Civil delictual liability for social media posts: balancing freedom of expression against reputation rights under ECHR Articles 8 and 10

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 martie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a solicitat:

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prejudiciu creat, în mod repetat, de pârâtă, începând cu data de 23 aprilie 2018 şi până în prezent, prin comentariile sale orale în faţa unor cunoscuţi comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare din reţeaua C. (Pagina "B." şi "B.");

- să fie obligată pârâta de instanţa de judecată să înceteze să mai facă referiri publice la adresa sa şi să şteargă de pe paginile personale de C. toate postările care îl vizează, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar să fie obligată la plata sumei de 100 RON/zi până la îndeplinirea obligaţiei;

- să fie obligată pârâta să publice hotărârea instanţei pe paginile personale de C. pentru o perioadă de cel puţin 90 de zile, precum şi într-un ziar de notorietate, cu circulaţie naţională, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz contrar, să fie autorizat reclamantul să facă aceste demersuri, respectiv să publice hotărârea instanţei pe pagina sa personală de C. şi într-un ziar de circulaţie naţională.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa nr. 670 din 5 decembrie 2022, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B..

A respins, ca neîntemeiate, atât capătul din cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata daunelor morale pentru faptele şi acţiunile săvârşite împotriva sa, cât şi capătul din cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă privind obligarea reclamantului-pârât la plata de daune morale pentru convingerea martorilor D. de a declara mincinos.

A respins capătul din cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata daunelor morale pentru faptele şi acţiunile săvârşite împotriva etniei macedonene din D., ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activ.

A respins în rest cererea reconvenţională, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a dispus obligarea pârâtei-reclamantă B. să plătească reclamantului- pârât A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în combaterea cererii reconvenţionale, reprezentând parte din onorariul de avocat.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 359 din 20 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 670 din 5 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de apelantul-reclamant.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 359 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materie, respectiv a art. 252-257, art. 1351 şi urm., art. 1357 şi urm. C. civ., art. 8 şi 10 CEDO.

În primul rând, soluţia instanţei de apel a plecat de la premisa că postările intimatei nu ar fi urmărit lezarea onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale, fiind "o campanie prin care a urmărit sa atragă atenţia comunităţii asupra unor acţiuni ale reclamantului apelant în calitatea acestuia de secretar al D., insa, nu rezulta ca intimata parata ar fi făcut referiri la viaţa privată a acestuia sau a familiei acestuia, ci toate postările vizează activitatea desfăşurata de către acesta ca şi secretar în cadrul D.."

Totodată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit normele referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale, considerând că forma de vinovăţie avută în vedere ar putea fi numai intenţia directă ("verificându-se daca s-a urmărit informarea opiniei publice (...), sau daca a avut numai intenţia de a afecta, în mod gratuit reputaţia acesteia"), în condiţiile în care dispoziţiile art. 1357 C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Existenţa sau nu a intenţiei intimatei de a îl prejudicia nu este relevantă în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, relevantă fiind existenţa chiar şi a celei mai uşoare culpe - ceea ce în cauză este mai mult decât evident, în condiţiile în care toate afirmaţiile jignitoare pe care i le-a adresat intimata sunt vădit neadevărate şi nedovedite, fiind efectiv insulte gratuite. Este lesne de apreciat asupra valorii de adevăr a afirmaţiilor prin care intimata îl acuză că face parte dintr-un grup mafiot, KGB-ist, ca a avut o legătură cu moartea fiicei sale sau ca a săvârşit infracţiuni de fals, de mărturie mincinoasă sau de sechestrare.

De asemenea, instanţa de apel a atribuit în mod neîntemeiat intimatei un rol similar celui de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoştinţa publicului a aspectelor de interes, când intimata nu are o asemenea calitate. Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, intimata nu a adus la cunoştinţa publicului informaţii - publicul era format din prieteni şi cunoştinţe comune, iar informaţiile erau, în realitate, afirmaţii/alegaţii nedovedite. Toate acuzaţiile şi insultele pe care le-a proferat intimata în spaţiul public nu au niciun sâmbure de adevăr.

Instanţa de apel a reţinut şi că "Toate subiectele vizate de postările intimatei parate erau de interes public, privind activitatea apelantului reclamant desfăşurata în calitatea acestuia de secretar al D., intimata parata urmărind informarea membrilor comunităţii macedonene".

Postările intimatei nu au vizat decât în parte activitatea sa în cadrul D., majoritatea fiind îndreptate împotriva persoanei sale, într-un mod cât se poate de direct, agresiv şi nedovedit şi fără a putea fi justificate de interesul cunoştinţelor comune de a afla "informaţii publice".

Instanţa de apel a avut în vedere o cauza de limitare/exonerare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie, care pur şi simplu nu este prevăzuta de lege, respectiv de art. 1351 şi urm. C. civ.

Prin hotărârea recurată s-au reţinut în mod repetat sintagmele "informaţie publica" sau "funcţionar public", fără ca instanţa de fond să indice în temeiul căror norme legale aspectele ce ţin de viaţa sa, de onoare şi demnitate sau chiar de activitatea D. ar putea fi catalogate în acest mod.

Este adevărat că D. este o asociaţie de "utilitate publică" în sensul O.G. nr. 26/2000, acest statut fiind dobândit având în vedere scopul asociaţiei de promovare şi ocrotire a intereselor etniei macedonene din România, fiind finanţată şi din fonduri publice pentru a promova drepturile minorităţii macedonene, conform prevederilor Constituţionale, putând fiind astfel acceptată o interpretare în sensul ca informaţiile referitoare la activitatea asociaţiei care implică fonduri publice ar putea reprezenta "informaţii publice".

Însă postările intimatei nu se referă la activitatea asociaţiei, ci la persoana reclamantului, la împrejurările petrecute în legătura cu alegerea conducerii D., la moartea fiicei şi a soţului intimatei, precum şi la alte aspecte care nu au legătură cu activitatea asociaţiei, deci nici cu fondurile publice şi care nu ar putea fi catalogate ca "informaţii publice", iar din motivarea hotărârii recurate nu reiese în baza cărui temei legal s-a realizat aceasta încadrare.

De asemenea, premisa reţinută de instanţa de apel referitoare la calitatea reclamantului de "funcţionar public" sau "persoană publică" nu este întemeiată pe nicio normă legală, fiind evident că nu are statutul de funcţionar public prevăzut de art. 371 din Codul administrativ şi nici acela de persoană publică prin raportare la subiectele antamate în postările intimatei, care vizau viaţa şi activitatea personală.

Instanţele de fond au făcut o confuzie intre statutul D. şi statutul personal al reclamantului, nu au indicat care sunt normele legale care permit această asimilare şi nu au avut în vedere faptul că postările reclamate nu au legătură cu activitatea D., ci cu reclamantul personal.

Printr-un altă critică de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 şi 10 din CEDO şi cele din legislaţia naţională privind respectarea şi apărarea vieţii private. Este adevărat ca drepturile garantate de art. 8 CEDO se impun a fi analizate prin raportare la dreptul la libera exprimare, astfel cum este protejat de art. 10 CEDO.

Însă, "dreptul la libertatea de gândire" garantat de art. 10 din CEDO, astfel cum a fost utilizat de intimată prin acţiunile învederate în cauză, a încălcat în mod cât se poate de clar dreptul reclamantului la "respectarea vieţii sale private şi de familie", garantat de art. 8 CEDO.

Postările intimatei sunt de natură a leza drepturile nepatrimoniale ale reclamantului, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 252 C. civ. şi protejate de art. 253 alin. (4) C. civ. şi de art. 1 alin. (3) şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României.

Pe lângă faptul ca intimata publică afirmaţii false, nedovedite şi insultătoare, o făcea în mod repetat, de zeci şi sute de ori redistribuind aceleaşi postări. Este evident că această acţiune nu poate fi o expresie a dreptului la libertatea de gândire în sensul şi spiritul Convenţiei sau la libera exprimare, fiind un veritabil atac la adresa unei persoane.

Este adevărat ca, potrivit jurisprudenţei citate de instanţa de apel, în astfel de cauze se impune a fi analizat echilibrul intre dreptul la libera exprimare şi dreptul la respectarea onoarei, reputaţiei şi de a nu fi aduse prejudicii unei alte persoane, însă prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală şi cele din CEDO, în condiţiile în care acţiunile intimatei au depăşit cu mult sfera liberei exprimări, fiind veritabile atacuri împotriva persoanei reclamantului, cu intenţia de a îl decredibiliza şi de a îl umili, fiind extrem de elocvent în acest sens caracterul repetat al postărilor şi redistribuirilor.

Prin hotărârea recurată se retine în repetate rânduri faptul că nu a făcut dovada pierderii oportunităţii de a fi propus pentru funcţia de deputat din partea D. sau dovada afectării vieţii familiale, însă nici măcar o dată nu se pune în discuţie caracterul veridic al postărilor prejudiciabile.

Instanţa de apel a reţinut şi că nu s-ar putea ignora contextul în care au fost publicate respectivele mesaje şi stresul la care a fost la rândul sau expusă intimata ca urmare a excluderii din Consiliul Director şi faptul că postările ar reprezenta "judecăţi de valoare".

Or, intimata avea la dispoziţie căi legale pentru a cenzura hotărârile adoptate de Adunarea Generala a D. - pârghii de care a uzitat fără succes, toate cererile sale formulate, personal sau prin interpuşi, fiind respinse.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal un element de individualizare a răspunderii intimatei prin invocarea unui presupus context/stres, elemente care nu au fost probate în prezenta cauză.

De asemenea, nu se poate reţine caracterul de "judecăţi de valoare" fără intenţia de a insulta, în condiţiile în care niciuna din postările intimatei nu a fost însoţită de o minimă dovadă a săvârşirii respectivelor fapte de către reclamant - fals, sechestrare, omor, corupţie, etc.

Caracterul ilicit al faptelor intimatei se impunea a fi analizat prin raportare la frecventa, repetitivitatea şi subiectele halucinante abordate prin postări, ceea ce instanţa de apel a ignorat prin simpla invocate a presupusului interes public.

Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că legătura sa cu D. nu este de natură a legitima comportamentul intimatei, care nu a împărtăşit "informaţii de interes public", ci alegaţii nedovedite, agresive şi jignitoare în spaţiul public, iar hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea normelor de drept material incidente.

5. Apărările formulate în cauză:

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (5 martie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că demersul judiciar declanşat de reclamantul A. urmăreşte, pe tărâmul acţiunii în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, obligarea pârâtei B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prejudiciu creat în mod repetat de pârâtă, prin comentariile verbale în faţa unor cunoscuţi comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare.

În acest context factual, s-a impus primei instanţe şi instanţei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

Reţinând că, în actuala structură a recursului, pot fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie, iar obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de instanţa de apel, urmează a fi supuse examinării numai aspectele vizând greşita aplicare sau interpretare a legii.

Limitele controlului de legalitate vizează soluţia instanţei de apel care a reţinut, în esenţă, că fapta pârâtei de a adresa şi a publica pe reţeaua de socializare C. mai multe mesaje şi comentarii la adresa reclamantului nu este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare, astfel cum decurg din jurisprudenţa CEDO.

Prima critică, formulată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează greşita interpretare şi aplicare a normelor referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale, instanţa de apel considerând, în aprecierea recurentului-reclamant, că forma de vinovăţie avută în vedere ar putea fi numai intenţia directă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1357 C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Înalta Curte constată că o atare reţinere de către instanţa de apel referitoare la gradul de vinovăţie (intenţie directă) nu se regăseşte în cuprinsul deciziei recurate. Motivarea soluţiei, dezvoltată în considerentele hotărârii, s-a axat pe stabilirea existenţei sau nu a faptei ilicite a pârâtei, sub aspectului impactului între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în care onoarea, demnitatea şi reputaţia primesc accente specifice. Instanţa de apel nu a analizat gradul de vinovăţie, ci, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâtei din perspectiva inexistenţei faptei ilicite - comentariile postate de pârâtă nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia. În lipsa uneia dintre condiţiile ce se cereau a fi cumulativ întrunite, nu se mai impunea examinarea întrunirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, legătura de cauzalitate, vinovăţie).

Nu se regăsesc, de asemenea, în cuprinsul deciziei recurate nici susţinerile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel a folosit în mod repetat sintagmele "informaţie publică" sau "funcţionar public" şi că a atribuit intimatei-pârâte un rol similar celui de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoştinţa publicului a aspectelor de interes, în fapt aceasta neavând o asemenea calitate.

Înalta Curte constată că, în mod judicios, pentru a decela cu privire la existenţa faptei ilicite a pârâtei, instanţa de apel a efectuat o amplă analiză cu privire la dreptul la viaţa privată apărat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la calitatea reclamantului de secretar al D., a activităţii sale care joacă un rol important în viaţa publică şi al interesului pe care aceasta îl reprezintă pentru public (cel puţin cel de etnie macedoneană), precum şi cu privire la interferenţa dintre acest drept şi libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 30 din Constituţie.

În urma unei atare analize, valorificând probatoriul administrat în cauză şi luând în considerare circumstanţele factuale concrete, instanţa a concluzionat că postările pârâtei erau "de interes public" întrucât aveau legătură cu activitatea reclamantului desfăşurată în calitate de secretar al D., iar pârâta urmărit informarea membrilor comunităţii macedonene. A reţinut, de asemenea, că "faptul că erau folosite şi unele cuvinte dure, şocante, neliniştitoare, se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, având în vedere calitatea părţilor de persoane publice (şi nu neapărat de deţinătoare a unor funcţii publice în sensul definit de lege)".

Printr-un altă critică de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 şi 10 din CEDO şi cele din legislaţia naţională privind respectarea şi apărarea vieţii private. Prin hotărârea recurată se arată în repetate rânduri faptul că nu a făcut dovada pierderii oportunităţii de a fi propus pentru funcţia de deputat din partea D. sau dovada afectării vieţii familiale, însă nici măcar o dată nu s-a pus în discuţie caracterul veridic al postărilor prejudiciabile.

Cu privire la aceste susţineri, se reţine că textul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională statuează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Or, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat în mod constant că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică, subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu unul de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului utilizat; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

În speţă, Înalta Curte constată că toate aceste elemente dezvoltate jurisprudenţial au fost avute în vedere de instanţa de apel în considerentele hotărârii atacate şi aplicate în acord cu reperele stabilite de către instanţa de contencios european.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, faptul că dreptul la protecţia reputaţiei este protejat de art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private (cauza Chauvy contra Franţei/Pfeifer împotriva Austriei, Polanco împotriva Spaniei), însă, pentru ca norma să aibă efect, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate şi de o manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei).

Instanţa de contencios european a arătat că, atunci când se examinează dacă este necesară o ingerinţă în libertatea de exprimare într-o societate democratică în scopul "protejării reputaţiei sau drepturilor altora", poate fi nevoită să stabilească dacă autorităţile au realizat un echilibru just în cadrul apărării a două valori garantate de Convenţie, ce pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cazuri, anume libertatea de exprimare apărată prin art. 10 şi dreptul la respectarea vieţii private consacrat prin art. 8 (cauzele Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei/MGN Limited împotriva Regatului Unit).

Analizând comparativ aceste două drepturi fundamentale aflate în conflict, în raport de criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană (dezbaterea de interes general, notorietatea persoanei vizate, obiectul/conţinutul informaţiilor, comportamentul anterior al persoanei în cauză, modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, forma şi consecinţele afirmaţiilor şi gravitatea sancţiunii impuse), Înalta Curte constată că în mod corect a concluzionat instanţa de apel că postările intimatei-pârâte reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare care nu este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la viaţă privată şi demnitate şi, prin urmare, să aibă un caracter ilicit, condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Fără a relua considerentele exhaustive ale instanţei de apel, Înalta Curte, în contextul factual astfel cum a fost stabilit de instanţele fondului, reţine că faptele săvârşite de către pârâtă nu pot fi considerate decât judecăţi de valoare care reflectă atitudinea sa pur subiectivă cu privire la comportamentul şi atitudinea reclamantului în calitate de secretar D., după data excluderii acesteia din D. şi, fiind vorba de judecăţi de valoare acestea nu trebuiau dovedite ca fiind adevărate de către pârâtă, aşa cum a sugerat reclamantul în cuprinsul motivelor de recurs.

Nu se poate susţine că exclusiv contextul publicării pe o reţea de socializare determină caracterul denigrator al unui discurs, ci, în reţinerea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile invocate, analiza se cuvine a se efectua prin raportare la toate standardele stabilite de jurisprudenţa CEDO, respectiv: distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare, baza factuală, buna credinţă, interesul public pentru tema dezbătută, imaginea anterioară a persoanei vizate, conţinutul mesajului - coordonate pe care instanţa de apel le-a respectat.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care ajuns, în sensul că fapta imputată nu depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, precum şi una dintre condiţiile de bază ale progresului societăţii şi ale autorealizării individuale (cauza Handyside împotriva Regatului Unit), vizând nu doar informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive ori indiferente, ci şi pe cele care ofensează, şochează sau incomodează statul sau orice parte a populaţiei, acestea fiind cerinţele pluralismului, toleranţei şi înţelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv fapta ilicită invocată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputaţiei, onoarei şi demnităţii recurentului sau dreptului acestuia la viaţă privată, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nici a celor europene incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Cum criticile au fost găsite ca fiind lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 359 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2024.