Appeal against rejection of €120m tort claim over criminal complaint dismissed, interlocutory fee appeals inadmissible

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, la data de 11 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie despăgubită civil, prin obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi morale, deoarece a fost vătămată în procesul penal, în care a fost achitată definitiv, proces declanşat la reclamaţia falsă a pârâtei, care a încercat să probeze pretinsul prejudiciu prin evidenţe false, procese-verbale de predare primire, poliţe şi chitanţe de asigurare falsificate, declaraţii mincinoase ale propriilor angajaţi.

A mai solicitat despăgubiri morale şi materiale de minim 12 milioane de euro, maxim 120 milioane de euro, cu titlu de pierderi materiale pentru firmele sale, în afacerea pe care o avea la începutul declanşării procesului penal, respectiv o activitate de intermediere asigurări pe 10 firme unde era acţionar şi asociat şi prin care desfăşura activitate de intermediere asigurări ca persoană fizică, dar preponderent şi pe firme unde deţinea calitatea de administrator, asociat unic sau asociat majoritar - activitate de intermediere asigurări de aproape 1 milion de clienţi - asiguraţi, zeci de contracte de colaborare cu societăţi de asigurare şi peste 200 contracte cu agenţi de asigurare şi alte contracte cu subagenţi de asigurare.

Prin sentinţa penală nr. 1885 din 12 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 36 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a admis excepţia necompetenţei secţiei penale din cadrul Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu, şi a dispus trimiterea cauzei în vederea repartizării spre soluţionare uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

I.2. Încheierile şi sentinţa pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin încheierea de şedinţă din data de 08 octombrie 2020, tribunalul a reţinut că decizia RIL nr. 15/2017 nu are eficienţă juridică în cauză, atâta timp cât reclamanta, în faţa instanţei penale, iniţial învestită, şi-a precizat obiectul cererii, arătând că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, astfel că, fiind vorba de o acţiunea de drept comun, care derivă dintr-o acţiune penală, nu se poate aprecia că este vorba de situaţia premisă calificată juridic de către parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta a înţeles să renunţe la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a dispus comunicarea cererii reclamantei de renunţare la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 noiembrie 2020, tribunalul a respins excepţia netimbrării acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., ca neîntemeiată, a apreciat că asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii se poate pronunţa odată cu fondul cauzei, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce reprezintă corpul încheierii de şedinţă menţionate.

Tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisurile depuse de părţi la dosar, respingând proba testimonială şi proba cu expertiza de specialitate, apreciindu-le ca nefiind utile şi concludente în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1854 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prima instanţa a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, reprezentând prejudiciu moral; a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate; a luat act că au fost solicitate cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1566A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1854 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B. S.A. şi cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă B. S.A împotriva încheierilor de şedinţă din 08 octombrie 2020 şi din 05 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019; a admis apelul formulat de către pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1854 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată modificată şi precizată, formulată de reclamanta A.; a menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

Prin decizia civilă nr. 1711A din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1566A/28.10.2022 pronunţate în dosarul nr. x/2019, formulată de apelanta-pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. şi intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a dispus completarea dispozitivului deciziei menţionate astfel: a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat-o pe apelanta reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 36.217,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat fond şi apel şi taxă judiciară de timbru în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1566A din 28 octombrie 2022, a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022 şi a deciziei nr. 1711A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, precum şi împotriva încheierii din 12 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 februarie 2024, sub nr. x/2019, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 06 martie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, şi anume 100 RON, pentru motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi 100 RON, pentru motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs:

1. Prin cererile de recurs înregistrate la data de 03.04.2023 şi, respectiv, 10.04.2023, recurenta reclamantă, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, completată şi precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, cu referire la decizia civilă nr. 1566 din 28.10.2022 şi la încheierile premergătoare, recurenta-reclamantă a arătat că acestea sunt netemeinice şi nelegale întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legale incidente, ceea ce constituie un impediment pentru soluţionarea judicioasă a cauzei, i-a interzis să depună personal documente, aspect consemnat în încheierea de şedinţă din 03 iunie 2022, şi, în plus, nu a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, deşi formulase, la fond, o completare a cererii de chemare în judecată în acest sens, cu indicarea angajaţilor intimatei-pârâte, care se fac vinovaţi de crearea prejudiciului reclamat, aspect învederat şi în şedinţa publică din 09 iulie 2020 şi reţinut în mod corect de instanţa de fond.

În opinia recurentei, toate acestea dovedesc necunoaşterea cauzei de către instanţa de apel care nu s-a preocupat să analizeze argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, prin motivele de apel, prin completările aduse acesteia şi prin înscrisurile depuse în probaţiune, limitându-se doar la cererea precizatoare şi la motivele de apel depuse de intimata-pârâtă.

De asemenea, instanţa de apel nu a reţinut probele în mod corect şi nu a admis proba testimonială şi cea cu expertiză, deşi acestea erau utile cauzei, consecinţa fiind pronunţarea unei decizii contrare dreptului intern şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi vătămarea procesuală a reclamantei.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul jura novit curea, în ceea ce priveşte calificarea faptelor deduse judecăţii, întrucât a omis a atrage răspunderea pârâtei B. pentru fapta comitenţilor, în temeiul art. 1000 din C. civ. de la 1864, deşi prin completarea cererii de chemare în judecată au fost indicaţi angajaţii acesteia care se fac vinovaţi de crearea prejudiciului reclamat, aspect precizat şi în şedinţa publică din 09 iulie 2020, reţinut, ca atare, şi prin sentinţa penală de achitare nr. 503 din 29 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin decizia penală nr. 212A din 14 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, precum şi în recurs, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce dovedeşte necunoaşterea cauzei şi încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Cu privire la plângerea penală formulată de B., recurenta a relevat perseverenţa manifestată constant de pârâtă în susţinerea acesteia, cu scopul distrugerii afacerii şi a imaginii sale, a reclamantei, pe piaţa asigurărilor, sens în care, pe tot cursul procesului penal, pârâta a emis adrese denigratoare şi liste cu numele reclamantei şi al societăţilor aparţinând acesteia, cu indicaţia şi interdicţia de a se mai lucra cu ea pe piaţa asigurărilor, inclusiv cu fostul soţ al reclamantei şi cu societatea acestuia, deşi deţinea adresă de la B. din care rezulta că reclamanta şi societăţile sale nu aveau şi nu au datorii la pârâtă.

Or, aşa cum a arătat în cererea de chemare în judecată completată şi precizată, precum şi în apelul completat şi precizat, toate depuse în termen, viaţa personală şi activitatea profesională i-au fost afectate de abuzul de drept şi denigrarea săvârşite de B., reclamanta fiind prejudiciată de acţiunile angajaţilor pârâtei, care au semnat plângerea penală împotriva sa şi care fac parte încă din conducerea pârâtei.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a precizat că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu evocă toate normele de drept substanţial incidente, nu explică modul de aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii şi nu răspunde tuturor cererilor şi criticilor formulate în apel.

Astfel, fără a ţine cont de principiul disponibilităţii în procesul civil, instanţa de apel nu a realizat o judecată a cauzei în limitele criticilor care au făcut obiectul apelului reclamantei şi se aflau în legătură cu fondul dreptului litigios, axându-se doar pe apelul formulat de pârâtă, nefiind menţionate în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii atacate care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia dată apelului, deşi există fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia pârâtei. De asemenea, instanţa nu a administrat toate probele admise, nu a analizat în detaliu probele administrate şi nu a admis probe care ar fi fost utile cauzei, argumentele folosite în motivarea soluţiei adoptate nefiind convingătoare.

Din aceste motive, consideră că se impune admiterea prezentului recurs, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, cu reţinerea încălcării art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, apreciind că acesta este singurul remediu pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi pentru respectarea gradelor de jurisdicţie.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susţinând că hotărârea atacată nu aduce lămuriri cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În concret, a arătat că pentru angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei, în raport de dispoziţiile art. 1357 C. civ., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu (condiţie neanalizată), săvârşirea unei fapte ilicite (condiţie analizată superficial), existenţa legăturii de cauzalitate (condiţie neanalizată), existenţa vinovăţiei (condiţie analizată superficial, fără a se ţine cont de toate probele şi fără a se ţine cont de autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu privire la aspecte preluate şi de decizia nr. 212A/14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).

Cu referire la fapta ilicită, a susţinut că aceasta a fost dovedită prin toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind reprezentată, aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, de fapta intimatei de a întreprinde toate demersurile necesare pentru tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverenţa conduitei acesteia în a obţine condamnarea reclamantei dedusă din complexitatea mecanismului judiciar declanşat împotriva ei pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susţinute, demersuri neînsoţite însă de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind numai expresia exercitării dreptului de petiţionare, aşa cum greşit reţine instanţa de apel, ci are caracter ilicit ca urmare a perseverenţei de care partea a dat dovadă în susţinerea unei plângeri, deşi reclamanta nu a avut nicio legătură cu prejudiciile pe care societăţile de asigurare aflate în relaţii comerciale cu intimata le-au invocat.

Vinovăţia aparţine pârâtei şi angajaţilor săi întrucât plângerea şi probele depuse odată cu aceasta sunt false şi au caracter defectuos. Perseverenţa de a depune aceste falsuri, dovedite în cursul cercetării judecătoreşti la fond şi în apel, formularea apelului penal după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, precum şi faptul că apelanta-pârâtă nu s-a constituit parte civilă împotriva intermediarului cu care a avut contract - S.C. C., faţă de care a demonstrat în procesul penal că nu s-a aflat niciodată sub controlul său, dovedesc că scopul urmărit de pârâtă a fost acela al distrugerii afacerii reclamantei din domeniul asigurărilor.

Circumscris acestei condiţii, recurenta consideră că sunt juste aprecierile instanţei de fond referitoare la faptul că răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat nu poate fi înlăturată de dreptul de a depune plângere, deoarece pârâta a depus plângerea cu rea credinţă şi a perseverat în greşeală timp de 13 ani iar angajaţii pârâtei au făcut declaraţii false în faţa organelor de cercetare penală, recunoscând, ulterior, pe parcursul procesului, acest lucru.

Recurenta a mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acuzaţiile şi afirmaţiile pârâtei la adresa sa ar fi avut o bază factuală suficientă ceea ce demonstrează lipsa relei credinţe, câtă vreme toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Cu toate că, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea precizatoare a făcut referire la hotărârile penale de achitare, care arătau fapta ilicită a pârâtei, iar în motivele de apel şi în completarea motivelor de apel a descris atât fapta ilicită a pârâtei B., cât şi fapta comitenţilor, solicitând atragerea răspunderii lor, acest aspect a fost omis de instanţa de apel, chiar şi atunci când a făcut referire la situaţia de fapt, reţinând contrariul evidenţei, deşi instanţa de fond reţinuse în mod corect că ea, reclamanta, a fost prejudiciată prin faptele astfel săvârşite. În cauză este vorba despre un abuz de drept, adică o exercitare a unui drept în mod excesiv şi nerezonabil, fapt ce contravine bunei credinţe, căpătând caracter ilicit.

Cu referire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în apel, recurenta consideră că sunt exagerate, că în mod corect instanţa de apel, prin decizia pronunţată pe fondul apelului, nu le-a acordat, şi că în mod greşit pe calea cererii de completare decizie Curtea de Apel a dispus, totuşi obligarea sa la plata către intimată pârâtă a acestor cheltuieli în condiţiile în care nu era vorba despre o simplă eroare materială pârâta având la îndemână cel mult calea recursului pentru rezolvarea acestei solicitări.

În continuare, făcând ample trimiteri la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză, a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de toate circumstanţele cauzei, analizând doar faptul depunerii unei plângeri penale, ceea ce demonstrează că a fost reţinută o situaţie incorectă.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 25 februarie 2022, a susţinut că aceasta este nelegală întrucât deşi la acel termen, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost înaintată spre soluţionare completului imediat următor, aşa cum prevăd dispoziţiile legale procedurale, ci a fost ignorată, instanţa continuând judecarea cauzei.

Cu referire la încheierea de şedinţă din 18 martie 2023, a susţinut că este nelegală întrucât a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru atât pentru apel, cât şi pentru fond, fără a se avea în vedere că acţiunea civilă provine dintr-un proces penal şi este scutită de la plata taxei de timbru, sub acest aspect legiuitorul nefăcând nicio distincţie între victimele infracţiunilor şi participantul la procesul penal în calitate de inculpat achitat definitiv, aşa încât nici instanţa nu poate distinge.

A invocat, totodată, nelegalitatea încheierii de şedinţă din 03 iunie 2022 din perspectiva interdicţiei de a depune documentele personal prin registratură sau prin e-mail sau direct la instanţă, impuse de instanţa de apel, apreciind că în acest mod i-au fost încălcate drepturile procesuale şi dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte încheierea din data de 07.10.2022, a susţinut că este nelegală şi netemeinică deoarece în momentul în care avocatul pârâtei a susţinut că reclamanta nu a invocat la fond răspunderea comitentului pentru fapta prepusului şi că nu a indicat numele acestora, instanţa nu i-a permis să răspundă şi să-şi formuleze apărări, încălcându-i şi din această perspectivă dreptul la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a reiterat motivele pentru care, atât la fond, cât şi în apel, a solicitat să fie înlăturate apărările pârâtei pe fondul litigiului, respectiv, să fie respinse excepţiile pe care aceasta din urmă le-a invocat în etapele procesuale anterioare, solicitând să fie avute în vedere ca atare în soluţionarea recursului.

2. Prin cereri succesive de completare şi precizare a motivelor de recurs, recurenta reclamantă a reluat criticile aduse deciziei instanţei de apel şi încheierilor anterior menţionate, solicitând, în plus, să se constate că instanţa devolutivă şi-ar fi depăşit limitele învestirii, soluţionând cauza prin prisma unei critici care nu a fost formulată ca atare prin cererea de apel, ci a fost invocată de către pârâtă oral, abia la termenul din data de 07.10.2022.

În acest sens, a arătat că, deşi principala critică invocată de pârâtă prin motivele de apel a vizat faptul că în cauză, pretenţiile reclamantei nu s-ar circumscrie răspunderii civile delictuale de drept comun, ci procedurii speciale privind repararea erorilor judiciare (prevăzută de art. 538 - 539 C. proc. pen.), sens în care solicitarea părţii adverse a fost aceea de admitere a cererii de apel, de anulare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre corectă soluţionare instanţei de fond, la termenul din data de 07.10.2022, pârâta B. a afirmat că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe o altă formă de răspundere decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, anume răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, în loc de răspunderea pentru fapta proprie, apreciind că, din această perspectivă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanţa de fond a schimbat cauza acţiunii.

Or, deşi nu a fost învestită în mod legal cu analiza unei astfel de critici prin cererea de apel, instanţa devolutivă a admis calea de atac şi a schimbat în tot soluţia primei instanţe, tocmai în considerarea acestui aspect, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o încălcare a normelor de procedură ce reglementează judecata în apel şi impune casarea deciziei atacate.

Tot prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurenta reclamantă a formulat critici şi cu privire la soluţia de respingere a cererii de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, pronunţate prin încheierea din data de 22.05.2022, în dosarul nr. x/2019, solicitând să se constate că este nelegală şi neechitabilă taxa de timbru stabilită în sarcina sa prin încheierea din 18 martie 2022, de 574.689 RON, pentru fond, şi de 284.344,5 RON, pentru apel, câtă vreme pretenţiile constând în acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale ce fac obiectul acţiunii provin dintr-un proces penal, astfel că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013.

3. Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15 decembrie 2023 depus prin poştă electronică la data de 19 februarie 2024, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa casării hotărârii din apel şi respingerii cererii completatoare, precum şi a apelului pârâtei, admiterea propriului apel, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată şi respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta B. S.A.

În esenţă, a susţinut că cererea completatoare formulată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât cheltuielile de judecată de peste 36.000 RON, în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, sunt exorbitante, în condiţiile în care taxa judiciară achitată de această parte a fost de numai 1.000 RON.

A reiterat, în continuare, aspectele invocate în cadrul cererii de recurs iniţiale, depuse la data de 03 aprilie 2023.

4. La data de 04.07.2024, apărătorul desemnat din oficiu pentru reprezentarea intereselor recurentei reclamante, ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate în acest sens, a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi completat ulterior, casarea deciziei nr. 1566A din 28 octombrie 2022, a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022 şi a deciziei nr. 1711A din 15 decembrie 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, precum şi a încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2019, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul dosar.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1566A din 28 octombrie 2022, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce priveşte motivarea insuficientă sub aspectul analizei condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, a menţionat că instanţa de apel s-a limitat să analizeze doar prima condiţie, cea a faptei ilicite, de altfel, analizată în mod greşit, şi să aprecieze că se deduc celelalte 3 condiţii ale răspunderii civile delictuale, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că recurenta-reclamantă a fost privată de un grad de jurisdicţie (etapa procesuală a apelului), iar dreptul său la un proces echitabil este încălcat.

În plus, instanţa de apel nu a redat în considerentele hotărârii dispoziţiile aplicabile în materie în baza cărora a dispus admiterea apelului intimatei şi nici nu a răspuns cererilor şi criticilor reclamantei, axându-se doar pe apelul formulat de către intimată.

Recurenta reclamantă a invocat, sub un alt aspect, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând că, deşi instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă intimatei rezultă din considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017, pronunţate de către Judecătoria Sector 1, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 212/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a nesocotit ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea anterior menţionată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menţionat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 - 1003 din vechiul C. civ., apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există fapta ilicită a intimatei, deşi aceasta a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, fapta ilicită a intimatei a fost reprezentată de toate demersurile necesare pentru tragerea reclamantei la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverenţa conduitei acesteia în a obţine condamnarea reclamantei atrasă de complexitatea mecanismului judiciar declanşat împotriva sa, pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susţinute, demersuri neînsoţite de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind doar un simplu drept de petiţionare, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci evidenţiază o perseverenţă în susţinerea unei plângeri formulate împotriva reclamantei care nu a avut nicio legătură cu crearea prejudiciilor societăţilor de asigurare aflate în relaţii comerciale cu intimata. A susţinut că toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017, care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Instanţa de fond a reţinut că, prin manierea defectuoasă a gestionării activităţii proprii în alegerea angajaţilor cu atribuţii concrete în acest sens, declanşarea mecanismului judiciar de tragere la răspundere penală a reclamantei pentru fapte săvârşite în legătură cu activitatea specifică profilului pârâtei are la bază o culpă in eligendo, în alte cuvinte, în alegerea subordonaţilor care au contribuit şi au redat conţinutul unor acţiuni cel puţin ilicite, or, faţă de cadrul procesual dedus judecăţii în litigiul pendinte, aceasta se traduce prin activarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sensul art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Perseverenţa se poate observa şi din faptul că intimata avea posibilitatea să se împace cu reclamanta ceea ce conducea la încetarea procesului penal, împăcarea fiind permisă de art. 244 alin. (3) C. pen.

Deşi cunoştea că reclamanta este nevinovată şi că prepuşii săi sunt vinovaţi, intimata a lăsat ca procesul penal să decurgă în continuare până la ultima etapă procesuală a apelului când hotărârea instanţei de fond a rămasă definitivă.

Aşadar, în discuţie este vorba de o răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, adică răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor, potrivit art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, iar nu despre procedura specială privind repararea erorilor judiciare prevăzută de art. 538 - 539 C. proc. pen., aşa cum a susţinut intimata, şi nici despre exerciţiul unui drept constituţional de petiţionare, de sesizare a organelor abilitate, în speţă a organelor de urmărire penală aşa cum a interpretat greşit instanţa de apel.

În acest context, a solicitat să se constate că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, cât şi dispoziţiile constituţionale pe care le-a redat în considerentele hotărârii recurate, de vreme ce intimata a depus la dosar probe care să o incrimineze pe reclamantă, cu toate că ştia că este nevinovată, iar fapta penală nu există, aşa cum, de altfel, s-a dovedit ulterior.

A precizat că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 referitoare la abuzul de drept, în condiţiile în care intimata şi-a exercitat dreptul de petiţionare, însă nu în limitele legale, ci contrar bunei credinţe, cu scopul de a o păgubi pe reclamantă, de a distruge o carieră profesională construită cu foarte multe eforturi şi cu mulţi ani de muncă asiduă, dar şi de a-i crea daune morale, ţinând cont că plângerea penală a fost formulată cu rea-credinţă şi intimata a perseverat în susţinerea sa timp de 13 ani.

Astfel, cele 4 condiţii ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi cum au fost dezvoltate pe larg în cererile de recurs depuse la dosar.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, în sensul că a acordat intimatei mai mult decât a pretins prin motivele de apel în ceea ce priveşte nereţinerea faptei comitentului, încălcând inclusiv principiul contradictorialităţii, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., făcând trimitere la art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1), art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Încălcarea normelor procedurale rezultă şi din faptul că, în cadrul şedinţei publice din 25 februarie 2022, recurenta-reclamant a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, care însă a fost complet ignorată, deşi instanţa de apel trebuia să dispună trimiterea dosarului către completul imediat următor pentru soluţionarea cererii de recuzare, iar abia ulterior soluţionării sale, să procedeze la continuarea soluţionării pricinii, dar în niciun caz să pronunţe soluţia fără soluţionarea cererii de recuzare, potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea încheierii de şedinţă din 25 februarie 2022, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul nesoluţionării cererii de recuzare şi încălcării prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, a arătat că prin încheierea de şedinţă a pus în discuţia părţilor aspectele referitoare la timbrarea sau nu a acţiunii, însă cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013, a apreciat că se impune timbrarea acţiunii, deşi această problemă fusese tranşată de către instanţa de fond, de vreme ce obiectul prezentului dosar este reprezentat de atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei şi repararea prejudiciului cauzat recurentei, prejudiciu care este rezultatul unei cauze penale, aspect ce denotă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru acelaşi motiv de casare, respectiv cel al interpretării greşite a normelor de drept material, a solicitat admiterea recursului şi cu privire la încheierile de şedinţă din 03 iunie 2022, 07 octombrie 2022 şi 25 februarie 2022 pentru motivele expuse pe larg în cererile de recurs aşa cum au fost depuse şi completate.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1711A din 15 decembrie 2023, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 şi 453 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat că suma de 36.217,35 RON este proporţională şi trebuie acordată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 15 aprilie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii cererilor de recurs promovate împotriva deciziilor civile nr. 1566/28.10.2022 şi nr. 1711/15.12.2023, iar pe fondul cauzei, respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepţia nulităţii cererilor de recurs, prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că acestea nu cuprind critici de nelegalitate ale hotărârilor atacate, ci susţineri ce privesc lipsa de temeinicie a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, care a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale (cu referire specială la fapta ilicită); o serie de aspecte faptice care vizează desfăşurarea cercetărilor penale şi a situaţiei recurentei în perioada de referinţă, fără a efectua o minimă dezvoltare a pretinselor greşeli concrete ale instanţei de apel sau a prezenta un raţionament juridic contrar acesteia, care să permită încadrarea în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, nici recursul formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 şi 07.10.2022 nu cuprinde nicio referire la motivele de casare pe care recurenta îşi fundamentează calea de atac, după cum nu există niciun argument juridic care ar putea conduce la încadrarea criticilor într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Criticile astfel formulate de către recurentă se circumscriu unor nemulţumiri faţă de hotărârea atacată, iar nu unor argumente care să corespundă exigenţelor căii extraordinare de atac a recursului, chestiune care face imposibilă analiza recursului în raport de motivele invocate de către recurentă.

Sub aspectul recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 1711/15.12.2023, prin care a fost dispusă completarea dispozitivului în sensul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, suplimentar argumentelor prezentate anterior (valabile inclusiv din perspectiva acestei cereri de recurs), acesta se impune a fi anulat inclusiv în raport de dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3/2020.

Deşi nu invocă în concret încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta vizează exclusiv nemulţumirea recurentei în ceea ce priveşte suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, însă pe calea deciziei RIL nr. 3/2020, Înalta Curte a statuat că o critică vizând modalitatea în care instanţa a apreciat caracterul proporţional şi rezonabil al cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial se circumscrie exclusiv unei critici de netemeinicie, care nu poate fi analizată cu ocazia soluţionării căii de atac a recursului.

Cu referire la legalitatea încheierii de şedinţă din 25.02.2022, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a constatat că aspectul tardivităţii formulării cererilor de apel de către reclamantă nu se mai impune a fi discutat, având în vedere că din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că atât apelul, cât şi precizările la apel au fost formulate cu respectarea termenului legal.

Prin urmare, nu doar că argumentele recurentei nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., ci acestea sunt şi complet străine de obiectul discuţiilor purtate cu ocazia termenului din data de 25.02.2022.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 18 martie 2022, prin care instanţa de apel a stabilit caracterul timbrabil al acţiunii şi al căii de atac, legalitatea acesteia rezultă din maniera judicioasă în care a fost soluţionată chestiunea timbrajului.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 29 lit. d) sau i) din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunea promovată de către aceasta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de lege pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât, pe de o parte, textul art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează scutirea de la plata taxei de timbru a acelor acţiuni pe calea cărora sunt solicitate despăgubiri pentru condamnarea ori luarea unei măsuri privative de libertate pe nedrept.

Or, reclamanta nu a solicitat pe calea acţiunii astfel de reparaţii şi nici nu a susţinut vreodată că ar fi fost supusă unei condamnări/măsuri privative de libertate astfel încât cererea introductivă să fie circumscrisă textului de la art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de o altă parte, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât despăgubirile solicitate de către reclamantă nu corespund unor pretenţii formulate de către persoana vătămată în procesul penal, ci de către o persoană care a avut calitatea de inculpat.

În acest context, în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme, instanţa de apel a stabilit în mod temeinic faptul că norma legală de scutire de la plata taxei judiciare de timbru intervine doar în acele ipoteze în care instanţa civilă este sesizată pentru soluţionarea pretenţiilor de natură civilă formulate în cadrul procesului penal sau care pot reprezenta acţiunea civilă formulată separat de acţiunea penală.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 03.06.2022, prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererilor de probe formulate în cauză, criticile recurentei sunt vădit lipsite de temeinicie în raport de măsurile dispuse la acel termen de judecată.

Contrar alegaţiilor recurentei, instanţa nu a interzis sau limitat dreptul acesteia de a depune vreun document, ci doar a solicitat avocatului ales al recurentei să procedeze la depunerea înscrisurilor încuviinţate la acel termen de judecată personal, astfel încât la dosar să fie ataşate acele documente care prezintă relevanţă în raport de teza probatorie învederată (dovedirea daunelor morale şi materiale).

Faptul ca instanţa a apreciat că documentele care urmează să fie ataşate la dosar se impune a fi selectate de o persoană cu pregătire juridică în aşa fel încât ele să corespundă finalităţii urmărite prin încuviinţarea lor nu poate echivala cu încălcarea drepturilor procesuale sau a dreptului la un proces echitabil, mai ales în contextul în care la dosarul cauzei se regăsesc o mulţime de cereri, precizări şi înscrisuri depuse personal de către recurentă, indiferent de conţinutul acestora.

Cu privire la încheierea de şedinţă din 07.10.2022, intimata-pârâtă a considerat că partea adversă nu a expus vreo critică concretă care să permită analiza legalităţii acestei încheieri, susţinerile recurentei vizând exclusiv o chestiune de desfăşurare a dezbaterilor care nu poate face obiectul verificărilor din recurs.

În referire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând nemotivarea hotărârii atacate, a susţinut că acest caz de casare nu este incident în speţă şi se impune a fi înlăturat în raport de caracterul clar, complet şi structurat al considerentelor pe care se sprijină soluţia pronunţată de către instanţa de apel, ţinând cont de condiţiilor edictate de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A considerat intimata-pârâtă că această critică nu este una concretă, recurenta folosind exprimări generale şi lipsite de substanţă, iar hotărârea de apel se bucură de o motivare corespunzătoare având în vedere că instanţa de apel a procedat la stabilirea situaţiei de fapt relevante în raport de ansamblul probatoriu, prezentând pe larg în cadrul considerentelor elementele faptice care interesează soluţionarea cauzei; hotărârea recurată cuprinde normele de drept material incidente în cauză (art. 998 - 999 C. civ. 1864), precum şi justificarea incidenţei acestora în raport de momentul săvârşirii pretinsei fapte ilicite imputate B.; hotărârea recurată cuprinde motivarea fiecărei soluţii date problemelor de drept care au făcut obiectul apelurilor, cu indicarea raţionamentului juridic folosit de către instanţă; considerentele instanţei de apel cuprind analiza şi interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, precum şi indicarea acelor condiţii care se impun a fi îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea unei persoane; instanţa a analizat, atât în abstract, cât şi în concret, dacă fapta imputată de recurentă în sarcina B. constituie o faptă ilicită care să fundamenteze angajarea răspunderii civile delictuale doar această chestiune fiind analizată de către instanţă cu indicarea tuturor dispoziţiilor legale incidente şi aplicarea acestora situaţiei faptice reţinute; împrejurarea că, ulterior stabilirii inexistenţei unei fapte ilicite, instanţa de apel nu a trecut la analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale nu echivalează cu lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii, câtă vreme neîndeplmirea oricăreia dintre cele patru condiţii este suficienta pentru respingerea acţiunii - orice alte considerente fiind, cel mult, supraabundente, iar nu necesare soluţionării cauzei.

Cu privire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că instanţa a identificat corect regulile de drept incidente în cauză, în raport de configuraţia acţiunii deduse judecăţii, pornind de la faptele imputate de către recurentă constând în exercitarea abuzivă, prin abuz de drept, fără probe, cu rea-credinţă a unei plângeri prealabile împotriva acesteia, observând în mod corect că în speţă urmează a fi verificată instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În continuare, instanţa de apel a verificat inclusiv dreptul material aplicabil acestei instituţii în raport de data săvârşirii pretinsei fapte ilicite - 22.08.2007 - (potrivit dispoziţiilor art. 103 din Legea 71/2011), stabilind astfel că raportul juridic dintre părţi este reglementat de dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ.

De asemenea, în mod corect, a stabilit că în speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite care să fundamenteze atragerea răspunderea pârâtei B., de vreme ce faptele reclamate de B. nu s-au dovedit a fi simple afirmaţii tendenţioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea recurentei, astfel încât să se încadreze în sfera unui abuz de drept, iar în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o fapta ilicită, chiar dacă aceasta nu se finalizează cu o soluţie de condamnare.

În referire la lipsa de temeinicie a cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1711/15.12.2023, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ. în raport de situaţia dedusă judecăţii, reţinând că B., în calitate de parte care a câştigat procesul, este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată, atât sub aspectul onorariilor de avocat, cât şi sub aspectul taxei de timbru, ţinând cont că litigiul a fost unul complex, a presupus peste 4 ani de judecată în etapa fondului şi a apelului, iar probatoriul administrat a avut dimensiuni considerabile; reprezentanţii convenţionali ai B. au analizat un număr foarte mare de înscrisuri şi cereri, note de şedinţă, precizări etc., depuse de către recurentă şi au formulat apărări în raport de fiecare dintre acestea; chestiunile litigioase care s-au dezbătut în cauză au avut o complexitate peste medie, presupunând atât analiza unor probleme de procedură, cât şi de fond.

A menţionat că instanţa de apel a evaluat cuantumul onorariului de avocat în raport de criteriile legale de diminuare a acestuia, prezentând argumentat motivele pentru care a dispus respingerea cererii de reducere a cheltuielilor de judecată.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 octombrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1566 din 28.10.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

II.4.1.1. Prioritar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat împotriva hotărârii şi a încheierilor şi a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022 pronunţate în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reţine că, de principiu, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată şi nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de reclamantă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) şi de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, din perspectiva neanalizării tuturor criticilor care au format obiectul apelului, reproşând instanţei de apel că s-ar fi axat doar pe apelul părţii adverse, fără a indica în mod explicit argumentele de fapt şi de drept ce susţin soluţia adoptată şi fără a analiza îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, critici susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, indicând în mod explicit cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susţinând că în mod nelegal s-a reţinut inexistenţa faptei ilicite imputate pârâtei, hotărârea atacată neaducând lămuriri nici cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Totodată, se invocă greşita calificare juridică a faptelor deduse judecăţii ca urmare a neanalizării răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor, deşi aceasta ar fi fost invocată ca atare prin cererea de chemare în judecată şi prin cererile ulterioare de modificare şi completare a acesteia, depăşirea de către instanţa de apel a limitelor învestirii ca urmare a soluţionării cauzei, în calea de atac, prin raportare la un aspect ce nu ar fi fost invocat de partea adversă prin cererea de apel, încălcarea de către instanţa de apel, la termenul din data de 25.02.2022, a prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a nesoluţionării unei cereri de recuzare a completului de judecată, precum şi încălcarea drepturilor procesuale ale reclamantei din perspectiva modului de soluţionare a chestiunii timbrajului (încheierea din 18.03.2022) şi, respectiv, a interdicţiei ce i-a fost impusă de a depune înscrisuri la dosar şi de a răspunde susţinerilor părţii adverse, în exercitarea dreptului la apărare (încheierile din 03.06.2022, respectiv, din 07.10.2022). Or, toate aceste chestiuni pun în discuţie nerespectarea unor dispoziţii procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, putând fi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, reţinând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei şi a încheierilor atacate cu recurs, critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1566 din 28.10.2024 şi a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

Nefondată este şi susţinerea intimatei pârâte (de la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra recursului) referitoare la faptul că precizările formulate de către apărătorul desemnat din oficiu pentru recurenta reclamantă ar reprezenta o completare a cererilor iniţiale de recurs, în care s-au invocat două motive noi, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., completare care, fiind formulată peste termenul de motivare a recursului, nu poate fi luată în considerare.

Astfel, din analiza conţinutului cererii de precizare depuse la dosar la data de 04.07.2024, rezultă că, în realitate, susţinerile formulate în cuprinsul acesteia au doar rolul de a sintetiza şi de a explicita motivele de recurs formulate în termen legal, fără a adăuga critici suplimentare. Indicarea celor două motive de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 7 C. proc. civ., dincolo de cele invocate, iniţial, de recurenta reclamantă, respectiv, art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., nu se circumscrie unei critici noi de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel ci are doar rolul de a califica corespunzător criticile ce fuseseră deja formulate prin cererile iniţiale de recurs, suplinind omisiunea, eroarea sau neştiinţa părţii care a indicat un temei juridic incomplet sau inadecvat al motivelor de nelegalitate formulate.

Or, nefiind vorba de critici noi în raport de motivele de recurs formulate prin cererile iniţiale de recurs, ci doar de încadrarea corectă a acestora în cazurile de casare pe care textul art. 488 C. proc. civ. le reglementează în mod expres, ele pot şi trebuie avute în vedere, ca atare, în soluţionarea căii de atac, cu atât mai mult cu cât, omisiunea indicării temeiului de drept al recursului sau invocarea unui temei legal greşit nu constituie motiv de nulitate a recursului, însăşi instanţa de control judiciar având posibilitatea, chiar obligaţia, de a da criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare. Prin urmare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că cele două cazuri de casare au fost indicate ca atare după expirarea termenului de motivare a recursului, susţinerile intimatei pârâte în sensul că cererea precizatoare formulată la data de 04.07.2024 nu ar putea fi luată în considerare urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

II.4.1.2. Examinând decizia şi încheierile recurate, prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, cu completările şi precizările ulterioare, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate criticile de ordin procedural formulate de reclamantă prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că, în esenţă, subsumat acestora, se invocă greşita calificare a cauzei acţiunii deduse judecăţii şi omisiunea instanţei de apel de a analiza şi de a reţine răspunderea pârâtei în calitate de comitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor reclamantei, prin completările la cererea de chemare în judecată fuseseră indicaţi în mod explicit angajaţii societăţii pârâte care se fac vinovaţi de crearea prejudiciului suferit de reclamantă, aspect precizat şi în şedinţa publică din 09 iulie 2020, reţinut şi prin sentinţa penală de achitare nr. 503 din 29 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinută de decizia penală nr. 212A din 14 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, precum şi prin hotărârea pronunţată de prima instanţă, în prezenta cauză.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că, în condiţiile în care Tribunalul şi-a întemeiat soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii pe răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor, iar prin cererea de apel pârâta nu a criticat în mod expres aceste statuări ale instanţei de fond, invocând abia la termenul din data de 07.10.2022 faptul că instanţa s-ar fi pronunţat pe o altă formă de răspundere decât cea indicată prin cererea de chemare în judecată (răspunderea pentru fapta proprie în loc de răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor), în mod greşit instanţa devolutivă a admis calea de atac şi a schimbat în tot soluţia primei instanţe în considerarea acestei apărări, decizia astfel pronunţată încălcând limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de apel.

Criticile de nelegalitate astfel formulate, deşi susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt neîntemeiate şi nu pot conduce la casarea hotărârii recurate.

În esenţă, acestea pun în discuţie, pe de o parte, încălcarea principiului disponibilităţii, corelativ cu încălcarea obligaţiei instanţei de a soluţiona cauza în limitele învestirii stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

Cu referire la primul aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.

Obiectul acţiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanţei, pretenţia concretă dedusă judecăţii, iar cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În speţă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat ca pârâta S.C. B. S.A. să o despăgubească civil, prin plata unor daune materiale şi morale, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat în procesul penal declanşat la reclamaţia falsă a pârâtei, care a încercat să-şi probeze plângerea şi pretinsul prejudiciu suferit, prin evidenţe false, procese-verbale de predare primire, poliţe şi chitanţe de asigurare falsificate şi prin declaraţii mincinoase ale propriilor angajaţi.

În esenţă, reclamanta a susţinut că viaţa profesională, viaţa privată şi imaginea sa pe piaţa asigurărilor i-au fost în totalitate distruse prin acuzaţiile nedemne şi neadevărate care i-au fost aduse în procesul penal, prin hărţuirea din perioada procesului penal, percheziţii, arest, denigrarea prin ziare şi televiziuni, etc., şi că, deşi în final a fost achitată, pierderile suferite au fost enorme, starea de stres continuu de aproape 13 ani afectându-i viaţa sub toate aspectele, reclamanta considerând că, în aceste circumstanţe, se justifică obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale solicitate, câtă vreme procesul a fost pornit şi întreţinut de aceasta, demersul judiciar astfel efectuat având, în opinia sa, valenţele unei fapte ilicite.

Reclamanta şi-a fundamentat, în drept, acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a admis în parte pretenţiile reclamantei, obligând-o pe pârâtă să-i plătească suma de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective, reprezentând prejudiciu moral.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864 dar şi a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., a apreciat că, în cauză, elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă pârâtei S.C. B. S.A. rezultă, cu precădere, din chiar considerentele şi dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitivă prin decizia penală nr. 212/A/14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, soluţia de achitare pronunţată în procesul penal demonstrând că demersul pârâtei a avut caracter ilicit.

Tribunalul a reţinut că vinovăţia pârâtei derivă atât din perseverenţa susţinerii plângerii formulate împotriva reclamantei, care nu a avut nicio legătură cu crearea prejudiciilor societăţilor de asigurare aflate în relaţii comerciale cu pârâta, potrivit considerentelor sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti rămase definitivă prin decizia penală nr. 212/A/14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, ce se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, cât şi din împrejurarea că întreaga situaţie ce i-a fost imputată reclamantei a fost rezultatul culpei, neglijenţei angajaţilor pârâtei, a unui management defectuos, care au permis relaţionări cu agenţi, subagenţi, brokeri, fără a efectua un minimum de verificări înainte de contractare, în scopul protejării valorilor ce le erau încredinţate şi pe care le încredinţau, la rândul lor, unui mandatar, despre care nu aveau un bagaj minimum de informaţii din teren.

Astfel, s-a reţinut că, prin maniera defectuoasă de gestionare a activităţii proprii în alegerea angajaţilor cu atribuţii concrete în acest sens, declanşarea mecanismului judiciar de tragere la răspundere penală a reclamantei pentru fapte săvârşite în legătura cu activitatea specifică profilului pârâtei a avut la bază o culpă in eligendo, în alte cuvinte, în alegerea subordonaţilor, care au contribuit şi au redat conţinutul unor acţiuni cel puţin ilicite, or, faţă de cadrul procesual dedus judecăţii în litigiul pendinte, instanţa a apreciat că aceasta impune activarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sensul art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864.

Declarând apel împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti, pârâta a susţinut, între altele, că judecătorul fondului a calificat în mod greşit faptele deduse judecăţii angajând răspunderea societăţii în calitate de comitent, în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, fusese invocată, de fapt, răspunderea pentru fapta proprie, în conformitate cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Învestită cu cercetarea acestor critici din apelul declarat de pârâtă, care vizau în mod explicit greşita calificare a cauzei acţiunii şi soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare la un alt temei de drept decât cel invocat prin acţiune, instanţa de apel, examinând ea însăşi elementele cererii de chemare în judecată, a constatat că, într-adevăr, pretenţiile deduse judecăţii au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reclamanta indicând în mod explicit, atât temeiul de drept al acestora, respectiv art. 998-999 C. civ. de la 1864, cât şi, în concret, fapta ilicită imputată pârâtei.

Curtea de Apel a remarcat că, deşi cererile reclamantei au fost amplu motivate în fapt, cu referiri de detaliu la aspecte din cadrul procedurilor penale în care partea a fost implicată, este evident că finalitatea urmărită de reclamantă a fost aceea a atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei B. S.A. care a formulat plângerea penală împotriva sa, plângere care a declanşat întreg procesul penal derulat apoi împotriva sa.

În acest sens, a reţinut că, afirmând săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B., faptă constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva sa, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani şi care şi-a lăsat amprenta materială şi morală asupra sa, reclamanta a pretins pârâtei repararea prejudiciilor suferite, de natură materială (patrimonială) şi morală, pe întreg parcursul procesului penal în care a fost implicată, proces declanşat împotriva sa la plângerea pârâtei chemată în judecată în acţiunea civilă de faţă. Reclamanta a invocat exercitarea prin abuz de drept de către pârâtă a dreptului de a formula plângere penală - dreptul de sesizare a organelor penale, (dreptul de petiţionare), în condiţiile în care, în opinia ei, a reclamantei, plângerea a fost formulată fără a avea probe la bază şi a fost susţinută de înscrisuri falsificate şi de declaraţii mincinoase ale unor persoane audiate.

Curtea a mai reţinut că, în raport de modul de construcţie, de motivare şi expunere a situaţiei de fapt avute în vedere de către reclamanta A. pentru a pretinde despăgubirile materiale şi morale indicate prin acţiunea sa, toate acestea raportate la dispoziţiile legale privitoare la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a omului, la dispoziţiile privind exercitarea unui drept în scopul pentru care a fost edictat de legiuitor, rezultă concluzia clară potrivit căreia acţiunea civilă de faţă este una de drept comun, privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei B., pentru fapta sa proprie (art. 998-999 C. civ. 1864), cu consecinţa reparării prejudiciilor afirmate de reclamantă, de natură materială şi morală.

În acelaşi context al analizei, Curtea a notat că în mod eronat tribunalul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864 privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, acţiunea reclamantei neaducând spre analiză o astfel de ipoteză. Curtea constatat că, de altfel, prima instanţă a pornit de la calitatea de comitent a pârâtei faţă de proprii angajaţi, omiţând, însă, a avea în vedere că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru fapta proprie, or, apelanta reclamantă a susţinut constant fapta ilicită a apelantei pârâte constând în formularea abuzivă a unei plângeri penale împotriva sa. Mai mult, tribunalul nu a ţinut cont de faptul că persoana comitentului răspunde, pe tărâm delictual, doar dacă este reţinută răspunderea civilă delictuală a prepusului (toate condiţiile pentru angajarea acestei răspunderi în persoana prepusului), or, astfel de analiză cu privire la anumiţi prepuşi ai pârâtei (identificaţi în concret) lipseşte din sentinţa tribunalului.

Prin urmare, Curtea a apreciat ca fiind eronată raportarea pe care tribunalul a făcut-o la dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, niciun element al acţiunii civile promovate de reclamantă (în construcţia aleasă de aceasta) neconducând la o suprapunere a pretenţiilor acesteia pe temeiul de drept al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

Rezultă din considerntele deciziei atacate mai sus prezentate că instanţa de apel a realizat un examen propriu, complet şi adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, aprecierile acesteia cu privire la natura juridică şi la cauza acţiunii fiind corecte şi în concordanţă cu obiectul învestirii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că obiectul şi cauza acţiunii au fost indicate în mod clar în petitul cererii de chemare în judecată, cerere din care rezultă că s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie.

În motivarea cererii, reclamanta a prezentat pe larg situaţia de fapt ce a generat prezentul litigiu, precizând în mod explicit faptele ilicite în raport de care consideră că pârâta trebuie să răspundă, respectiv formularea cu rea credinţă a plângerii penale şi perseverenţa în susţinerea acesteia timp de 13 ani cât a durat procesul penal, şi indicând ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Exercitând controlul judiciar asupra hotărârii Tribunalului, în limitele criticilor formulate de pârâtă prin motivele de apel şi având în vedere elementele de fapt şi temeiul de drept indicate în acţiune, ce conturează fără echivoc pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei B. S.A. la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin propria faptă ilicită, nu se poate reţine că cercetarea judecătorească desfăşurată de instanţa de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului şi cauzei acţiunii indicate de reclamantă în cuprinsul cererii cu care a învestit instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentei, nu poate fi vorba de o depăşire a limitelor obiective şi subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanţa de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamanta făcând referire în mod explicit la fapta pârâtei constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva sa, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani.

Împrejurarea că în cuprinsul deciziei pronunţate nu a fost analizată şi incidenţa răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor nu are semnificaţia unei omisiuni a instanţei de a se pronunţa asupra a tot ce s-a cerut, respectiv, a unei încălcări a limitelor învestirii în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ., câtă vreme instanţa a constatat că, în realitate, din niciun element al cererii de chemare în judecată nu rezultă că reclamanta ar fi învestit instanţa de fond cu o pretenţie întemeiată pe această formă a răspunderii civile delictuale, nefiind indicaţi, în concret, nici prepuşii, nici faptele anume săvârşite de aceştia pentru care ar putea fi atrasă răspunderea societăţii în calitate de comitent.

În aceste circumstanţe, concluzia instanţei de apel cu privire la nelegalitatea sentinţei Tribunalului din perspectiva reţinerii eronate a incidenţei art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 este corectă, susţinerile în sens contrar formulate de reclamantă prin cererea de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Nici cel de-al doilea aspect de nelegalitate subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanţa de apel a limitelor devoluţiunii, nu se verifică în cauză.

Aşa cum s-a arătat deja şi cum, de altfel, rezultă cu evidenţă din cererea de apel formulată de pârâtă, una dintre criticile explicite aduse sentinţei tribunalului a vizat calificarea juridică greşită dată de judecătorul fondului faptelor deduse judecăţii, pârâta arătând că, în felul acesta, instanţa a ajuns să atragă răspunderea societăţii în calitate de comitent, deşi această formă de răspundere nu a fost invocată ca atare prin cererea de chemare în judecată iar o asemenea calificare nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

În aceste circumstanţe, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel ar fi exercitat controlul de legalitate asupra sentinţei Tribunalului cu depăşirea limitelor învestirii, schimbarea soluţiei primei instanţe, în considerarea greşitei calificări date de judecătorul fondului cauzei acţiunii fiind consecinţa constatării caracterului întemeiat al unei critici cu care instanţa devolutivă fusese în mod legal învestită.

Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. dă valoarea normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel fiind ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate de apelant.

Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului, cu luarea în considerare, în acelaşi timp, şi a apărările invocate de intimat, pentru a se putea reţine că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, în cauză, instanţa de apel a respectat întocmai aceste prevederi legale, verificând legalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de calificarea a cauzei pretenţiilor deduse judecăţii ca urmare a legalei sale învestiri, prin cererea de apel, cu o critică explicită ce viza acest aspect, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta reclamantă urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Sunt, prin urmare, nefondate ambele critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsite de temei sunt şi criticile ce vizează nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei atacate. În esenţă, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu evocă toate normele de drept substanţial incidente, nu explică modul de aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii, nu răspunde tuturor cererilor şi criticilor formulate în apel şi nu cuprinde o analiză detaliată a tuturor probelor administrate în cauză.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor invocate atât de reclamantă, cât şi de pârâtă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 998-999 C. civ. de la 1864, invocată explicit drept cauză a cererii de chemare în judecată, schimbând soluţia adoptată la fond după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de părţi, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia şi a constatat că fapta ce i se impută pârâtei B. S.A., concretizată, din punct de vedere material, în formularea unei plângeri penale împotriva reclamantei, nu are caracter ilicit câtă vreme ea se circumscrie exerciţiului unui drept constituţional recunoscut pârâtei, anume, dreptul de sesizare a organelor penale, iar în cauză nu s-a demonstrat că exercitarea acestui drept s-a făcut cu deturnarea scopului pentru care a fost recunoscut, cu intenţia de a o vătăma pe reclamantă, de a o şicana, denigra sau umili.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii, fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, presupunea verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Reţinând, pe de o parte, că, în raport de obiectul cauzei, respectiv, pretenţia de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat reclamantei printr-o faptă presupus ilicită săvârşită în anul 2007 (data completării plângerii penale, 22.08.2007), dreptul material aplicabil răspunderii civile delictuale în cauza de faţă este reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, iar, pe de altă parte, că fapta ce i se impută pârâtei constă în exercitarea abuzivă a dreptului de a formula plângere penală - dreptul de sesizare a organelor penale - în condiţiile în care, în opinia reclamantei, plângerea penală a fost formulată fără a avea probe la bază şi a fost susţinută de înscrisuri falsificate şi de declaraţii mincinoase ale unor persoane audiate, instanţa de apel a procedat la analiza condiţiilor în care exerciţiul acestui drept constituţional încetează a mai fi legitim, pentru a concluziona dacă, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la dispoziţiile de drept material aplicabile litigiului, formularea de către pârâtă a plângerii penale împotriva reclamantei se circumscrie ipotezei exercitării dreptului de a sesiza organele penale cu depăşirea limitelor în vederea cărora a fost edictat şi dacă, în acest context, se poată reţine comiterea unei fapte ilicite de către pârâtă, respectiv, daca aceasta ştia sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală declanşată împotriva reclamantei nu va avea succes, întrucât numai într-o astfel de ipoteză s-ar putea reţine intenţia de a păgubi, de a vătăma, precum şi acţiunea excesivă şi nerezonabilă a pârâtei atunci când a ales să formuleze plângere penală împotriva reclamantei.

În concret, după o serie de consideraţii cu caracter general referitoare la dreptul de petiţionare, reglementat prin dispoziţiile art. 51 din Constituţie, şi la obligaţia ce îi revine oricărui cetăţean, în virtutea dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, de a-şi exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile, respectiv, de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, instanţa de apel a reţinut că există abuz de drept atunci când dreptul este exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.

Cu referire la buna credinţă, instanţa de apel a reţinut că, fiind o stare psihică ce se caracterizează prin necunoaşterea erorii în care se găseşte o persoană care acţionează la un moment dat, aceasta presupune cu necesitate următoarele atribute: intenţia sinceră, credinţa sau convingerea, caracterul licit, certitudinea, diligenţa, lealitatea şi consecvenţa.

Totodată, s-a reţinut că, în aprecierea caracterului abuziv al exerciţiului unui drept se identifică două criterii: unul subiectiv şi unul obiectiv, după cum este vorba de un exerciţiu abuziv în adevăratul sens al cuvântului sau numai de un exerciţiu excesiv, şi că, în mod neîndoielnic, abuzul de drept este o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie (intenţie sau culpă), fiind, astfel, de necontestat conexiunile ce există între responsabilitatea civilă angajată pe acest temei şi cea delictuală care, de asemenea, izvorăşte din săvârşirea unei fapte ilicite, culpabile, imputabilă unei persoane care are capacitate delictuală

Aplicând aceste consideraţii dreptului de petiţionare, Curtea a notat că exercitarea acestuia nu poate fi asimilată unei fapte ilicite decât în măsura în care se dovedeşte că a fost rezultatul atitudinii subiective a petiţionarului (în sens larg) care a urmărit ca unic scop vătămarea sau păgubirea drepturilor ori intereselor altui subiect de drept, într-un mod excesiv, nerezonabil, contrar bunei credinţe.

În acest context, Curtea a constatat, pe de o parte, că instanţa de fond nu a făcut o astfel de analiză cu privire la atitudinea subiectivă a pârâtei, iar, pe de altă parte, că sunt complet eronate concluziile tribunalului în sensul că elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă pârâtei B. ar rezulta, cu precădere, din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitivă prin decizia penală nr. 212A/14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală.

Instanţa de apel a subliniat că nu se poate pune semnul egalităţii între pronunţarea unei soluţii de achitare şi exercitarea abuzivă a dreptului de a sesiza organele de urmărire penală, acceptarea concluziei tribunalului în sensul că soluţia de achitare a reclamantei pentru fapta menţionată în plângerea formulată de pârâtă împotriva sa ar demonstra caracterul ilicit al demersului pârâtei, prin perseverenţa de care aceasta a dat dovadă în a obţine condamnarea reclamantei, nefiind posibilă într-un stat de drept întrucât ar goli de conţinut însuşi dreptul constituţional de a sesiza organele în drept atunci când se reclamă o vătămare a propriilor drepturi/libertăţi.

Aşadar, în opinia Curţii, împrejurarea că a fost pronunţată o soluţie de achitare (indiferent de temeiul ei, inclusiv pe motiv că fapta nu există) nu este de natură să conducă la concluzia unei exercitări abuzive a dreptului persoanei vătămate de a sesiza organele de urmărire penală, astfel că nu se poate reţine comiterea de către pârâtă a unei fapte ilicite în sensul art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Câtă vreme nu există dispoziţii legale care să consacre prezumţia caracterului ilicit al unei fapte cauzatoare de prejudicii, acesta trebuie dovedit iar instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe o astfel de faptă ilicită este ţinută să prezinte argumentele ce susţin o eventuală soluţie de admitere a acesteia. Or, în speţă, Curtea a constatat că astfel de argumente lipsesc din sentinţa tribunalului ce a făcut obiectul apelurilor examinate.

Analizând ea însăşi fapta imputată pârâtei, constând în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut atât constituţional (dreptul de petiţionare), cât şi prin alte legi organice şi ordinare (dreptul de a formula plângere penală adresată organelor penale în scopul reclamării unei vătămări), dar chiar şi de art. 6 paragraful 1 din CEDO, instanţa de apel a reţinut că, atâta vreme cât exercitarea dreptului reprezintă o facultate, o prerogativă lăsată de lege la libera apreciere a subiectului în favoarea căruia a fost recunoscut, este evident că aceasta nu poate constitui, prin ea însăşi, o faptă ilicită, ci numai în măsura în care se dovedeşte că dreptul nu a fost exercitat în scopul în care a fost recunoscut de lege, ci în mod abuziv, excesiv, contrar bunei credinţe, cu intenţia de a crea altuia un prejudiciu, fie material, fie moral.

O asemenea interpretare decurge din prevederile art. 57 din Constituţie, mai sus redat. Or, atât timp cât, în cauză, nu s-a dovedit că pârâtă şi-a exercitat dreptul de sesizare a organelor penale cu deturnarea lui de la scopul pentru care a fost recunoscut, cu intenţia de a o vătăma pe reclamantă, de a o şicana, denigra sau umili, Curtea a constatat că nu se poate reţine abuzul de drept, soluţia de achitare pronunţată în procesul penal nefiind suficientă, doar prin ea însăşi, pentru a justifica concluzia că demersul judiciar întreprins de pârâtă, anume, formularea plângerii penale, ar fi unul ilicit.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la fapta imputată pârâtei ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate atât de către reclamantă, cât şi de către pârâtă prin motivele de apel, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă fiind nefondate.

Este adevărat că, reţinând inexistenţa faptei ilicite, instanţa de apel nu a mai analizat şi celelalte condiţii referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu dar acest lucru nici nu mai era necesar câtă vreme constatarea neîndeplinirii a cel puţin uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale este suficientă pentru a justifica soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii. Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Bucureşti a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată susţinerilor părţilor, neimpunându-se nicio altă analiză suplimentară câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în lipsa unei fapte ilicite, îndeplinirea celorlalte condiţii este lipsită de relevanţă.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Deşi recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor legale pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, nu se poate stabili caracterul abuziv al exercitării dreptului de a formula plângerea penală şi, implicit, nici caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea modalitate de motivare a recursului exclude incidenţa cazului de casare mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criticile de ordin substanţial, care susţin greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, acestea sunt, de asemenea, lipsite de temei.

În esenţă, prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 1358 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susţinând că hotărârea atacată nu aduce lămuriri cu referire la vinovăţie şi la existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi că în mod greşit instanţa de apel a reţinut inexistenţa faptei ilicite .

Cu referire la fapta ilicită, a susţinut că aceasta a fost dovedită prin toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind reprezentată, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, de fapta intimatei de a întreprinde toate demersurile necesare pentru tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverenţa conduitei manifestate pe parcursul procesului penal, care s-a prelungit pe parcursul a 13 ani, în condiţiile în care plângerea a fost depusă cu rea credinţă, probele folosite în susţinerea ei au fost false, pârâta a formulat apel după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, prelungind în mod inutil procesul, şi nu s-a constituit parte civilă împotriva intermediarului cu care a avut contract - S.C. C., faţă de care s-a demonstrat în procesul penal că nu s-a aflat niciodată sub controlul reclamantei, toate acestea dovedind că scopul urmărit de pârâtă a fost acela al distrugerii afacerii reclamantei din domeniul asigurărilor.

Reiterând toate aspectele de fapt susţinute în faţa instanţelor de fond, cu vaste referiri la chestiunile ce au format obiectul procesului penal definitivat prin hotărârea de achitare, recurenta a solicitat să se constate că răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat nu poate fi înlăturată pe simplul considerent că partea şi-a exercitat un drept constituţional, anume dreptul de a depune plângere, deoarece plângerea a fost formulată cu rea credinţă iar pârâta a perseverat în greşeală timp de 13 ani, toate elementele răspunderii civile delictuale ce se impune a fi reţinută în sarcina acesteia rezultând din chiar considerentele şi din dispozitivul sentinţei penale nr. 503/29.06.2017, care se opun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. În speţă, este vorba despre un abuz de drept, adică o exercitare a unui drept în mod excesiv şi nerezonabil, fapt ce contravine bunei credinţe, căpătând caracter ilicit.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

În speţă, soluţia pronunţată în apel, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, a avut la bază constatarea împrejurării că fapta imputată pârâtei, constând în formularea unei plângeri penale împotriva recurentei, nu se circumscrie unei conduite ilicite care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia.

În concret, reanalizând situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, instanţa devolutivă a stabilit că, în raport de parcursul procesual al dosarului penal în care recurenta a avut calitatea de inculpată, nu se poate considera că fapta ce i se impută pârâtei ar avea caracter ilicit.

Or, câtă vreme argumentele ce susţin soluţia adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei B., fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanţa de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, susţinerile recurentei referitoare la modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, precum şi cele care vizează conduita manifestată de părţi pe parcursul derulării procedurii penale şi probatoriul administrat în procesul penal, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Nu pot fi circumscrise unor critici susceptibile de analiză în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., nici susţinerile prin care i se impută instanţei de apel faptul că nu a admis probe pe care partea le considera ca fiind utile cauzei (proba testimonială şi cea cu expertiză) câtă vreme aprecierea asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului este atributul exclusiv al instanţei devolutive neputând fi cenzurată pe calea recursului, întrucât este o chestiune ce ţine de netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. vechi, necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a reţinut în mod corect că fapta ce îi este imputată pârâtei, constând în formularea abuzivă, fără probe, cu rea-credinţă, a unei plângeri penale împotriva reclamantei, plângere susţinută mai apoi pe tot parcursul procesului penal, care a durat aproape 13 ani, nu are caracter ilicit.

În acest sens, Înalta Curte reţine că art. 21 din Constituţie prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, legiuitorul constituţional precizând, în continuare, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Este evident că textul citat, reţinut, ca atare, şi de către instanţa de apel, reprezintă un temei constituţional al dreptului de a sesiza organele judiciare abilitate în vederea începerii procesului penal, aşa cum este reglementat în cadrul C. proc. pen.

Dreptul în cauză nu are caracter absolut, el putând fi supus unor limitări ce ţin de funcţionarea justiţiei - formalism, termene, etc. - şi, în mod evident, trebuie exercitat în limita bunei-credinţe, aşa cum cere art. 57 din legea fundamentală care prevede că "cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

Aşadar, pentru a se constitui în exerciţiul normal al dreptului de a se adresa organelor judiciare, prerogativele recunoscute titularului acestui drept trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă şi, concomitent, cu respectarea legii, precum şi a limitelor externe, materiale şi juridice ale dreptului, respectiv, a limitelor interne ale acestuia, adică a scopurilor pentru realizarea cărora dreptul a fost consacrat legal.

Doar prin verificarea în mod cumulativ a tuturor acestor exigenţe se poate considera că exerciţiul dreptului este unul legitim, găsindu-şi ocrotirea legală şi garantarea respectării lui chiar şi cu concursul forţei de constrângere a statului. În schimb, ignorarea regulii fundamentale a exercitării fireşti a prerogativelor ce intră în conţinutul dreptului are semnificaţia unei utilizări abuzive a acestuia, putând să se constituie în factorul declanşator al unui raport juridic civil de răspundere delictuală.

Cu alte cuvinte, pentru a rămâne în sfera licitului, dreptul trebuie exercitat numai în limitele prevăzute de lege şi cu bună-credinţă, exercitarea acestuia contra scopului în considerarea căruia a fost recunoscut de lege sau dincolo de limitele sale intrinseci şi extrinseci ori cu rea-credinţă constituind un abuz de drept care, în măsura în care aduce atingere drepturilor şi intereselor altei persoane, cauzându-i un prejudiciu injust, va putea angaja răspunderea civilă a autorului şi va da naştere obligaţiei de reparare în sarcina sa, constituind, deci, o ipoteză distinctă de răspundere civilă delictuală.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza faptei ilicite imputate pârâtei, s-a raportat întocmai la elementele ce intră în conţinutul abuzului de drept, aşa cum au fost mai sus prezentate, susţinerile recurentei reclamante referitoare la încălcarea normelor de drept material aplicabile litigiului fiind nefondate.

Astfel, pentru a putea reţine că exercitarea de către pârâtă a dreptului de a formula plângere împotriva reclamantei se circumscrie unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a analizat atitudinea subiectivă a pârâtei manifestată în procesul penal, de la momentul formulării plângerii penale şi până la soluţionarea cauzei prin pronunţarea hotărârii definitive de achitare a reclamantei, cu scopul de a stabili dacă aceasta a acţionat cu bună credinţă sau, dimpotrivă, cu intenţia de a o discredita pe reclamantă, de a-i afecta onoarea şi reputaţia, deturnând dreptul exercitat de la scopul pentru care a fost edictat.

În acest sens, pornind de la ideea că dreptul de a formula plângere penală îi este recunoscut oricărei persoane pretins vătămate de faptele cu caracter penal săvârşite de alţi subiecţi de drept şi de la dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. proc. pen. care definesc plângerea penală ca fiind încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracţiune, instanţa de apel a subliniat că, în speţă, ipoteza abuzului de drept ar fi putut fi reţinută doar dacă s-ar fi putut demonstra că pârâta ştia sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală pornită împotriva reclamantei, declanşată prin plângerea sa penală, nu va avea succes, în sensul că nu se va solda cu tragerea la răspundere penală a acesteia din urmă, dar şi la răspundere civilă (în procesul penal, acţiunea civilă putând fi alăturată celei penale, partea vătămată B. constituindu-se, de altfel, şi parte civilă inclusiv împotriva reclamantei), întrucât numai într-o astfel de situaţie s-ar putea reţine intenţia de a păgubi, de a vătăma, precum şi acţiunea excesivă şi nerezonabilă a pârâtei, atunci când a ales să formuleze plângere penală împotriva apelantei reclamante.

Or, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de apel a apreciat că este exclusă concluzia potrivit căreia, prin exercitarea dreptului de a formula plângerea penală, pârâta ar fi încercat exclusiv discreditarea reclamantei câtă vreme, pe de o parte, inclusiv organele de cercetare penală cărora le-a fost adresată plângerea penală au considerat că există motive şi indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, care justifică administrarea unui probatoriu complex în cadrul urmăririi penale şi trimiterea în judecată a reclamantei, dispunând în consecinţă, iar, pe de altă parte, soluţia definitivă de achitare a reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (fapta nu este prevăzută de legea penală), fiind, astfel, confirmată existenţa unora dintre aspectele reclamate de către societatea pârâtă, în legătură cu care s-a apreciat, însă, că nu intră în sfera ilicitului penal, acţiunea civilă nefiind respinsă de către instanţa penală, ci lăsată nesoluţionată.

În acest context, instanţa de apel a constatat că faptele reclamate de pârâtă nu s-au dovedit a fi simple afirmaţii tendenţioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea recurentei, astfel încât să se circumscrie unui abuz de drept, iar, în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o faptă ilicită, chiar dacă aceasta nu se finalizează cu o soluţie de condamnare.

Pe de altă parte, instanţa devolutivă a subliniat că pronunţarea unei soluţii de achitare nu echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului de a formula plângerea penală, chiar dacă existenţa unui proces penal presupune o stare de disconfort şi stres pentru persoana cercetată. A admite ipoteza contrară, înseamnă a goli de conţinut însuşi dreptul de a reclama săvârşirea faptelor de natură penală în acele situaţii în care persoana vătămată nu este pe deplin sigură că este victima unei infracţiuni şi ca demersul său se va finaliza prin condamnarea persoanei reclamante, lucru ce nu poate fi acceptat.

În aceste circumstanţe, concluzia instanţei de apel în sensul că fapta imputată pârâtei nu îmbracă forma unei exercitări abuzive a dreptului de a formula plângere penală, neavând, deci caracter ilicit, în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., apare ca fiind rezultatul unei corecte evaluări a relei credinţe şi a celorlalte elemente ale abuzului de drept, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, demonstrând neîntrunirea condiţiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale.

Analiza astfel efectuată şi concluzia relevată la capătul ei pune în evidenţă corecta aplicare a legii, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a evaluat datele factuale ale cauzei nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăşi, concluzia nelegalităţii soluţiei adoptate, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nici incidenţa în cauză a acestui caz de casare, câtă vreme nu s-a invocat şi, cu atât mai puţin, nu s-a demonstrat maniera în care, prin aceste statuări, instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material.

În acord cu opinia instanţei de apel, Înalta Curte constată că niciunul dintre cele două elemente ce intră în conţinutul noţiunii de abuz de drept - elementul subiectiv sau factorul psihologic, ce constă în reaua-credinţă în exercitarea dreptului, şi elementul obiectiv, constând în deturnarea dreptului de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut de lege - nu este întrunit câtă vreme nu s-a demonstrat nici că reclamanta ar fi formulat plângerea penală cu rea credinţă, fără a putea justifica un interes special şi legitim, ci doar cu intenţia de a aduce atingere drepturilor părţii adverse, nici că dreptul de a se adresa organelor judiciare ar fi fost utilizat într-o manieră contrară scopului, finalităţii pentru care a fost reglementat de lege, astfel încât să poată fi considerat un act abuziv, lipsit de o motivare legitimă.

Formularea unei plângeri penale nu reprezintă altceva decât o formă de exercitare a dreptului privind liberul acces la justiţie, având o finalitate aflată în deplină concordanţă cu legea, care recunoaşte şi ocroteşte acest drept, chiar la nivel constituţional. Folosirea sa firească, în limitele prevăzute de lege şi potrivit scopului pentru care a fost reglementat, presupune cu necesitate existenţa unui raport de proporţionalitate între exerciţiul, în sine, al dreptului de către titular şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Doar depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului în afara limitelor sale face ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului

Cu alte cuvinte, caracterul excesiv al exercitării acestui drept, necesar pentru a justifica reţinerea abuzului de drept şi antrenarea răspunderii civile delictuale, presupune valorificarea lui într-un mod exacerbat, de natură a cauza altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea lui în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de legiuitor şi în limitele sale.

Or, câtă vreme, în speţă, raportat la mijloacele utilizate în exercitarea dreptului în discuţie şi la modalitatea concretă în care au fost folosite de către pârâtă prerogativele ce intră în conţinutul său (pe larg analizate în considerentele deciziei atacate) nu a rezultat că finalitatea şi funcţiile pentru care legea îl consacră au fost deturnate, nu se poate reţine că exerciţiul dreptului de a formula şi de a susţine plângerea penală a fost excesiv şi nerezonabil pentru a conduce la constatarea existenţei unui abuz de drept, susţinerile în sens contrar formulate de reclamantă prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţine greşita interpretare şi aplicare a legii, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, de fapt, aprecierile instanţei devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza elementelor abuzului de drept impune verificarea, evaluarea şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor. Însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei credinţe şi a celorlalte elemente ce intră în noţiunea de abuz de drept, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport de aceştia, a fost corect stabilită neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor necesare constatării existenţei abuzului de drept.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidenţă parcurgerea tuturor etapelor de analiză, instanţa de apel aplicând corect regulile de evaluare a abuzului de drept la circumstanţele concrete ale cauzei, demonstrând neîntrunirea elementelor ce îl compun şi, implicit, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, împrejurare în raport de care, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile ce susţin încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procesul penal, Înalta Curte constată că, deşi au fost fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., ele nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate susceptibil de analiză din perspectiva acestui caz de casare.

Considerând că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea delictuală, nu înseamnă, astfel cum susţine recurenta, că instanţa de apel a nesocotit statuările hotărârilor pronunţate în procesul penal prin care s-a dispus achitarea recurentei pentru infracţiunile reclamate prin plângerea penală formulată de societatea pârâtă.

Aşa cum s-a arătat deja şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, împrejurarea că procesul penal declanşat la plângerea pârâtei s-a finalizat printr-o soluţie de achitare nu atribuie în mod automat caracter ilicit demersului pârâtei de a se adresa organelor de urmărire penală şi de a-şi formula apărări în procesul penal, hotărârea de achitare, în sine, neavând nicio relevanţă din perspectiva chestiunilor analizate în prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, caracterul licit sau ilicit al faptei ce i se impută pârâtei nu rezultă din modul de soluţionare a procesului penal ci trebuie stabilit pe baza unor verificări jurisdicţionale specifice, care nu au legătură cu statuările instanţei penale referitoare la infracţiunile cu a căror analiză şi soluţionare a fost învestită, relevantă fiind doar atitudinea subiectivă a societăţii pârâte manifestată pe parcursul procesului penal şi modul în care aceasta s-a folosit de prerogativele ce îi reveneau în exercitarea dreptului privind liberul acces la instanţă.

Or, în speţă, analiza instanţei de apel s-a circumscris exact acestor aspecte, Curtea constatând că, deşi demersul judiciar întreprins de pârâtă s-a finalizat printr-o soluţie de achitare, nu există niciun element pe baza căruia să se poată reţine exercitarea abuzivă de către aceasta a dreptului de a se adresa organelor penale.

În consecinţă, reţinând că hotărârea de achitare pronunţată în procesul penal nu conduce prin ea însăşi la concluzia exercitării abuzive de către pârâtă a dreptului de acces liber la instanţă, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru constatarea existenţei abuzului de drept şi, implicit, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat sunt nefondate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. nefiind incident.

Recurenta a reiterat în cuprinsul memoriului de recurs motivele pentru care, atât la fond, cât şi în apel, a solicitat să fie respinse apărările şi excepţiile pe care pârâta le-a invocat în etapele procesuale anterioare, solicitând să fie avute în vedere ca atare în soluţionarea recursului.

Însă, în condiţiile în care niciuna dintre excepţiile la care recurenta face referire, anume, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiuni, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei nu a fost admisă nici la fond, nici în apel, aceste susţineri ale recurentei nu impun nicio analiză, Înalta Curte reţinând că acestea ar fi putut face obiectul unei verificări şi evaluări doar în cadrul unui eventual recurs incident pe care numai pârâta ar fi avut interes să-l promoveze împotriva deciziei instanţei de apel şi prin care să repună în discuţie excepţiile pe care le invocase în apărare.

Or, câtă vreme pârâta nu a înţeles să iniţieze un astfel de demers judiciar, dezlegările instanţelor de fond pe chestiunile respective au dobândit caracter definitiv, astfel că nu mai pot fi aduse în discuţie, în recursul de faţă, promovat doar de reclamanta A., cu atât mai mult cu cât modul de soluţionare a excepţiilor este favorabil poziţiei procesuale adoptate de aceasta în privinţa lor.

Cât priveşte presupusa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa pe excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, excepţie în legătură cu care recurenta a susţinut că, deşi a fost invocată în termen legal la fond, nu a fost soluţionată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanţa de prim control judiciar nu a fost învestită cu un motiv de apel care să vizeze modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, iar, pe de altă parte, că, la fond, contrar susţinerilor recurentei, excepţia a fost soluţionată, Tribunalul dispunând în mod corect, prin încheierea din data de 08.10.2020, respingerea acesteia, în condiţiile în care a constatat că invocarea sa a avut loc la al treilea termen de judecată, deci cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi este adevărat că încheierea din data de 08.10.2020 a făcut obiectul apelului declarat de pârâtă, criticile aduse de parte acestei hotărâri au vizat exclusiv chestiunea calificării juridice a acţiunii deduse judecăţii şi a caracterului timbrabil al acesteia, iar nu soluţia dată excepţiei necompetenţei. În raport de această împrejurare, având în vedere şi faptul că reclamanta nu a înţeles să declare apel împotriva încheierii mai sus menţionate, soluţia dată excepţiei necompetenţei materiale, adoptată la fond, a intrat în puterea lucrului judecat astfel că ea nu poate fi supusă controlului de legalitate în recurs, criticile ce o vizează fiind formulate omisso medio.

II.4.2. Reclamanta a declarat recurs şi împotriva încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, precum şi împotriva încheierii din data de 09.05.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Cu referire la încheierea de şedinţă din 25 februarie 2022, recurenta a susţinut, în esenţă, că aceasta este nelegală întrucât, deşi la acel termen de judecată, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost înaintată spre soluţionare completului imediat următor, aşa cum prevăd dispoziţiile legale procedurale, ci a fost ignorată, instanţa continuând judecarea cauzei. Recurenta consideră că, procedând în acest mod, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare, încălcarea acestei norme de procedură fiind de natură să atragă sancţiunea nulităţii încheierii atacate.

Criticile sunt nefondate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei referitoare la formularea unei cereri de recuzare a completului de judecată la termenul din data de 25.02.2022 nu se confirmă, câtă vreme, pe de o parte, în cuprinsul încheierii de şedinţă atacate nu există nicio menţiune în acest sens iar, pe de altă parte, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului instanţei de apel, nu a fost identificată nici măcar o eventuală cerere scrisă cu un atare conţinut.

Or, în lipsa unei dovezi concrete care să ateste existenţa unei astfel de cereri, afirmaţiile reclamantei circumscrise motivului de recurs ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură referitoare la soluţionarea recuzării rămân simple afirmaţii, fără corespondent în realitate şi care, astfel, nu pot fi verificate.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că, şi în situaţia în care s-ar fi confirmat formularea cererii de recuzare la termenul din data de 25.02.2022, împrejurarea că instanţa de apel a continuat judecata, fără ca cererea să fie soluţionată, nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a încheierii atacate, de natură a atrage sancţiunea nulităţii acesteia din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecăţii, ci interzice doar pronunţarea hotărârii în cauză, instanţa putând, deci, să efectueze orice alte acte de procedură.

Elocvente, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., care prevăd că "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare."

În esenţă, recuzarea are rolul de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile, finalitatea urmărită prin reglementarea ei fiind aceea de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei.

Până la proba contrară, judecătorul este prezumat a fi imparţial, aşa încât formularea unei cereri de recuzare de către una dintre părţile în proces nu înlătură, doar prin ea însăşi, această prezumţie de imparţialitate. Într-o astfel de situaţie există doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului în soluţionarea cauzei, aceasta având obligaţia de a face dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparţialităţii instanţei, pentru ca apoi, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să poată aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii.

Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., că ea "nu determină suspendarea judecăţii". Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită (precum în ipoteza abţinerii reglementate la alin. (1) al aceluiaşi articol), iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale ori să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

Judecata trebuie să continue, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, doar pronunţarea hotărârii prin care instanţa se dezînvesteşte - fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii - fiind oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare.

Este evident că prin sintagma "pronunţarea soluţiei în cauză", legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut.

De altfel, în cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. este accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării, singurul act procedural care ce nu poate fi săvârşit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, fiind pronunţarea hotărârii de dezînvestire.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021 dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., aceasta statuând că formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.

În raport de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, în conformitate cu dispoziţiile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., şi având în vedere considerentele anterior expuse, împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a continuat judecata la termenul din data de 25.02.2022, chiar şi în condiţiile în care (se presupune că) reclamanta formulase o cerere de recuzare a completului de judecată, nu contravine prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate/nulitate a încheierii atacate, susţinerile recurentei reclamante în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cu referire la încheierea de şedinţă din data de 18 martie 2023, recurenta reclamantă a susţinut că este nelegală întrucât a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru atât pentru apel, cât şi pentru fond, fără a se avea în vedere că acţiunea civilă provine dintr-un proces penal şi este scutită de la plata taxei de timbru, sub acest aspect legiuitorul nefăcând nicio distincţie între victimele infracţiunilor şi participantul la procesul penal în calitate de inculpat achitat definitiv, aşa încât nici instanţa nu poate distinge.

Aşadar, pe calea prezentului recurs, reclamanta contestă existenţa obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, stabilită în apel, decurgând din aprecierea instanţei devolutive asupra caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată, chestiuni cu privire la care recurenta consideră că au fost în mod greşit soluţionate câtă vreme, raportat la obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel formulate, criticile aduse încheierii de şedinţă din 18.03.2022 nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar, întrucât procedura de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru este clar şi precis reglementată prin dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, în raport de care posibilitatea părţilor de a supune cenzurii, în căile de atac de reformare, critici care vizează existenţa obligaţiei de plată a taxei de timbru este exclusă.

În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 18/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.

Reexaminarea priveşte, potrivit textului legal menţionat, "modul de stabilire a taxei judiciare de timbru", ca operaţiune de ansamblu, ce se constituie din mai multe etape, începând cu încadrarea acţiunii sau a cererii deduse judecăţii în categoriile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii, cu observarea eventualei incidenţe a normelor legale care instituie scutiri legale de la plata taxei de timbru, iar în situaţia în care se stabileşte că acţiunea sau cererea este supusă taxei judiciare de timbru, următoarea etapă constă în determinarea cuantumului acestei taxe, procedeu care poate presupune, în cazul acţiunilor evaluabile în bani, un calcul matematic de aplicare a cotelor procentuale prevăzute de lege asupra valorii obiectului cererii.

Prin urmare, dacă partea este nemulţumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanţă, inclusiv de stabilirea caracterului timbrabil al cererii, are posibilitatea de a solicita doar reexaminarea, cale de atac exclusivă reglementată de lege pentru soluţionarea acestor incidente privind timbrajul, asemenea critici neputând fi susţinute prin intermediul căilor de atac reglementate de C. proc. civ., de vreme ce legea specială pune la îndemâna părţii interesate o altă procedură clară, precisă şi previzibilă.

Soluţia este identică şi atunci când partea nu a făcut uz de reexaminare şi, prin urmare, nu s-a pronunţat în cauză o încheiere definitivă, astfel cum dispune art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că partea interesată nu are un drept de opţiune în acest sens. Prin faptul necontestării, măsura de stabilire a taxei judiciare de timbru devine definitivă, întrucât legea nu prevede la îndemâna părţii exercitarea vreunei alte căi de atac.

Art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează în mod expres şi faptul că încheierea care se pronunţă în soluţionarea unei cereri de reexaminare este definitivă, astfel că nu mai poate fi atacată cu recurs.

Prin urmare, reexaminarea este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, sub aceste aspecte neexistând un drept de opţiune între formularea unei cereri de reexaminare şi exercitarea unei alte căi de atac de reformare. Indiferent dacă partea interesată a uzat sau nu de reexaminare, aspectele menţionate nu pot forma obiect de critică prin intermediul căilor de atac de reformare, măsura privitoare la taxa judiciară de timbru devenind definitivă prin soluţionarea reexaminării sau prin expirarea termenului de exercitare a acestei căi de atac, după caz.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 7/2014, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Decizia este pe deplin aplicabilă şi în prezent, câtă vreme dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 care le-au înlocuit pe cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997 sunt identice.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte urmează a constata că susţinerile recurentei referitoare la nelegalitatea încheierii din data de 18.03.2022 din perspectiva modului de stabilire de către instanţa de apel a taxei de timbru nu pot fi analizate în recurs, chestiunea caracterului timbrabil al acţiunii şi cea privind cuantumul taxei de timbru putând fi supuse controlului doar în procedura reexaminării reglementate de art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanta a folosit acest instrument procedural de contestare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din data de 18.03.2022 fiind respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 09.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, astfel că ambele chestiuni în discuţie au rămas definitive.

Distinct de recursul declarat împotriva încheierii din data de 18.03.2022, reclamanta a precizat că înţelege să supună controlului Înaltei Curţi, în cadrul prezentei căi de atac, şi încheierea din data de 09.05.2022, mai sus menţionată, prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, solicitând să se constate că taxa de timbru stabilită în sarcina sa prin încheierea din 18 martie 2022, de 574.689 RON, pentru fond, şi de 284.344,5 RON, pentru apel, este nelegală şi neechitabilă câtă vreme pretenţiile constând în acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale ce fac obiectul acţiunii provin dintr-un proces penal, astfel că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. d) şi i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte constată, însă, că recursul astfel declarat este inadmisibil câtă vreme hotărârea împotriva căreia a fost promovat, pronunţată într-o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, este o încheiere definitivă, aşa cum în mod expres prevede art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce înseamnă că nu poate face obiectul unui recurs.

A admite posibilitatea atacării unei hotărârii judecătoreşti definitive cu o cale de atac neprevăzută de lege înseamnă a nesocoti principiul legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, or acest lucru nu poate fi acceptat.

În consecinţă, având în vedere că hotărârea împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs are caracter definitiv, în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., nemaiputând face obiectul controlului judiciar în recurs, calea de atac promovată împotriva acesteia urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Cu referire încheierile din data de 03.06.2022 şi, respectiv, 07.10.2022, recurenta susţine că sunt nelegale, din perspectiva interdicţiilor pe care instanţa de apel i le-a impus, anume, de a depune documentele personal prin registratură, prin e-mail sau direct la instanţă, respectiv, de a răspunde şi de a-şi formula apărări faţă de susţinerile părţii adverse, recurenta apreciind că în acest mod i-au fost încălcate drepturile procesuale şi dreptul la un proces echitabil.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului instanţei de apel rezultă că, la termenul din data de 03.06.2022, au fost discutate cererile de probatorii formulate de apelanta reclamantă iar Curtea a dispus încuviinţarea în parte a acestora, apreciind că, la acel moment procesual, este necesară şi utilă cauzei doar proba cu înscrisuri, pronunţarea asupra probei testimoniale şi a probei cu expertiza contabilă fiind prorogată pentru următorul termen de judecată, respectiv, după administrarea înscrisurilor noi solicitate de reclamantă.

Curtea a menţionat că acordă un singur termen de judecată pentru completarea probei cu înscrisuri, punând în vedere părţii să depună toate înscrisurile de care înţelege să se folosească în susţinerea cererii de apel formulate, cu cel puţin 7 zile înainte de următorul termen ce va fi acordat, solicitând, totodată, apărătorului apelantei reclamante ca, în măsura posibilităţilor, să procedeze la comunicarea acestor înscrisuri către partea adversă, cu cel puţin 7 zile înainte de următorul termen de judecată, sub sancţiunea decăderii din probă.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel nu a interzis şi nici nu a limitat dreptul părţii de a depune la dosar înscrisuri, ci doar a solicitat avocatului reclamantei să procedeze la depunerea înscrisurilor încuviinţate într-un termen rezonabil şi într-o formă care să permită desfăşurarea cu celeritate a procesului, măsurile dispuse de instanţă circumscriindu-se regulilor generale de administrare a probelor instituite de dispoziţiile art. 260 C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, nu se poate susţine cu temei că dispoziţiile instanţei de apel ar fi de natură să încalce dreptul la un proces echitabil şi celelalte drepturi procesuale ale reclamantei, cu atât mai mult cu cât, din cuprinsul încheierii de şedinţă de la următorul termen de judecată, respectiv, cel din data de 07.10.2022, rezultă că, deşi reclamanta nu s-a conformat solicitărilor instanţei de apel cu privire la modalitatea de depunere a înscrisurilor, aceasta nu a fost sancţionată în niciun fel, Curtea primind la dosar înscrisurile încuviinţate, în forma agreată de parte, fără a aplica sancţiune decăderii reclamantei din dreptul de a mai administra proba, invocată în mod expres de partea adversă.

Înalta Curte reţine că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Însă, pentru a se putea reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu este suficientă afirmarea încălcării acestor principii şi invocarea nulităţii, ca sancţiune aplicabilă, ci este necesar ca partea să invoce şi să demonstreze existenţa unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a nerespectării de către instanţă a regulilor procesuale.

Or, în speţă, nu a fost identificată nicio astfel de vătămare, ea neputând fi nici măcar dedusă de instanţă din împrejurările cauzei şi din finalitatea normelor procedurale presupus nerespectate.

Este adevărat că art. 6 alin. (1) teza I din C. proc. civ. reglementează dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, acesta fiind o aplicaţie a dispoziţiei constituţionale înscrise în art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la un proces echitabil dar şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care dispune că orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza în mod echitabil.

Principiul dreptului la un proces echitabil presupune ca soluţionarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti să se facă cu respectarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea, într-un termen care să nu determine lipsa de interes a cererii, etc., cu toate consecinţele ce decurg din ele. Faţă de caracterul atât de complex al acestei noţiuni, se impune ca partea care invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil să indice în concret atât dreptul care i-a fost încălcat, cât şi vătămarea suferită, pentru că, în caz contrar, nu se poate verifica dacă, raportat la situaţia invocată, drepturile şi libertăţile sale, în faţa instanţelor de judecată, au fost respectate.

Or, simpla susţinere a recurentei referitoare la încălcarea drepturilor sale procesuale, fără nicio altă precizare cu privire la modalitatea în care principiile ce guvernează procesul civil au fost încălcate şi la consecinţele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor sale, nu conţine prin ea însăşi concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil şi nu justifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recursul ce vizează încheierea din data de 03.06.2022 urmând a fi respins ca nefondat.

Pentru considerente similare, nici critica ce vizează încheierea de şedinţă din data de 07.10.2022 nu poate fi primită câtă vreme nu evocă nicio chestiune concretă de nelegalitate susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii ci afirmă, doar, o presupusă interdicţie ce i-ar fi fost impusă reclamantei de către instanţa de apel, în cadrul dezbaterilor asupra fondului apelului, ce au avut loc la termenul respectiv, de a răspunde susţinerilor părţii adverse formulate cu ocazia prezentării propriului apel.

Dincolo de faptul că în cuprinsul încheierii atacate nu există menţiuni cu privire la eventualele discuţii contradictorii care ar fi avut loc pe acest aspect, veridicitatea afirmaţiilor recurentei neputând fi, astfel, verificată, Înalta Curte constată că şi în măsura în care susţinerile ar fi reale, eventuala dispoziţie a instanţei de apel de a limita cuvântul recurentei sau de a nu-i acorda cuvântul în replică nu încalcă dreptul părţii la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare, ci se circumscrie prerogativelor pe care legea procesual civilă i le conferă preşedintelui completului de judecată, în activitatea desfăşurată în şedinţa de judecată, de a conduce dezbaterile şi de a asigura şi menţine ordinea şi solemnitatea şedinţei.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că instanţa de apel, cu prilejul dezbaterilor, nu a mai permis reclamantei să ia cuvântul în replică reprezintă o chestiune de administrare a şedinţei de judecată, atribut exclusiv al judecătorului, conform art. 216 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că în cazul în care este necesar preşedintele poate da cuvântul părţilor şi celorlalţi participanţi, în aceeaşi ordine, de mai multe ori, şi nu poate constitui critică de nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, recurenta nu a demonstrat nici că instanţa şi-ar fi exercitat aceste prerogative într-un mod nerezonabil, cu depăşirea limitelor legale, nici modalitatea în care ea, recurenta, a fost prejudiciată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există critici care să justifice casarea deciziei civile nr. 1566A din 28 octombrie 2022 şi nici a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva acestora.

II.4.3. În cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15 decembrie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii atacate cu consecinţa respingerii cererii completatoare, susţinând că suma de 36.000 RON la plata căreia a fost obligată către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, este exorbitantă şi nejustificată, în condiţiile în care taxa judiciară de timbru achitată de această parte a fost de numai 1.000 RON.

Deşi nu a fost indicată în mod expres, norma de drept a cărei încălcare se invocă pe calea acestui motiv de recurs este cea cuprinsă în textul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Înalta Curte reţine că, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune analiza unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a avocatului, şi raportarea în permanenţă la circumstanţele cauzei, ceea ce înseamnă că evaluarea şi stabilirea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat sprijină pe analiza unor aspecte de fapt şi nu pe interpretarea normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de aceste aspecte şi de caracterul obligatoriu al decizie nr. 3/2020, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., susţinerile recurentei reclamante prin care tinde la repunerea în discuţie a chestiunii proporţionalităţii onorariului de avocat cu complexitatea cauzei şi cu munca depusă de avocat nu pot fi analizate întrucât nu se circumscriu cadrului legal în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în cadrul recursului.

Aşa fiind, întrucât în cuprinsul cererii de recurs deduse judecaţii nu se regăsesc critici de nelegalitate, susceptibile de analiză din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind nemulţumit doar de cuantumul cheltuielilor de judecată, având în vedere că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte, urmează a constata nulitatea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1711 din 15.12.2023, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1566A din 28 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1566A din 28 octombrie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 25 februarie 2022, 18 martie 2022, 03 iunie 2022 şi 07 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1711A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 09 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Stabileşte onorariul definitiv cuvenit avocatului desemnat din oficiu, doamna D., la suma de 1.700 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.