Exclusivity of Law no. 10/2001 procedure over common-law vindication for state-held expropriated property

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

La data de 7 decembrie 2017 A. a formulat o cerere de intervenţie principală, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. şi cu pârâţii B. S.R.L., Societatea Feroviară de Turism SFT CFR S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor solicitând să se constate că terenul adjudecat prin actul de adjudecare din data de 27 iunie 2008 este proprietatea autorului său C.; să se constate că Statul Român în mod greşit a făcut exproprierea pe numele lui D.; să fie obligat Statul Român să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 609,92 mp.; să stabilească instanţa alte masuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 704 din19 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală pe care a respins-o ca inadmisibilă şi a respins capătul de cerere privind stabilirea unor măsuri prin echivalent ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel intervenientul A. şi cerere de aderare la apel pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 917 A din 20 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca tardiv apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L.. A admis apelul formulat de apelantul-intervenient A., a anulat în parte sentinţa şi evocând fondul a respins cererea de intervenţie precizată, ca nefondată.

4. Calea de atac formulată şi motivele de recurs

Împotriva deciziei nr. 917 A din 20 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a formulat recurs intervenientul A., care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 vechiul C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se arată că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de intervenţie în interes propriu, ca nefondată, considerând că cererea de restituire în natură, înregistrată sub nr. x din 12 martie 1991, la Primăria Sector 1 Bucureşti, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (2) şi (3) din Legea 10/2001.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că cererea nu putea îndeplini condiţiile prevăzute de Legea 10/2001, deoarece a fost depusă în anul 1991 la Primăria Sector 1, care trebuia să o transmită către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea constituirii unui dosar administrativ privind finalizarea procedurii de restituire în natură sau echivalent a terenului.

Consideră că cererea din 1991, cât şi cea depusă personal la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 26 ianuarie 1995 sunt echivalente unor notificări.

Instanţa trebuia să aibă în vedere cererea precizatoare depusă la termenul din 20 ianuarie 2022, iar în baza art. 29 din Legea 10/2001 să constate că avea dreptul la despăgubiri, ca urmare a trecerii terenului în administrarea Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, întrucât nu a dispus efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului în suprafaţă de 609,9 m2, în condiţiile în care intimata pârâtă B. S.R.L. a obţinut doar un Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra activului E. potrivit H.G. nr. 834/1991, dar nu şi asupra terenului liber de construcţie.

Instanţa de apel în mod greşit a respins cererea sa de intervenţie în interes propriu pe drept comun potrivit art. 480 vechiul C. civ., pe motiv că opţiunea formulată pe Legea 10/2001 exclude posibilitatea de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din vechiul C. civ.

A menţionat că a formulat cerere întemeiată atât pe dreptul comun, cât şi pe Legea 10/2001, deoarece nu ştia dacă terenul este liber de construcţii şi se află în proprietatea statului sau se află sub E. şi este în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Terenul a fost expropriat nelegal prin Decretul nr. 312/1952 şi Decizia nr. 2324/1957, în vederea construirii Căminului Feroviar.

De asemenea, deşi la dosarul nr. x/2017 din care a fost disjuns prezentul dosar, se află extrasul de carte funciară emis la 13 iulie 2021, instanţele de fond nu au introdus în cauza actualii proprietari F. şi S.C. G. S.A. care au cumpărat în anul 2010 de la fostul proprietar B. S.R.L..

Împrejurarea că terenul aferent hotelului E. e revendicat potrivit Legii nr. 10/2001 şi de către alţi notificatori nu înlătură titlul de proprietate de care se prevalează recurentul.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului, menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

A arătat că recurentul intervenient nu a respectat procedura de restituire prevăzută de Legea 10/2001 şi s-a adresat direct instanţei de judecată.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, intimata pârâtă a arătat că este nefondat întrucât în actualul context legislativ recurentul ar fi trebuit să deţină o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie anterioară prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar, sau o decizie administrativă de restituire, în lipsa acestora, titlul din 1952 invocat de recurent nemaiavând forţa juridică necesară probării dreptului de proprietate într-o acţiune pe dreptul comun.

II. Decizia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit art. 304 vechiul C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de acest text de lege.

Recurentul intervenient a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctul 8 şi punctul 9 din vechiul C. proc. civ. fără a preciza care dintre motive se încadrează în motivul de modificare întemeiat pe art. 304 punctul 8 vechiul C. proc. civ. şi care e motivul prevăzut de art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ.

Articolul 304 punctul 8 vechiul C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ. are în vedere ipotezele în care hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În sinteză, recurentul intervenient a criticat faptul că instanţa de apel a respins cererea sa de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe motiv că nici cererea sa nr. 5099 din 12 martie 1991, depusă la Primăria Sector 1 Bucureşti şi nici cererea nr. x depusă la Primăria Municipiului Bucureşti la 26.01.1995 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (2) şi (3) din Legea 10/2001, precum şi faptul că în mod greşit i s-a respins cererea de revendicare pe dreptul comun, pe motiv că a optat pentru soluţionarea pe Legea 10/2001.

Înalta Curte reţine că ambele motive de recurs se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ., având în vedere că recurentul a susţinut greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) şi (3) din Legea 10/2001, precum şi a dispoziţiilor art. 480 din vechiul C. civ., normele pretins a fi încălcate fiind norme de drept material.

De asemenea, deşi nu rezultă explicit, recurentul şi-a încadrat inclusiv în dispoziţiile art. 304 punctul 8 din vechiul C. proc. civ., criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiilor necesare unei notificări conforme Legii nr. 10/2001 prin cererile adresate de către recurent Primăriei sector 1, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, aceste acte (cererile de restituire sau despăgubiri) fiind cele a căror natură a fost greşit interpretată.

Se constată că instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în limita temeiului de drept reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, considerând tardivă completarea acţiunii referitoare la întemeierea cererii de restituire şi pe dreptul comun, art. 480 vechiul C. civ., soluţie ulterior anulată de către instanţa de apel în considerarea faptului că precizările ulterioare, considerate tardive, nu făceau decât să dezvolte temeiurile iniţiale implicite ale acţiunii, iar la termenul din 6 iunie 2023 intervenientul şi-a motivat cererea atât pe dreptul comun, cât şi pe prevederile art. 21, 29 din Legea 10/2001 şi pe cele ale art. 1 alin. (2) din Legea 165/2013.

Anulând acţiunea şi evocând fondul, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat şi analizat cauza sub ambele temeiuri de drept invocat de recurentul intervenient.

Instanţa de apel nu a respins cererea de intervenţie pe motiv că acţiunea formulată pe Legea 10/2001 exclude posibilitatea de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, aşa cum susţine recurentul intervenient, ci dimpotrivă, curtea de apel a reţinut că o acţiune în revendicare nu este de plano inadmisibilă, în speţă.

Analizând soluţiile date de instanţa de apel pe primul dintre cele două temeiuri, respectiv pe revendicarea de drept comun, se constată că în mod judicios s-a pornit în analiză de la Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Legea 10/2001, pe de o parte, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, de cealaltă parte, respectiv de la "faptul că de principiu persoanele nu pot opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării".

Deşi baza de plecare a fost bine aleasă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit cele statuate în amintita decizie, dar soluţia la care a ajuns, de respingere a acţiunii, este una corectă, doar argumentaţia urmând a fi schimbată, conform celor ce urmează.

Astfel, potrivit celor stabilite prin decizia amintită pronunţată în interesul legii, " concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."

Se reţine în considerentele deciziei pronunţată în interesul legii că "persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ..".

Se mai reţine că "întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie" şi că " adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze."

Pe de altă parte, se reţine în aceeaşi decizie o abordare diferită în ipoteza acţiunilor în revendicare formulate împotriva subdobânditorilor de bună credinţă care au cumpărat imobilul de la stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În speţă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul companiei naţionale CNCF "CFR" - S.A., ceea ce înseamnă că la acel moment se încadra în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din legea specială, potrivit cu care "imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o ... societate sau companie naţională ... vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Aşadar, imobilul în dispută nu fusese înstrăinat unui terţ anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se afla în deţinerea unei companii naţionale, ce putea fi notificată potrivit procedurii speciale acolo prevăzută şi care lăsa posibilitatea verificării în instanţă a soluţiei date de entitatea notificată, situaţie ce exclude posibilitatea reclamantului de a opta pentru o acţiune în revendicare de drept comun, inadmisibilă în faţa legii speciale potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii

O acţiune în revendicare ar fi fost admisibilă doar în ipoteza în care bunul ar fi fost deja înstrăinat de către stat/compania naţională către persoane private, anterior apariţiei Legii 10/2001, situaţie în care statul şi companiile sale, nemaiavând în patrimoniul lor bunul, nu ar mai fi putut dispune cu privire la o eventuală restituire în natură, tocmai pentru că bunul ar fi fost deja deţinut de un terţ în numele căruia nu ar fi avut dreptul să decidă; entităţile menţionate la art. 21 din lege nu pot dispune cu privire la restituirea unor bunuri ale altora, pe care nu le mai deţin.

Numai că în speţă nu ne aflăm în această din urmă ipoteză, ci în ipoteza tip în care imobilul se afla la data apariţiei legii în deţinerea unei companii naţionale, a unei societăţi de stat, ceea ce făcea aplicabilă procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Soluţia de mai sus nu înfrânge jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu se neagă dreptul reclamantului de a avea la îndemână o cale spre protejarea dreptului său, ci doar este înlăturată calea greşit aleasă de acesta.

În speţă, reclamantului i-a fost deschisă de legiuitor, în privinţa bunului a cărui restituire în natură a cerut-o şi care se afla în deţinerea unei companii naţionale, calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, care exclude revendicarea de drept comun, aceasta fiind inadmisibilă. O eventuală ratare a termenului de acces la calea specială nu repune persoana îndreptăţită în poziţia de a recurge la dreptul comun, întrucât cele două căi nu sunt alternative şi nu există un drept de opţiune.

Aşadar, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii şi de situaţia particulară a reclamantului şi a bunului revendicat, acţiunea în revendicare nu putea fi primită.

În ceea ce priveşte celălalt temei al acţiunii - pretenţiile fondate pe dispoziţiile Legii 10/2001 - în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu fost identificată o notificare formulată de recurent în temeiul acestei legi, care să fie analizată în substanţa sa şi corect s-a reţinut că acele cereri din anii 1991 şi 1995 de care se prevalează recurentul nu pot fi echivalate unei astfel de notificări.

Într-adevăr, cereri formulate cu mult înaintea apariţiei Legii nr. 10/2001 şi în afara condiţiilor impuse de art. 22 din lege din punctul de vedere al termenului, conţinutului, destinatarului şi modului de comunicare nu pot fi pur şi simplu echivalate unor notificări conforme, apte să declanşeze procedura specială. Sunt situaţii în care astfel de cereri, formulate anterior Legii nr. 10/2001 şi fără îndeplinirea condiţiilor necesare, au fost recalificate, asumate şi reînregistrate de însăşi entitatea destinatară ca echivalând unor notificări întemeiate pe Legea 10/2001, caz în care instanţele nu pot refuza petiţionarului acest beneficiu; nu este însă cazul în speţa de faţă.

Argumentul recurentului că în mod greşit i s-a reproşat de către instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea 10/2001 pentru validitatea notificării, de vreme ce petiţiile sale fuseseră înregistrate anterior acestei legi este un non-argument; prima obiecţie de adus utilizării în proces a celor două cereri formulate în anii 1991 şi 1995 pentru a se prevala de dispoziţiile Legii 10/2001 este tocmai faptul că, fiind formulate anterior, nu puteau reprezenta notificări conform aceste legi.

Recurentul trebuia să folosească acele căi existente la nivelul perioadei formulării celor două petiţii pentru a obţine soluţionarea - fie cele civile, de fond funciar sau de contencios administrativ - dar nu le poate valorifica drept ceea ce nu sunt, adică notificări conforme Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, câtă vreme recurentul nu a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 şi nu a declanşat procedura acestei legi, nu poate dobândi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii, fie ele în natură sau prin echivalent, cererea sa fiind în mod justificat respinsă de instanţa de apel.

Legat de criticile privitoare la neadministrarea unei expertize topografice în apel, pentru identificarea exactă a suprafeţei de teren în dispută, acestea vor fi înlăturate, întrucât pe de o parte nu sunt chestiuni de nelegalitate apte de încadrare în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 vechiul C. proc. civ., iar pe de altă parte soluţia dată acţiunii este rezultatul unor chestiuni de legalitate şi de drept, nefiind influenţate de identificarea exactă a terenului.

Efectuarea unei expertize de identificare a terenului de 609,9 m2 revendicat nu ar putea conferi intervenientului o situaţie juridică având calităţile necesare pentru a putea duce la opunerea cu succes a unui titlu într-o acţiune în revendicare.

Referitor la critica privind neintroducerea în cauză a numiţilor F. şi S.C. G. S.A., actualii proprietari ai imobilului, Înalta Curte reţine în primul rând că recurentul intervenient însuşi avea datoria de a-şi formula acţiunea în contradictoriu cu persoanele cu care considera că trebuie să se afle în proces.

În al doilea rând, introducerea în cauză a dobânditorilor prin acte între vii nu putea fi făcută de instanţa de apel într-un stadiu atât de avansat al procedurii.

În fine, eventuala introducere în cauză a terţilor dobânditori ai imobilului nu era de natură să poată influenţa soluţia pronunţată în cauză, ţinând cont de faptul că intervenientul nu a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 spre a fi analizată în substanţă, iar acţiunea sa în revendicare pe dreptul comun a unui bun aflat la momentul apariţiei acestei legi în deţinerea unei companii naţionale şi pentru care se puteau solicita măsuri reparatorii fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent, nu putea fi primită.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în nume propriu A. împotriva deciziei civile nr. 917 A din 20 iunie 2023 pronunţaţă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în nume propriu A. împotriva deciziei civile nr. 917 A din 20 iunie 2023 pronunţaţă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.