nici măcar cea mai uşoară culpă, întrucât a desfăşurat toate activităţile lăsate de legiuitor la dispoziţia sa pentru a asigura, în spiritul legii, drepturile persoanelor private de libertate.

La data de 29 aprilie 2024, prin poştă electronică, intimatul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat anularea recursului, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Cu referire la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că aspectele evidenţiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate care să permită încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

La data de 07 mai 2024, prin poştă, în termen legal, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamantul A., prin care a invocat, pe cale de excepţie, în principal, netimbrarea şi nulitatea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

Relativ la excepţia netimbrării cererii de recurs, în raport de art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 197 C. proc. civ., a susţinut că din înscrisurile anexate cererii de recurs nu reiese că reclamantul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs, în raport de art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a susţinut că cererea nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază recursul şi nici probele invocate în susţinerea acestuia.

Pe fondul căii de atac, a menţionat că reclamantul a dezvoltat nemulţumirile cu privire la soluţiile pronunţate în cauză, prin care i-au fost respinse pretenţiile, ca prescrise în parte şi ca neîntemeiate.

Sub acest aspect, acesta a susţinut iniţial greşita respingere ca prescrisă în parte a acţiunii sale, iar ulterior, argumentele dezvoltate în cuprinsul recursului formulat se referă la existenţa a unet legături de cauzalitate între condiţiile de cazare pretins necorespunzătoare şi problemele de sănătate afirmate, însă ambele aspecte pe care îşi întemeiază cererea de recurs au fost respinse anterior, nemaiexistând posibilitatea ca acestea să constituie obiectul unei noi analize în calea de atac a recursului, decât motivat de existenţa unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care nu au fost relevate de parte.

Concluzionând, relativ la argumentele recurentului, a arătat că îşi menţine apărările invocate în apel.

La data de 15 mai 2024, prin poştă, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi Penitenciarul Bucureşi Jilava, Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Penitenciarul Giurgiu, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de aceşti intimaţi-pârâţi, ţinând cont că s-au invocat motive de respingere a recursului formulat de reclamantul A., pe considerente asemănătoare.

La data de 19 iunie 2024, prin poştă, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Bucureşi Jilava la recursul incident, prin care a arătat că este de acord cu cele expuse de această parte.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05 noiembrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză la data de 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia netimbrării recursului principal declarat de reclamantul A., invocată din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Dispoziţiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 arată că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/201, "Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 RON", iar conform art. 24 din acelaşi act normativ, "(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON. "

Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru de plătesc anticipat, iar pentru situaţia în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa, reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, instanţa va anula cererea sau o va soluţiona în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. arată că:

"la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii (…)." Corelativ, alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată cu nulitatea.

În lumina normelor juridice menţionate, concluzia care se impune este aceea că achitarea taxei judiciare de timbru constituie o condiţie care interesează însăşi legalitatea şi limitele învestirii instanţei spre a soluţiona raportul juridic litigios, plata acestei taxe impunându-se a se efectua - ca regulă - anticipat soluţionării litigiului (după ce instanţa a procedat la înştiinţarea părţii ce o datorează despre cuantumul ei).

Raportat la aceste exigenţe legale şi la caracterul imperativ al normelor care le instituie, Înalta Curte reţine că prin rezoluţia de primire a recursului principal, din data de 01 februarie 2024, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant A. obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 24 raportat la cele ale art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării recursului .

Obligaţia privind plata timbrajului a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 01 aprilie 2024, cu adresele emise la 19 martie 2024, la domiciliul indicat pentru comunicarea actelor de procedură indicat în cererea de recurs, şi anume Bucureşti, str. x, dar şi la un alt domiciliu indicat de parte, respectiv Bucureşti, str. x, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar.

Această obligaţie a fost reiterată în cuprinsul citaţiilor emise pentru termenul de judecată din 08 octombrie 2024, conform citativului de la fila x, precum şi a proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

Recurentul-reclamant nu a înţeles să formuleze cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, ori cerere de acordare a facilităţilor pentru plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 42 alin. (2) din acelaşi act normativ, deşi această posibilitate i-a fost adusă la cunoştinţă părţii cu adresele menţionate anterior .

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, reţinând că recursul principal nu îndeplineşte cerinţa legală prevăzută de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., urmează să anuleze, ca netimbrat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1088/A din 25 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte reţine că potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ., "dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Astfel, legiuitorul a stabilit regula dependenţei soluţiei date apelului incident de soluţia dată de instanţă apelului principal, reglementarea aplicându-se şi pentru calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 491 C. proc. civ., aşa încât în baza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1088/A din 25 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, câtă vreme recursul principal primeşte o soluţie de anulare, care nu implică cercetarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1088A din 25 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.