Scope of state liability for illegal deprivation of liberty: exclusion of judicial control and accrual date of statutory interest in civil reparation claims

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 mai 2021 pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei de judecată, ca prin hotărârea ce urmează să o pronunţe, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.685.000 RON, care urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, sumă reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate a reclamantului în perioada 18 noiembrie 2015 - 22 iunie 2017, în sensul că a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18 noiembrie 2015 până la 12 februarie 2016 şi ulterior supus măsurii arestării preventive a controlului judiciar de la data de 12 februarie 2016 până la data de 22 iunie 2017.

A solicitat, de asemenea, să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei reprezentând daunele morale, calculată cu trei ani anterior înregistrării acţiunii şi până la data plăţii efective a sumei reprezentând daunele morale.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 13 iulie 2022, Tribunalul a admis în parte cerere de chemare în judecată şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 150.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă şi la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 925 A din 9 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

A respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 213 din 13 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Teleorman.

A admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 75.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, de la data rămânerii definitive a deciziei până la plata efectivă.

A obligat pe pârât la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei până la plata efectivă.

A menţinut în rest sentinţa civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 925 A din 9 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi punctarea parcursului procesual al dosarului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 539 alin. (1), art. 540 alin. (1), art. 202 şi art. 215 din C. proc. pen., cu raportare la art. 23 şi art. 25 din Constituţia României şi la art. 5 din CEDO.

Instanţa de apel a apreciat că perioada în care asupra reclamantului s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar a fost în mod corect eliminată din perioada de cuantificare a prejudiciului suferit de acesta, motivat de faptul că "persoana supusă măsurii controlului judiciar nu se poate identifica cu persoana privată de libertate în sensul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., şi perioada în care această persoană a fost suspusă măsurii controlului judiciar nu poate fi luată în calcul în procesul reparării pagubei, în cazul privării nelegale de libertate".

Obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului odată cu dispunerea măsurii controlului judiciar (prin încheierea din data de 10.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin încheierea nr. 194 din 12.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) reprezintă o schimbare majoră produsă în viaţa sa, o îngrădire a dreptului acestuia de a se comporta normal, de a se deplasa şi mişca în mod liber, fără să fie îngrădit/condiţionat de alte mijloace, ceea ce echivalează cu o privare de libertate.

Prin obligaţia de a nu părăsi limita teritorială a judeţului Teleorman, reclamantul a fost privat de libertatea de a se putea deplasa liber, oricând şi oriunde în cadrul teritoriului ţării. Mai mult, privarea de libertate a continuat şi în această fază, acesta fiind verificat periodic de organele de poliţie cu privire la îndeplinirea acestor obligaţii. Aşadar, şi în perioada controlului judiciar reclamantul s-a confruntat cu o privare de libertate ce i-a afectat libertatea de a circula liber, fiind privat de libertatea de care ar fi putut beneficia dacă nu ar fi avut aplicată o astfel de măsură de prevenţie.

În raport de modalitatea de stabilire a despăgubirilor la care a ajuns instanţa de fond şi de apel, este evident că au fost încălcate şi prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. civ. pen, care stabileşte că întinderea reparaţiei se va face în funcţie de durata privării de libertate - în cauză, durata în care reclamantul a fost privat de libertate a fost de 582 zile, iar nu de 86 de zile, cum în mod greşit s-a apreciat prin cele două hotărâri.

În ceea ce priveşte a doua critică din cererea de apel (susţinerile cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada privării de libertate), instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri raportat la considerentul că nu există probe certe care să ateste efectele concrete produse de implementarea măsurilor preventive asupra stării de sănătate a apelantului-reclamant.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din cuprinsul actelor medicale existente la dosarul medical, reiese că până la pornirea procedurilor judiciare penale, apelantul-reclamant nu apare ca fiind cunoscut cu vreo problemă medicală. Toate aceste modificări ale stării de sănătatea sunt evidenţiate ca fiind ulterioare datei de 18.11.2015.

Starea de sănătate a apelantului-reclamant a fost probată cu actele medicale întocmite acestuia la momentul încarcerării, acte din cuprinsul cărora reiese că acesta nu era cunoscut cu suferinţe în trecut. Este evident şi de necontestat faptul că oricărei persoane care ar trece o perioadă de timp printr-o astfel de procedură, nu are cum să nu îi fie afectată sănătatea fizică şi psihică. Or, în toată acesta perioadă reclamantul, în raport de statutul său, a dus o luptă asiduă pentru menţinerea unui echilibru psihic normal şi pentru menţinerea unor relaţii normale cu membrii familiei, cu vecinii, prietenii şi rudele. Chiar şi din declaraţiile celor doi martori audiaţi în cauză se confirmă agravarea/deteriorarea stării de sănătate.

Susţinerile apelantului-reclamant pe acest aspect sunt probate atât cu înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, cât şi prin declaraţiile martorilor audiaţi, rezultând astfel legătură de cauzalitate dintre vătămări şi aceste afecţiuni.

În ceea ce priveşte aspectele reprezentate de stabilirea valorii despăgubirilor acordate, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au putut să stabilească o valoarea corectă a întinderii reparaţiei - prin eliminarea perioadei controlului judiciar din perioada privării de libertate şi a înlăturării înscrisurilor medicale, hotărârea apelată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. Recurentul-reclamant a arătat că, în analiza acestei excepţii, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 92 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., apreciind că demersul Parchetului este prevăzut şi stabilit în cadrul prevederilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, apelantul-reclamant a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie, în raport de dispoziţiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., cu raportare la art. 92 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ. şi art. 458 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen. stabilesc că persoana îndreptăţită la repararea pagubei suferită ca urmare a privării nelegale de libertate va chema în judecată statul care va fi citat prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că, într-un astfel de proces, calitatea de "pârât" este atribuită Statului, care va fi citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Ministrul Public nu are calitate de parte în astfel de cauze, ci doar participă în proces ca garant al respectării drepturilor şi intereselor părţilor, participarea procurorului fiind stabilită prin ordin al Procurorului General, acest ordin fiind o dispoziţie internă şi nicidecum o dispoziţie cu valoare de lege.

Acţiunea promovată de reclamant nu se înscrie printre acţiunile menţionate de art. 92 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât procurorul nu poate exercita nici calea de atac împotriva hotărârii. Elocvente sunt şi dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, unde se stabileşte că rolul Ministerului Public este de a reprezenta interesele generale ale societăţii - el apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Şi din prisma prevederilor art. 458 C. proc. civ. reiese că exercitarea căii de atac de către procuror, în raport de rolul acestuia într-un astfel de proces, este lipsită de interes. Interesul procurorului în astfel de cazuri nu poate consta decât în apărarea drepturilor, intereselor şi libertăţilor reclamantului.

Fiind într-un proces civil prin care se reglementează interesele private ale reclamantului, ţinând cont de rolul procurorului într-un astfel de proces, rezultă că exercitarea căii de atac în cauză, de către procuror, excede prevederilor legale, iar instanţa de apel în mod nelegal a respins excepţia inadmisibilităţii.

O ultimă critică vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant menţionând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. civ. pen, privind modul de stabilire a întinderii reparaţiei.

În concret, reclamantul apreciază că durata în care a fost privat în mod nelegal de libertate este 582 zile, perioadă care urmează a fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului. Pe toată această a fost supus unei presiuni psihice şi unei nesiguranţe rezultate tocmai din maniera de desfăşurare a procedurilor şi de aplicare a măsurilor restrictive la care a fost supus, în raport de conştientizarea, încă de la început, a faptului că asupra sa se comite un abuz.

În ceea ce priveşte consecinţele produse asupra apelantului-reclamant şi familiei acestuia, instanţa de apel nu a avut în vedere condiţia şi statutul acestuia, natura şi intensitatea durerilor fizice şi psihice cauzate, pregătirea şi experienţa profesională, probitatea morală, situaţia familială, consecinţe ce au dus la degradarea stării de sănătate, la distrugerea carierei profesionale şi la distrugerea relaţiilor de familie.

Cuantumul, astfel cum a fost apreciat de către instanţa de apel, este unul injust în raport de prevederile art. 1381 C. civ. şi de dispoziţiile art. 1385 C. civ.

La stabilirea valorii prejudiciului, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile privind gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanţa valorilor lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare, natura şi intensitatea suferinţelor, ecoul social al suferinţei şi influenţa asupra vieţii personale şi sociale a reclamantului, corelate cu vârsta, profesia şi familia acestuia.

Atât jurisprudenţa naţională, cât şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că atunci când se acordă despăgubiri morale, nu se operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci trebuie să se judece în echitate, adică se impune ca suma de bani ce se acordă în scopul acoperirii suferinţelor morale, trebuie să fie justă şi echitabilă, fiind cuantificată în raport de criteriul gravităţii prejudiciului moral suferit şi de criteriul echităţii.

Cu privire la momentul de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale, recurentul-reclamant arată că şi acest moment este stabilit de către instanţa de apel cu încălcarea prevederilor art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

Potrivit art. 1381 alin. (2) şi alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., rezultă că dobânda penalizatoare curge de drept de la data comiterii faptei ce dă dreptul de reparaţie (privarea de liberate), având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului produs persoanei păgubite.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, atât indexarea debitului principal cu indicele de inflaţie, cât şi aplicarea/calcularea dobânzii legale la acest debit să se facă de la data rămânerii definitive a hotărârii, apreciind că acela este momentul producerii prejudiciului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus întâmpinare, comunicată, solicitând, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (27 mai 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa, respingând excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale cauzei, se reţine că prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a privării nelegale de libertate, arătând că a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la data de 18 noiembrie 2015 până la data de 12 februarie 2016 şi, ulterior, supus măsurii controlului judiciar de la data de 12 februarie 2016 până la data de 22 iunie 2017. A solicitat, de asemenea, să se dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei reprezentând daunele morale, calculată cu trei ani anterior înregistrării acţiunii şi până la data plăţii efective a sumei reprezentând daunele morale.

Constatând că reclamantul a fost supus măsurii preventive privative de libertate, fiind ulterior achitat definitiv de instanţa penală, tribunalul, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 539 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 150.000 RON cu titlul de daune morale, reprezentând debit principal, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă şi la plata către reclamant a daunelor moratorii în cuantum egal cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă.

Soluţia pronunţată de prima instanţă a fost schimbată de curtea de apel, în sensul micşorării cuantumului sumei stabilite cu titlu de daune morale, de la suma de 150.000 le, la suma de 75.000 RON, hotărâre împotriva căreia reclamantul A. a declarat recurs. Principala critică dezvoltată de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva încălcării prevederilor art. 539 alin. (1), art. 540 alin. (1), art. 202 şi art. 215 C. proc. pen., cu raportare la art. 23 şi art. 25 din Constituţia României şi la art. 5 din CEDO.

Nemulţumirea recurentului-reclamant rezidă în faptul că, din perioada de cuantificare a prejudiciului, instanţele de fond au eliminat durata de timp în care asupra sa a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, fiind astfel încălcate prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., care stabileşte că întinderea reparaţiei se va face în funcţie de durata privării de libertate, partea apreciind că durata în care a fost privat de libertate a fost de 582 zile, iar nu de 86 de zile, cum în mod greşit s-a apreciat prin hotărârea recurată.

Critica astfel formulată este nefondată.

Forma actuală a textului art. 539 C. proc. pen. a fost adoptată în urma pronunţării Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională".

Astfel cum a punctat şi instanţa de apel, pentru soluţionarea cauzei prezintă relevanţă paragrafele 30, 34 - 45, 53 şi 55 ale Deciziei anterior menţionate, fiind esenţial faptul că "statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar."

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, din conţinutul art. 539 C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparţine persoanei faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate. Aşadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidenţa textului legal menţionat, ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei.

În conformitate cu art. 202 alin. (4) C. proc. pen., măsurile preventive sunt: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă.

Din observarea acestor dispoziţii legale, se constată însă că unele măsuri sunt privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu), iar altele sunt neprivative de libertate sau restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).

În consecinţă, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. dacă în cauză a fost dispusă o măsură privativă de libertate, nu şi atunci când este vorba despre o măsură restrictivă de libertate, cum este controlul judiciar.

Această distincţie este relevantă deoarece acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, respectiv atunci când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu), măsură care a fost constatată nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

Se reţine, aşadar, că, în raport de dispoziţiile legale incidente, calea răspunderii civile delictuale speciale a statului în temeiul art. 539 C. proc. pen., este deschisă doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu şi pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul controlului judiciar.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica recurentului-reclamant vizând neluarea în calcul a duratei de timp în care asupra sa a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, perioada privării sale de libertate fiind în mod legal stabilită de instanţa de apel, prin eliminarea din cuantificarea prejudiciului întemeiat pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen. a perioadei în care a fost dispusă măsura controlului judiciar - măsură preventivă neprivativă, ci doar restrictivă de libertate, astfel cum anterior s-a evidenţiat.

În condiţiile în care calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privinţa acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii controlului judiciar, atâta timp cât reclamantul nu a indicat ca temei al cererii sale de chemare în judecată şi dispoziţiile de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, instanţele de fond nu erau învestite cu obligaţia de a examina temeinicia pretenţiilor vizând despăgubiri morale pentru impunerea măsurii controlului judiciar într-un proces finalizat cu o soluţie de achitare.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a înlăturat susţinerile sale cu privire la afectarea stării de sănătate pe perioada privării de libertate, raportat la considerentul că nu există probe certe care să ateste efectele concrete produse de implementarea măsurilor preventive asupra stării de sănătate. Or, argumentele sale vizând acest aspect au fost probate atât cu înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei, cât şi prin declaraţiile martorilor audiaţi.

Critica, astfel cum a fost formulată, nu poate face obiect al analizei în recurs întrucât reprezintă o critică de netemeinicie a soluţiei pronunţate în apel, întemeiată pe o solicitare de reapreciere a probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi examinat de către instanţa de recurs în controlul de legalitate specific acestei căi de atac, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

De altfel, susţinerile formulate de recurent nu au în vedere întregul context al motivării. Din lecturarea considerentelor hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator, luând în considerare înscrisurile medicale depuse la dosar, a reţinut că problemele de sănătate ale reclamantului s-au dezvoltat pe fondul afecţiunilor deja existente la momentul luării măsurilor preventive privative de libertate, arătând că " În absenţa unui raport de expertiză medicală, Curtea nu poate determina, în mod neechivoc, legătura de cauzalitate între măsurile preventive impuse şi evoluţia afecţiunilor medicale ale apelantului reclamant, astfel că nu se poate stabili în ce condiţii acestea s-au dezvoltat şi în ce măsură agravarea stării de sănătate a fost provocată de modul în care reţinerea, arestul la domiciliu si arestarea preventivă au fost puse în aplicare", apreciind că "nu este probată împrejurarea că aceşti factori au condus, per se, la agravarea stării de sănătate, în condiţiile în care afecţiunile preexistente erau destul de grave şi nu există înscrisuri care să ateste care ar fi fost o evoluţie normală a respectivelor afecţiuni comparativ cu cea efectivă, resimţită de parte."

O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. Recurentul-reclamant a arătat că, în analiza acestei excepţii, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 92 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că Ministrul Public nu are calitate de parte în astfel de cauze, ci doar participă în proces ca garant al respectării drepturilor şi intereselor părţilor, participarea procurorului fiind stabilită prin ordin al Procurorului General, ordin ce reprezintă o dispoziţie internă şi nicidecum o dispoziţie cu valoare de lege. Recurentul-reclamant a mai arătat că, din prisma prevederilor art. 458 C. proc. civ., exercitarea căii de atac de către procuror, în raport de rolul acestuia într-un astfel de proces, este lipsită de interes.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că, pe lângă părţile din proces, art. 458 C. proc. civ. acordă dreptul de exercitare a căilor de atac şi altor organe sau persoane, în condiţiile stabilite de lege. Din formularea normei juridice, rezultă că aceasta reprezintă o situaţie de excepţie în materie civilă - organe sau persoane juridice care pot exercita acţiunea civilă, în baza unor dispoziţii exprese ale legii, chiar dacă nu invocă drepturi proprii în justiţie.

O aplicare a acestei norme juridice este reprezentată de dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., care consacră dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege, în următoarele situaţii:

- în condiţiile art. 92 alin. (1) din C. proc. civ. - când a pornit acţiunea civilă;

- chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă;

- atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.

Acest drept al organului judiciar de a exercita căile de atac legale este consacrat la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 129 din Constituţie.

Astfel cum prevede alin. (3) al art. 92 C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Cauzele în care participarea procurorului este obligatorie potrivit legii sunt enumerate în Ordinul nr. 62 din 1 aprilie 2016 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, act normativ ce stabileşte, în mod concret, care sunt cauzele civile în care se impune participarea procurorului şi care, în cuprinsul art. 6, prevede că:

"în cauzele prevăzute la lit. B) pct. 3 (cererile pentru repararea pagubelor în caz de erori judiciare în procesele penale - art. 541 alin. (3) rap. la art. 538 din C. proc. pen.) şi 4 (cererile pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate - art. 541 alin. (3) rap. la art. 539 din C. proc. pen.), lit. C) pct. 7 şi 8, respectiv, lit. D) pct. 6 din Anexa nr. 3, participă procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, atunci când situaţia generatoare de daune rezultă din dosarele penale în care aceste direcţii au propus sau, după caz, au dispus luarea măsurilor preventive ori restrictive de libertate ori au întocmit rechizitoriul".

În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor anterior menţionate, în mod legal instanţa de apel a reţinut că în cauză este îndeplinită condiţia participării procurorului la judecată, posibilitatea acestuia de a exercita calea de atac fiind reglementată de prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, în cuprinsul motivelor de recurs, criticând cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., cuantumul despăgubirilor fiind unul injust în raport de prevederile art. 1381 C. civ. şi de dispoziţiile art. 1385 C. civ.

Potrivit art. 540 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

Se constată că în cuprinsul acestor dispoziţii legale sunt stabilite cu titlu exemplificativ criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului, respectiv durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei în cauză şi asupra familiei sale, la care se adaugă criteriile subiective, stabilite la nivel jurisprudenţial, constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial, afectarea dreptului la imagine etc.

Legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, statuând în echitate, instanţele au acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, referindu-se la dispoziţiile art. 540 C. proc. pen., sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului, care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a avut în vedere toate criteriile de evaluare a prejudiciului, inclusiv criteriile subiective evidenţiate în cererea de recurs, vizând condiţia şi statutul său, natura şi intensitatea durerilor fizice şi psihice cauzate, pregătirea şi experienţa profesională, probitatea morală, situaţia familială, fiind pe deplin lămuritoare considerentele dezvoltate la paginile 23-24 din decizia recurată.

Astfel, în ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că acestea vizează consecinţele negative suferite de recurentul-reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs recurentului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie.

În concluzie, se reţine că s-au avut în vedere criteriile enunţate, atât cele legale, cât şi cele jurisprudenţiale, fiind nefondată critica formulată de către recurent cu privire la acest aspect.

În plus, la aprecierea cuantumului prejudiciului a fost avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ilustrată în cauzele Vasilevskiy şi Bogdanov împotriva Rusiei, B. şi B. împotriva României, C. împotriva Moldovei.

Aşadar, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea cuantumului daunelor morale, ţinând seama de situaţia personală şi familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echităţii şi proporţionalităţii şi de jurisprudenţa internă, apreciind ca fiind rezonabilă suma de 75.000 RON acordată cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat de impunerea pe o perioadă de 86 de zile a măsurilor privative de libertate.

În consecinţă, în raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 539-540 C. proc. pen., despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă şi echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, critica formulată pe acest aspect fiind nefondată.

Cu privire la momentul de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1381 şi art. 1385 C. civ., stabilind în mod greşit ca, atât indexarea debitului principal cu indicele de inflaţie, cât şi aplicarea/calcularea dobânzii legale la acest debit, să se facă de la data rămânerii definitive a hotărârii, apreciind că acela este momentul producerii prejudiciului.

Această critică formulată de recurentul-reclamant este fondată.

Astfel, cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 C. civ., ce prevăd dreptul creditorului la daune moratorii de la scadenţă până în momentul plăţii, stabilind că scadenţa este determinată de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din litigiul în care au fost acordate despăgubirile.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1381 alin. (2) C. civ., "dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat."

Cu privire la momentul naşterii dreptului la reparaţie, se reţine că răspunderea statului este obiectivă, adică acea răspundere care, derivând din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare, a serviciului public al justiţiei, nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. De aceea, faţă de soluţia de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acţiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acestuia - acesta este sensul noţiunii de "răspundere obiectivă".

Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost îndreptăţită la despăgubiri încă de la acel moment.

Răspunderea obiectivă a statului se analizează din perspectivă delictuală, fiindu-i aplicabile dispoziţiile legale din această materie, iar nu cele de drept comun referitoare la executarea obligaţiilor.

Or, în materie delictuală, dreptul la reparaţie (acordarea daunelor interese moratorii) se naşte din ziua cauzării prejudiciului, având în vedere dispoziţiile art. 1381 alin. (2) C. civ., anterior redate, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Faptul că art. 1381 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor", nu determină stabilirea unui alt moment de la care se naşte obligaţia de plată a despăgubirilor.

Se reţine, aşadar, că în materie delictuală sunt aplicabile dispoziţiile din norma specială, care stabilesc că data de la care este datorată dobânda legală aferentă daunelor morale este data producerii prejudiciului, iar nu cele generale prevăzute de art. 1535 C. civ., dispoziţii care, de altfel, se referă la scadenţă - ceea ce înseamnă, în situaţia analizată, data producerii prejudiciului.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, dispoziţiile aplicabile în cazul răspunderii delictuale nu susţin interpretarea potrivit căreia numai din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive statul datorează victimei şi dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, iar nu şi pentru perioada anterioară, nefiind relevant că, în cazul daunelor morale, se evaluează întreaga suferinţă îndurată până la data pronunţării.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., admite recursul declarat de reclamantul A., dispune casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimite cauza instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, în privinţa stabilirii momentului de la care trebuie aplicată actualizarea debitului cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale, în conformitate cu aspectele anterior tranşate, urmând a fi păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 925 A din 9 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2024.