Uzucaption of municipal private-domain land upheld; appeal dismissed

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, la data de 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti - Sector 1, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 100 mp, situat în Bucureşti, str. x, în temeiul art. 1843 C. civ. din 1864 şi dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiei compuse dintr-o cameră şi un antreu, cu o suprafaţă totală de 18 mp, edificată pe teren.

Prin sentinţa civilă nr. 3038 din data de 23 mai 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 13 septembrie 2019, reclamanţii au depus la dosar precizări, în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv, înţelegând să cheme în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti - Sector 1 şi Municipiul Bucureşti, prin primar general.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 642 din 21 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti - Sector 1, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti - Sector 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului, în suprafaţă de 100 mp, situat în Bucureşti, str. x, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei edificate pe acest teren, în suprafaţă de 13 mp, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., ca efect al accesiunii imobiliare; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu expert şi contravaloare onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia civilă nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 642 din 21 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 25 iulie 2023, sub nr. x/2018, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 04 septembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.337,12 RON.

La data de 02 octombrie 2023, recurentul-pârât a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum stabilit de către instanţă (3.337,12 RON), conform ordinului de plată nr. x din 29 septembrie 2023 aflat la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de peste 30 de ani, prin raportare la art. 1846 şi următoarele din vechiul C. civ. de la 1864, inclusiv art. 1890 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 477 C. civ. de la 1864, precum şi a art. 25 (actualul art. 26) a Legii nr. 18/1991, de vreme ce curtea de apel a reţinut că soluţia primei instanţe pe cererea de uzucapiune nu poate fi schimbată, întrucât corespunde ipotezei legale a cauzei de faţă, în ceea ce priveşte terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate rezultat din situaţii de fapt persistente în timp, să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, care nu şi-a conservat dreptul de proprietate privată a sa pe teren, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991.

A precizat că în speţă nu se regăseşte ipoteza reţinută de instanţa de apel, anterior arătată, în condiţiile în care se reţine, la pagina 5 alin. (3) din decizie, "faptul că, prin Decizia nr. 1496 din data de 4 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului LV. Stalin, terenul în suprafaţă de 100 mp şi construcţia aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, terenul fiind trecut în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti".

A menţionat că instanţa de apel a consemnat în considerentele hotărârii atacate, la pagina 5 alin. (6), faptul că terenul în suprafaţă de 100 mp, ce constituie obiectul prezentului litigiu, "reprezintă o secţiune din imobilul înscris în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti, pe adresa poştală str. x, cu teren în suprafaţă de 202 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosinţă curţi construcţii, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor int. D.", terenul respectiv fiind încă din anul 1959 proprietate de stat, nefiind în niciun moment după această dată un bun fără stăpân, cum reţine total eronat instanţa de apel (la paginle 8-9 din considerente).

Or, instanţa de apel era obligată să se raporteze în analiza motivelor de apel la art. 1846 şi urm. din C. civ. de la 1864, inclusiv la art. 1890 C. civ. raţionamentul exprimat la pagina 10 alin. (2) în sensul că "în speţa de faţă, intimatul-reclamant a formulat în mod legal cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, pentru ipoteza de bun fără stăpân a terenului, pentru a se putea judeca din punct de vedere legal pe o asemenea ipoteză pentru uzucapiune în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială" este total eronat, nefundamentat juridic şi în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză;

A susţinut că terenul în litigiu nu este efectiv un bun fără stăpân, atât timp cât a fost trecut în proprietatea Statului Român încă din anul 1959, prin decizia nr. 1496 din data de 04 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 octombrie 2023, în termen legal, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului demers judiciar.

În susţinerea poziţiei procesuale, au arătat că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au reţinut în mod corect faptul că, prin Decizia nr. 1496 din data de 4 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului I. V. Stalin, terenul în suprafaţă de 100 mp şi construcţia aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, terenul fiind trecut în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti.

În baza Decretului nr. 224/1951 a trecut în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale Raionul Stalin doar o suprafaţă de 100 mp teren - din totalul suprafeţei de teren de 202 mp ce compunea imobilul - situat în str. x (fost nr. 60) -, precum şi construcţia edificată pe acesta, în suprafaţă de 18 mp (13 mp potrivit măsurătorilor cadastrale efectuate de către expertul tehnic judiciar, C., desemnat în cauză de către Tribunalul Bucureşti).

Au considerat că sunt neîntemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la inalienabilitatea bunului ce face obiectul prezentului dosar prin raportare la posibila apartenenţă a acestuia la domeniul public ai statului.

Au precizat că Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost primul act normativ care a conţinut reglementari referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi reglementari cu privire la regimul juridic din domeniul privat, această lege intrând în vigoare înaintea Constituţiei, ca act fundamental care a stabilit criteriile generale în funcţie de care bunurile pot fi clasificate în bunuri ca făcând parte din domeniul public cu regimul juridic specific şi bunuri ca făcând parte din domeniul privat cu un regim juridic de drept comun, în acest sens fiind prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţia României.

Pornindu-se de la reglementarea dată dreptului de proprietate publică prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, Constituţia şi Legea nr. 213/1998, domeniul public se consideră că reprezintă "totalitatea bunurilor mobile sau imobile, aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în regim de drept public, bunuri afectate unei folosinţe publice ce se realizează direct sau indirect, prin intermediul unui serviciu public, bunuri determinate ca atare prin lege sau care prin natura lor sunt de uz sau de interes public".

Sub aspectul regimului juridic al acestor bunuri, art. 136 alin. (4) din Constituţie, stabileşte norme imperative de exclusivă aplicabilitate, respectiv faptul că "bunurile proprietate publică sunt inalienabile"; inalienabilitatea componentelor domeniului public sau, altfel spus, interdicţia ca ele să facă obiectul actelor sau faptelor juridice cu efect translativ de proprietate, generează alte două principii, respectiv imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea bunurilor proprietate publică.

Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale a primit consacrare legală prin art. 6 din Legea fondului funciar nr. 18/1991; art. 136 din Constituţie nu defineşte proprietatea privată, însă art. 136 alin. (5) raportat la alin. (1) din Constituţie face referire la protecţia proprietăţii private, prevăzând că dreptul de proprietate privată este inviolabil; nefiind definită proprietatea privată, pe cale de consecinţă, rezultă că proprietatea care nu este publică este privată, deoarece acestea sunt singurele forme de proprietate recunoscute de Constituţie, deci, proprietatea privată este aceea care aparţine statului, persoanelor fizice şi persoanelor juridice.

Analizând per a contrario caracterele dreptului de proprietate publică, se pot observa caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată, respectiv faptul că bunurile aparţinând proprietăţii private sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

Alienabilitatea presupune faptul că, indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul proprietăţii private se află în circuitul civil, acest caracter juridic al dreptului de proprietate privată fiind esenţa acestui drept real, iar din el decurg toate celelalte caractere; astfel, proprietatea privată este prescriptibilă sau, altfel spus, un alt caracter al dreptului de proprietate privată este prescriptibilitatea.

Prescriptibilitatea este consecinţa alienabilităţii, iar atât timp cât bunurile ce constituie obiectul proprietăţii private pot fi înstrăinate şi, în consecinţă, dobândite, iar prescripţia achizitivă este unul din modurile de dobândire a dreptului real de folosinţă, existenţa acestui caracter este evidentă; în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1837 C. civ. din 1864.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil bunurilor imobile din domeniul privat al unităţilor administrative teritoriale, doctrina în materie a opinat faptul că "bunurile imobile din domeniul privat sunt supuse aceloraşi prescripţii ca şi particularii, iar domeniul privat ai unităţilor administrative teritoriale este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel Bunurile care fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale pot face obiectul diverselor acte juridice, pot fi înstrăinate sau uzucapate".

Coroborând situaţia de fapt cu probele administrate în prezenta cauză, precum şi cu dispoziţiile legale sus-menţionate, rezultă că terenul în suprafaţă de 100 mp şi construcţia aflată pe acesta au fost trecute la nivelul anului 1959 în proprietatea statului, fiind predat fără plată către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului IV Stalin şi în administrarea I.A.L. Stalin; acest drept de proprietate al statului s-a transmis către unităţile administrativ teritoriale în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991;

Municipiul Bucureşti a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului în discuţie, ca efect al legii, începând cu anul 1991, întrucât anterior acestui an proprietatea aparţinea exclusiv statului, iar nu unităţilor administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate dobândit ope legis de către unităţile administrativ-teritoriale este un drept de proprietate privată, întrucât imobilul nu a fost niciodată afectat desfăşurării unor activităţi de utilitate publică, precum nici nu a fost declarată această utilitate publică printr-un act normativ sau administrativ.

Proprietăţile private aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale pot face obiectul uzucapiunii în baza art. 1.837 C. civ. din 1864.

Din probele administrate în cauză rezultă că intimaţii-reclamanţi au îndeplinit cele două condiţii impuse de lege, pentru aplicarea instituţiei juridice a uzucapiunii de 30 de ani şi anume: existenţa unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice şi neechivoce şi exercitarea neîntreruptă a acestei posesii timp de 30 de ani.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispoziţiile Legii nr. 58/1974 şi ale Legii nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere şi dobândire, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.

În cauză, poate opera joncţiunea posesiilor, textul de lege oferindu-le facultatea de a uni posesia lor cu posesia autorului reclamanţilor, E., începută la data de 10 octombrie 1977, spre a putea opune prescripţia achizitivă.

În mod corect au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel că asupra construcţiei edificate pe teren devin incidente regulile accesiunii, privită ca prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ceea ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul principal;

Raportat la dispoziţiile art. 492 din C. civ. din 1864, este instituită o prezumţie relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului, prezumţie pentru care, în cazul de faţă, nu s-a făcut proba contrară.

Contrar celor invocate de către recurentul-pârât, prin cererea de apel depusă la dosarul cauzei, instanţa de fond nu a fost investită să se pronunţe asupra legalităţii unul act administrativ cu caracter individual, respectiv a autorizaţiei de construire a clădirii edificate pe teren, prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu trebuia să analizeze, cum în mod eronat susţine se susţine, "obligativitatea obţinerii unei autorizaţii de construire, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 50/1991."

Dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii au devenit aplicabile doar odată cu intrarea sa în vigoare, respectiv 7 august 1991, or, potrivit principiul neretroacvităţii legii civile, astfel cum acesta era prevăzut de art. 1 din C. civ. din 1864, prevederile Legii nr. 50/1991 nu pot produce efecte asupra construcţiei aflate pe teren şi care, potrivit probatoriului administrat în cauză, apare ca fiind edificată la nivelul anului 1951.

II.3. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 iunie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data 08 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect constatarea dobândirii de către reclamanţii A. şi B., prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 100 mp situat în Bucureşti, str. x, şi prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren.

Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 642 din 21 aprilie 2021, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti - Sector 1; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti -Sector 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului, în suprafaţă de 100 mp, situat în Bucureşti, str. x, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei edificate pe acest teren, în suprafaţă de 13 mp, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., ca efect al accesiunii imobiliare; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu expert şi contravaloare onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de fond a concluzionat că există o posesie utilă pe o perioadă de 30 de ani în favoarea reclamanţilor, având în vedere că aceştia deţin posesia terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 100 mp, începând cu anul 1977, când terenul respectiv a fost cumpărat de către autorul reclamanţilor, F., aceştia fiind cunoscuţi drept proprietari ai imobilului în litigiu, calitate ce nu le-a fost contestată niciodată de nimeni, stăpânirea imobilului s-a făcut cu intenţia de a se comporta faţă de acesta în calitate de proprietari şi nu cu intenţia de a-l stăpâni pentru altul, că a intervenit accesiunea artificială imobiliară cu privire la construcţia edificată pe acest teren, în suprafaţă de 13 mp, constatându-se astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 492 C. civ., care instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea proprietarului, care în speţă nu a fost răturnată.

În apel, soluţia a fost menţinută, prin decizia civilă nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, instanţa de apel reţinând, în concret, că situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză corespunde ipotezei legale ce priveşte bunul fără stăpân, prevăzută de art. 477 C. civ. soluţionarea speţei s-a făcut în consens cu decizia în interesul legii nr. 4/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin raportare la data la care a început posesia reclamantă în cauză ce stă la baza uzucapiunii (1977), ţinând cont că Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 nu au scos terenurile din circuitul civil, ci doar au limitat anumite modalităţi de transmitere între vii, prin contracte, neafectând toate modalităţile de trasmitere a proprietăţii terenurilor, adică şi uzucapiunea; îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1847 C. civ. în ceea ce priveşte cerinţele legale ale uzucapiunii de lungă durată; neinvocarea şi dovedirea faptului că terenul în discuţie a intrat la un moment dat în domeniul public, aducând în acest sens lămuriri cu privire la noţiunea bun fără stăpân; intrarea construcţiei în domeniul privat al statului odată cu terenul uzucapat cu începere din anul 1977.

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. de la 1864 şi a celor ale art. 25 (actualul 26) din Legea nr. 18/1991, întrucât din probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul în discuţie figurează încă din anul 1959 în proprietatea statului, conform deciziei nr. 1496/04.12.1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin, ceea ce denotă inexistenţa ipotezei legale a bunului fără stăpân reţinută de instanţa de apel, împrejurare faţă de care era obligată să se raporteze, în analiza motivelor de apel, la art. 1846 şi urm. din C. civ. de la 1864 (inclusiv la art. 1890 din acelaşi act normativ).

În prealabil, Înalta Curte reţine că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (…)"

Totodată, art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. prevede că "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, reiese că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

De asemenea, cu privire la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ indicate de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte mai reţine că, în calea de atac a recursului, aspectele ce ţin de evaluarea şi interpretarea probatoriului reprezintă strict chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanţei de apel asupra probelor administrate în primă instanţă şi/sau apel nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar.

Aşadar, Înalta Curte subliniază că stabilirea situaţiei de fapt (pe baza probelor administrate de instanţele de fond) este atributul exclusiv al instanţelor de fond, instanţei de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului cauzei.

În acest context, în cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional, relevă că terenul în suprafaţă de 100 mp şi construcţia aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 1496/04.12.1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin; prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 10.10.1977 autorul reclamanţilor, F., a cumpărat de la soţii G. şi H. suprafaţa de teren de 100 mp situată în Bucureşti, str. x; potrivit relaţiilor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Evidenţă Patrimoniu, terenul în suprafaţă de 100 mp, identificat de expertul tehnic judiciar în specialitatea topografie cadastru şi geodezie, C., reprezintă o secţiune din imobilul înscris în evidenţele cadastrale ale Oraşului Bucureşti, pe adresa poştală str. x, cu teren în suprafaţă de 202 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosinţă curţi construcţii, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor D..

Prima instanţă a concluzionat că probele administrate cu privire la situaţia juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terţe persoane fizice sau juridice care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios, situaţie ce corespunde ipotezei ce priveşte terenul fără stăpân reglementate de art. 477 din C. civ. de la 1864, în aprecierea instanţei de apel, de vreme ce calitatea de proprietar a unei anumite persoane nu a fost dovedită printr-un act juridic care să se bucure de prezumţia de validitate, apt să transmită dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Raportându-se la momentul la care a început posesia autorului reclamanţilor (1977), Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor vechiul C. civ., care statuau prin dispoziţiile art. 477 faptul că toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public. În egală măsură, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 646 din acelaşi act normativ, prin care legiuitorul prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, precum şi cele ale art. 680 din C. civ., prin care se stabilea că în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.

Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale reiese că în concepţia C. civ. vechi, patrimoniul succesoral, respectiv bunurile fără stăpân trec asupra Statului, în ipoteza în care nu există moştenitori legale sau testamentari sau există moştenitori dar vocaţia lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale sau din orice motive bunul este abandonat de fostul titular sau acesta nu se poate identifica.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26. Din interpretarea acestor prevederi legale, reiese că legiuitorul, fără a abroga dispoziţiile C. civ., care recunoşteau dreptul Statului de a prelua moştenirile vacante şi bunurile fără stăpân, reglementează şi dreptul concurent al unităţii administrativ teritoriale de a dobândi în proprietate publică aceste bunuri succesorale ce provin din moşteniri vacante şi cele fără stăpân. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 213/1998, care stabilesc că în accepţiunea acestui act normativ, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.

Pe cale de consecinţă, prin adoptarea Legii nr. 213/1998, s-au modificat dispoziţiile art. 477 din C. civ., în sensul că moştenirile vacante şi bunurile fără stăpân aparţin domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, conferind implicit îndrituirea legală şi unităţii administrativ teritoriale de a culege aceste moşteniri, respectiv bunurile abandonate, cu precizarea suplimentară că bunurile succesorale din moştenirile vacante şi cele fără stăpân se integrează domeniului privat.

Astfel, se constată că, sub aspectul regimului juridic al terenului în discuţie, obiect al uzucapiunii, acesta poate fi asimilat unui bun fără stăpân, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa altei persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la acest teren, iar preluarea acestuia s-a făcut de către Stat în considerarea caracterului potenţial al acestei categorii de imobil, care a intrat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. şi ale art. 25 din Legea nr. 213/1998.

În prezenta cauză, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, pe baza unui amplu probatoriu (înscrisuri, martori, expertiză topografică), relevă că situaţia terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce priveşte terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situaţii de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, care cunoscând starea de fapt încă de la data intrării în posesie a autorului reclamanţilor şi, ulterior, a acestora din urmă, nu a luat măsuri cu privire la conservarea dreptului său de proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991.

În continuare, Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii deduse judecăţii asupra căruia au statuat instanţele de fond poartă asupra recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la terenul situat în Bucureşti, str. x, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani prin joncţiunea posesiilor autorului reclamanţilor cu cea a acestora din urmă, dar şi cu privire la construcţia edificată pe teren, prin accesiune.

Totodată, constată că împotriva hotărârii curţii de apel, prin care recurentului-pârât i s-a respins apelul cu privire la soluţia primei instanţei de admitere a cererii de chemare în judecată, în integralitate, acesta nu a înţeles să atace prin recursul promovat şi soluţia dată capătului de cerere privind accesiunea imobiliară, astfel încât soluţia tribunalului sub acest aspect punctual a devenit definitivă şi se impune cu putere de lucru judecat instanţei de recurs.

Potrivit art. 1890 din C. civ. de la 1864, toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i să poată opune reaua-credinţă, iar art. 1846 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii.

Uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege (art. 1890 C. civ. raportat la art. 645 C. civ.). Ca efect al posesiei prelungite în timp, uzucapiunea reprezintă o sancţiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparenţă a dreptului de proprietate în beneficiul unei terţe persoane, aceasta comportându-se, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului.

Din textele legale evocate rezultă cu claritate condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv existenţa unei posesii neîntrerupte de 30 de ani, utile, în sensul că aceasta să nu fi fost afectată de vreunul dintre vicii, precum discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea sau echivocul.

Plecând de la definiţia legală dată de art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864 posesia este "deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru", se reţine că posesia nu este concepută ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru.

Cu alte cuvinte, posesia, ca şi condiţie esenţială a uzucapiunii, reprezintă stăpânirea de fapt a unui bun în astfel de condiţii încât, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-şi produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existenţa elementelor sale constitutive, ci şi întrunirea anumitor calităţi de natură să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă.

Posesia utilă este definită de art. 1847 din C. civ. de la 1864, conform cu care "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar."

Elementele ce trebuie să fie întrunite cumulativ de către aceeaşi persoană pentru ca stăpânirea lucrului să poată fi calificată posesie, sunt: elementul material - corpus (implicând un contact direct cu lucrul, concretizat în orice fel de acte materiale, cum ar fi deţinerea lucrului, culegerea fructelor, efectuarea de transformări etc.) şi elemententul psihologic sau intelectual - animus (intenţia, voinţa celui ce stăpâneşte bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real, adică animus sibi habendi).

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.

Pentru elementul psihologic, care este mai greu de dovedit, C. civ. a instituit două prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, acest text de lege instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamanţii, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de reclamanţi asupra terenului în litigiu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., pentru producerea efectelor uzucapiunii de 30 de ani, şi anume existenţa unei posesii utile, adică a unei posesii continue, netulburate, publice şi neechivoce şi exercitarea acestei posesii în mod neîntrerupt pe o perioadă de 30 de ani.

Astfel, din menţiunile înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanţă", datat 10.10.1977, coroborat cu depoziţiile martorului audiat în cauză rezultă că, începând cu anul 1977, tatăl reclamanţilor şi ulterior aceştia din urmă au exercitat asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, prin intermediul joncţiunii posesiilor, reclamanţii beneficiind de prezumţia relativă de continuitate stabilită de art. 1850 din C. civ. de la 1864, potrivit căreia posesorul actual care probează că a posedat la un moment dat înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, proba contrară nefăcându-se de către recurentul-pârât.

Este de menţionat că joncţiunea posesiilor a fost definită în doctrină ca fiind acea operaţiune juridică ce constă în adăugarea la durata posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său, iar prin efectul său cel de-al doilea posesor profită de timpul cât a durat posesia autorului său, spre a uzucapa bunul.

Joncţiunea posesiilor are caracter facultativ, în sensul că posesorul actual poate alege între a continua posesia începută de autorul său şi a începe o nouă posesie în persoana sa, însă în situaţia în care optează pentru a se prevala de posesia autorului său, are obligaţia să continue cu toate calităţile ori viciile acesteia, fără a avea posibilitatea de a schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

Pentru a se realiza o joncţiune a posesiilor în scopul constatării dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv să fie vorba de posesii propriu-zise, întrucât detenţia precară nu este susceptibilă de joncţiune cu posesia actuală, iar cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului care a posedat anterior.

Din aceleaşi probe, precum şi din relaţiile privind situaţia juridică a imobilului primite de la Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa de recurs mai reţine că din anul 1977 şi până în prezent nimeni nu a pretins vreun drept asupra imobilului în litigiu, fiind dovedit şi caracterul netulburat al posesiei.

Cu privire la caracterul public al posesiei, prima instanţă a apreciat că acesta reiese din însăşi natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. În plus, publicitatea posesiei reclamantului rezultă din probele menţionate anterior, acesta fiind cunoscut ca proprietar al imobilului, calitate ce nu a fost contestată de nimeni, concluzie validată de instanţa de apel.

Faptul că reclamanţii au intrat în stăpânirea imobilului cu intenţia de a se comporta faţă de acesta în calitate de proprietar şi nu cu intenţia de a-l deţine pentru altul sau, altfel spus, caracterul neechivoc al posesiei este probat prin prezumţia relativă instituită de art. 1854 din C. civ. de la 1864, care se coroborează cu atitudinea acestora de a se prezenta în faţa tuturor ca proprietari al imobilului.

Simpla afirmaţie a recurentului-pârât făcută prin motivele de apel, în sensul că nu ar fi utilă posesia autorului reclamanţilor şi că acesta ar fi detentor precar nu a fost de natură a răsturna prezumţia instituită de art. 1854 C. civ., câtă vreme nu a fost fundamentată pe nicio probă din care să rezulte existenţa unui raport obligaţional în temeiul căruia s-ar putea reţine că reclamanţii ar deţine terenul pentru altul şi nu pentru sine, aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 1853 C. proc. civ., potrivit cărora "actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului sau."

Fiind, aşadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduinţa proprietarului (în accepţiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosinţă nu ar putea fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipseşte elementul intenţional, animus domini, astfel că ea ar fi o detenţie precară. Cu alte cuvinte, specificul detenţie precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul şi nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei.

Însă, în condiţiile în care terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, şi nu cu eventuala îngăduinţă a unităţii administrative-teritoriale, care, de altfel, nu a negat că nu are deţine vreun drept în raport cu terenul în litigiu, ci în mod constant că acesta face parte din proprietatea statului, este evident că prezumţia instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar) nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că reclamanţii au posedat pentru altul.

Instanţa de apel, în concordanţă cu dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 4/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu a validat nici critica referitoare pretinsa întrerupere a posesiei utile exercitate de reclamanţi cu începere din anul 1983, pretins reţinută de prima instanţă pe baza coroborării întregului material probator, cu încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept material din vechiul C. civ. (art. 1847 şi urm.) şi legislaţiei anterioare anului 1989.

Întreruperea naturală a prescripţiei achizitive se realizează, conform art. 1864 pct. 2 din C. civ. de la 1864 când lucrul este declarat imprescriptibil prin lege. În privinţa acestui caz de întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive, s-a pus problema de a se şti dacă dispoziţiile extrem de restrictive cuprinse în art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi, respectiv, art. 44 din Legea nr. 59/1974 potrivit cărora terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moştenire legală au fost de natură să întrerupă civil prescripţiile achizitive în curs, la momentul intrării lor în vigoare.

În acord, cu instanţa de apel, prin decizia nr. 04/2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite a statuat că:

"în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective".

S-a reţinut în considerentele deciziei:

"Caracterul real şi util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoaşterea şi protecţia acordată acţiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.

Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripţiei începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.

Or, prin dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere şi dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.

De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 1844 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ", terenurile la care se referă reglementările din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat apartenenţa la domeniul proprietăţii private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate şi, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise şi dobândite pe calea restrânsă a moştenirii legale.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispoziţiile legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere şi dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din C. civ., cât şi de dispoziţiile art. 1858 din C. civ. referitoare la prezumţia de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acelor terenuri.

Mai mult, faţă de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripţiei, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 din C. civ., care nu se putea produce atât timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 se invocă o prescripţie de durată, bazată pe o posesie efectivă şi necontestată, începută anterior adoptării acestor legi şi încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 şi nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripţiei achizitive în astfel de cazuri devine de neînlăturat."

Conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri, tocmai pentru că Legile nr. 58/1994 şi nr. 59/1974 nu le-au scos din circuitul civil, ci prin aceste acte normative a fost interzisă numai dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin convenţie, nu şi prin succesiune sau uzucapiune.

Instanţa de apel a găsit nefondată şi critica ce reclama caracterul de bun inalienabil al imobilului teren în litigiu aparţinând proprietăţii publice prin prisma dispoziţiilor art. 135 pct. 5 din Constituţia României şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o atare susţinere fiind făcută în mod generic, de vreme ce apelantul-pârât nu a invocat şi nici nu a dovedit că terenul să fi intrat la un moment dat în domeniul public, nunţând sub aspect terminologic noţiunea de bun fără stăpân.

În plus, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1844 din C. civ. de la 1864 "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ". Din interpretarea acestui text de lege rezultă că pot fi dobândite prin uzucapiune numai imobilele proprietate privată. Astfel, prevederile art. 1844 din C. civ. au în vedere acele bunuri declarate imprescriptibile printr-o dispoziţie legală expresă sau care, prin natura lor, nu pot fi dobândite prin uzucapiune, ipoteză care nu este aplicabilă imobilului din prezentul litigiu, astfel cum rezultă din situaţia juridică a imobilului în litigiu relevată de probatoriul administrat în cauză.

Or, nu se poate susţine că imobilul ar fi fost imprescriptibil achizitiv, având în vedere că acesta nu se încadra în categoria bunurilor imprescriptibile prevăzute de dispoziţiile art. 1844 din C. civ.

Aşadar, bunurile proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale pot fi uzucapate, neexistând o interdicţie legală expresă în acest sens. Dispoziţiile art. 1849 din C. civ. nu sunt aplicabile bunurilor proprietate privată, acestea nefiind inalienabile, spre deosebire de bunurile proprietate publică al căror regim juridic este reglementat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Împrejurarea că în vechiul C. civ. şi în alte legi anterioare anului 1991, când a fost adoptată Constituţia României, nu se făcea distincţia între domeniul public şi domeniul privat nu poate duce la concluzia că toate bunurile proprietate de stat erau imprescriptibile achizitiv, iar termenul de prescripţie achizitivă ar fi început să curgă numai ulterior anului 1991.

În consecinţă, termenul de uzucapiune de 30 de ani nu a fost întrerupt în cauza de faţă, în absenţa unei dispoziţii legale exprese care să instituie interdicţia dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză, neoperând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 octombrie 2024.