Start of the three-year tort statute of limitations for illegal surveillance by an intelligence service: recognition of the unlawful act versus final criminal resolution

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.10.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii, solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale şi morale în cuantum de 2.000.000 euro şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art. 1 şi art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Legea nr. 14/1992 actualizată, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, art. 1357 din C. civ., art. 102 C. proc. civ., decizia Curţii Constituţionale a României nr. 22/18.01.2018.

Prin întâmpinare, pârâtul Serviciul Roman de Informaţii a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti şi a solicitat admiterea acesteia şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 967/16.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a CAF şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, una din secţiile civile.

Prin sentinţa civilă nr. 1523/01.11.2022, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Teleorman.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 28 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât. S-a respins acţiunea principală formulată de către reclamantul A., ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 3A din 8 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 124 din 28 aprilie 2023.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 3A din 8 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanţa a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 2528 din C. civ., potrivit cu care "prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea’’.

A susţinut că, deşi fapta ilicită a fost săvârşită în februarie-mai 2015, a aflat de aceasta abia cu ocazia reţinerii sale în iunie 2016, dată de la care a solicitat în procesul penal excluderea probelor obţinute cu ajutorul lucrătorilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

Ca atare, termenul de prescripţie a început să curgă de la rămânerea definitivă a cauzei penale, respective 11.10.2018, moment până la care, arată recurentul, o eventuală solicitare de acoperire a prejudiciului ar fi fost considerată o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât ar fi putut ulterior să fie repus în drepturi, inclusiov cele de natură salarială, de către Consiliul Superior al Magistraturii.

A concluzionat că acţiunea civilă a fost introdusă în termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de C. civ. şi că în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripţie până la soluţionarea cauzei penale.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat felul în care Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea nr. 33 din 25 februarie 2015, în dosarul nr. x/2015. a dispus incuviintarea supravegherii tehnice constând în interceptarea si înregistrarea convorbirilor telefonice sau comunicărilor, a convorbirilor purtate în mediul ambiental precum si încuviinţarea supravegherii tehnice constand în localizarea si urmarirea prin GPS sau prin alte mijloace, dar şi încuviinţarea pătrunderii în spaţii private de către organele de urmarire penala pentru a activa si dezactiva mijloacele tehnice din cadrul biroului profesional de la Parchetul de pe langa Tribunalul Teleorman.

A susţinut că în speţă ar fi fost incidente efectele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 51/2016, referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., însă acestea nu au fost aplicate în calea de atac pe care a promovat-o.

A reiterat că fapta Serviciului Român de Informaţii de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de reclamant a fost săvârşită cu încălcarea art. 3 din Legea 51/1991 şi a constituit o imixtiune gravă în viaţa privată a persoanei, a încălcat secretul corespondentei şi al celorlalte mijloace de comunicare si a lezat drepturile subiective civile prevazute de art. 26 si 28 din Constituţia României, intimatul-pârât acţionând cu depăşirea puterilor şi funcţiilor deţinute, săvârşind un abuz de putere.

A mai invocat şi dispoziţiile art. 1357 C. civ., reliefând că existenţa prejudiciului moral rezultă din încălcarea dreptului la viaţă intimă şi privată, protejat de art. 8 din CEDO, precum şi din legătura directă de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

După o expunere teoretică a competenţelor organelor judiciare, a principiilor de drept penal şi a modului în care acestea se răsfrâng asupra activităţii organelor judiciare, precum şi a felului în care s-a desfăşurat procesul penal al recurentului, acesta a concluzionat că existenţa prejudiciului moral a rezultat şi din aplicarea protocolului dintre Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare prin care hotârârea poate fi supusă controlului judiciar doar prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., formulând critici atât cu privire la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă, care se subsumează însă, numai motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât şi cu privire la fondul cauzei, fără a prezenta argumente care să poată fi încadrate şi în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei, fără a se avea în vedere dispoziţiile art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripţie până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Astfel, recurentul-reclamant a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care s-au solicitat despăgubiri materiale şi morale de la intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii pentru exercitarea nelegală a unor activităţi de supraveghere tehnică, constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice, a convorbirilor purtate în mediul ambiental, localizarea şi urmărirea prin GPS, activităţi de supraveghere nelegale în raport de cele statuate de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 51/2016 şi, pe de altă parte, administrate eronat, prin amplasarea greşită a aparaturii într-un alt loc decât cel pentru care fusese iniţial încuviinţată.

Prin acţiune au fost invocate, ca temei legal, art. 1357 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală de drept comun, precum şi prevederile art. 1 şi art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Legea nr. 14/1992 actualizată, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, art. 26 şi art. 28 din Constituţia României, art. 102 C. proc. civ., decizia Curţii Constituţionale a României nr. 22/18.01.2018.

Rezultă din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată că aceasta nu constituie o acţiune în repararea pagubei în caz de eroare judiciară sau de privare nelegală ori injustă de libertate, întemeiată pe dispoziţiile art. 541 C. proc. pen. cu trimitere la art. 538 sau 539 C. proc. pen., caz în care naşterea dreptului la acţiune nu ar fi avut loc decât după pronunţarea hotărârii finale de achitare şi i s-ar fi aplicat termenul special de prescripţie prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni având ca obiect repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităţilor specifice culegerii de informaţii dispuse în mod nelegal care să fi fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5391 C. proc. pen., intrate în vigoare abia după introducerea cererii de chemare în judecată de faţă şi soluţionării acesteia în primă instanţă, dispoziţii care se referă la prejudicii cauzate prin măsuri de supraveghere dispuse nelegal ulterioare edictării acestei reglementări.

Tot astfel, nu este incident nici art. III din Legea nr. 201/2023 care a dat posibilitatea formulării acţiunii în despăgubiri prevăzute de art. 5391 C. proc. pen. şi persoanelor faţă de care, începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, s-au pus în executare măsuri de supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023; măsurile de supraveghere nelegală reclamate de recurent în acţiunea de faţă sunt anterioare datei de 6 iulie 2017, astfel încât nu îi este aplicabilă reglementarea nou introdusă prin art. 5391 C. proc. pen. şi art. III din Legea nr. 201/2023 - şi care implica de asemenea un termen special de prescripţie şi o procedură specială îndreptată împotriva statului prin Ministerul Finanţelor, iar nu a pârâtului Serviciul Român de Informaţii.

Pretenţiile reclamantului sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală de drept comun pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, în speţă fapta ilicită constând în interceptarea şi înregistrarea nelegală a unor convorbiri telefonice afirmate a fi avut loc în perioada februarie- iunie 2015 şi despre care reclamantul a luat cunoştinţă cel mai târziu la termenul de la 13.10.2016 din procesul penal, din adresa x/2016 emisă de DNA pentru dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (a se vedea fil. 49-50 din dosarul iniţial x/2021 al secţiei a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrată iniţial acţiunea).

Prin urmare, nefiind incidentă vreuna din acţiunile speciale reglementate de C. proc. pen. la art. 538-541, nu se aplică nici termenul special de prescripţie acolo prevăzut şi nici naşterea dreptului la acţiune nu are loc la momentele indicate de art. 541 C. proc. pen., ci se aplică regulile de drept comun prevăzute de art. 2528 C. civ. privind prescripţia în cazul acţiunilor în repararea pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, reguli potrivit cu care prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, la data de 13.10.2016, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a putut cunoaşte atât faptele imputate pârâtului şi urmările lor păgubitoare, cât şi caracterul nelegal al respectivelor măsuri în raport de Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României şi împrejurarea că autorul faptelor reclamate este pârâtul, astfel că de la acel moment era în drept să acţioneze pentru repararea prejudiciului.

În acest sens, acţiunea reclamantului nu era afectată de soarta procesului penal şi de soluţia ce urma a se da acolo, indiferent că s-ar fi ajuns la condamnare sau achitare, întrucât cauza prejudiciului afirmat a fi fost adus vieţii sale private nu consta în soluţia dispusă prin hotărârea instanţei penale, ci în caracterul ilicit al măsurilor de supraveghere, interceptare şi înregistrare telefonică şi ambientală a reclamantului de către pârât, ca fapte ilicite de sine stătătoare şi care nu depindeau de modul cum se finaliza judecata în procesul penal.

Pe cale de consecinţă, va fi înlăturată şi susţinerea recurentului în sensul că promovarea prezentei acţiuni în despăgubiri înainte de rămânerea definitivă a cauzei penale ar fi însemnat o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care la finalul procesului, în caz de achitare, ar fi fost repus în drepturi de Consiliul Superior al Magistraturii şi ar fi obţinut o dublă despăgubire, fapt care îl obliga la aşteptarea finalizării procesului penal. Repunerea în drepturi de către Consiliul Superior al Magistraturii însemna acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi cu alte drepturi de care ar fi beneficiat dacă ar fi desfăşurat activitate, drepturi care au natură salarială şi nu sunt similare celor solicitate de reclamant prin acţiune şi repară alt tip de prejudicii decât cel moral adus prin încălcarea dreptului la viaţă intimă prin maniera nelegală de supraveghere tehnică de către pârât.

Prin urmare, în aplicarea art. 2528 C. civ., în mod corect instanţele fondului au calculat termenul general de prescripţie de 3 ani de la de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, adică de la data de 13.10.2016, în raport de care acţiunea era prescrisă.

Pe de altă parte, nu poate fi primită nici critica referitoare la incidenţa art. 1394 C. civ. privind prorogarea termenului de prescripţie, potrivit cu care "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă."

Textul are în vedere aplicarea unui alt termen de prescripţie decât termenul de 3 ani prevăzut de legea civilă, respectiv a termenului de prescripţie prevăzut de legea penală, pentru acele fapte care sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni, în acele situaţii în care o astfel de infracţiune este fapta generatoare de prejudicii pentru care se solicită despăgubiri; practic, legiuitorul instituie un termen comun de prescripţie atât pentru răspunderea penală, cât şi pentru răspunderea civilă ce decurge dintr-o faptă generatoare de prejudicii care are caracter penal.

Prin urmare, interpretarea corectă a normei nu are nicio legătură cu cea dată de recurent, potrivit cu care art. 1394 C. civ. ar proroga termenul de prescripţie până la soluţionarea cauzei penale; acţiunea de faţă nu derivă din fapta pentru care recurentul a fost trimis în judecată în cauza penală, ci din presupuse măsuri nelegale administrate de pârât pe parcursul anchetei penale, ceea ce e cu totul altceva.

În rest, susţinerile recurentului pe fondul cauzei (imixtiune gravă în viaţa privată a persoanei, încălcarea secretului corespondentei şi al celorlalte mijloace de comunicare si lezarea drepturile subiective civile) nu vor fi analizate prin prezentul recurs, atâta timp cât soluţiile instanţelor de fond supuse controlului judiciar privesc excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar aceste critici nu influenţează soluţia pronunţată de instanţele de fond de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 3A din data de 8 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3A din data de 8 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.