International jurisdiction conflict between definitive first-instance ruling and ex officio appellate review; misapplication of Brussels I bis Article 31 to non-pending foreign proceedings.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 6 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. şi cu intervenientul G., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 2.790.000 RON (echivalentă a 600.000 euro), cu titlu de daune morale; a sumei de 18.600 RON (echivalentă a 400 euro), reprezentând daune materiale aferente cheltuielilor de înmormântare şi slujbelor religioase viitoare de pomenire a defunctului; a sumei de 218.550 RON (47.000 euro), constând în daune materiale cuvenite reclamantei A., calculate până la 3 iunie 2018; a sumei de 54.637 RON (adică 11.750 euro) pentru minorul D., calculate până la 3 iunie 2018; a sumei de 43.710 RON (9.400 euro) pentru minorul C., calculate până la aceeaşi dată; a sumei de 43.710 RON (9.400 euro) pentru minorul H., calculate până la 3 iunie 2018; la plata despăgubirilor periodice în valoare de 4.650 RON/lună (echivalente sumei de 1.000 euro) pentru reclamanta A., 1.162 RON/lună pentru minorul D., câte 930 RON/lună pentru minorii C. şi H., cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea de asigurare F. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătăriei Iaşi în soluţionarea litigiului, faţă de valoarea pretenţiilor exhibate; excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de acţiunea civilă care a format obiectul dosarului nr. x O 1583/17 al Tribunalului Regional Oldenburg din Germania. Cu privire la legea aplicabilă cauzei, a învederat că aceasta este legea germană, de vreme ce accidentul şi prejudiciul s-au produs pe teritoriul Germaniei. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiilor necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi şi autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate, precum şi să se constate că legea aplicabilă cauzei este cea germană, respectiv dispoziţiile Secţiunilor 823 şi 844 din C. civ. german, privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Prin sentinţa civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Iaşi a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată din oficiu. A admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 18 martie 2021, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 10 martie 2021, pronunţată în dosarul menţionat, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia nelegalei compuneri a completului, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile din cadrul aceleiaşi instanţe, având în vedere principiul specializării judecătorului.

Prin încheierea din 14 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe. Constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Iaşi, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii E. şi A., în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorilor B., C. şi D., în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanţe la 8 octombrie 2021, sub nr. x/2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a respins, pentru autoritate de lucru judecat, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. şi cu intervenientul G..

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 272 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române. A admis apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei nr. 1514 din 16 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia civilă, pe care a anulat-o. A respins, ca nefiind de competenţa instanţelor române, cererea de chemare în judecată.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române.

Prin motivele de critică invocate, au susţinut că, deşi instanţa de fond a stabilit corect aplicarea în cauză a legii materiale germane - lex causae - prin raportare la locul producerii accidentului rutier şi la faptul că recurenţii sunt cetăţeni români, cu domiciliul în România, beneficiari ai unei poliţe de asigurare în sensul art. 11 alin. (1) pct. b din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului (Bruxelles I bis), incidentă este legea procesuală română, astfel că instanţele române sunt competente să judece litigiul - lex fori.

Recurenţii au învederat că evaluarea fondului de către Tribunalul Regional Oldenburg din Germania are caracter prealabil, vizând, strict, aprecierea oportunităţii acordării ajutorului public judiciar solicitat. În opinia lor, urmarea firească a acestui demers judiciar ar fi avut ca şi consecinţă o eventuală asumare a poziţiei preliminare a instanţei, achitarea taxei judiciare de timbru stabilite în mod definitiv şi administrarea probelor în vederea dovedirii pretenţiilor solicitate. Aceste operaţiuni judiciare nu au fost însă realizate, prin decizia din 30 mai 2018 a Curţii Supreme a Landului Oldenburg fondul cauzei nefiind soluţionat.

Totodată, au afirmat că instanţa germană a analizat cererea de ajutor public judiciar prin prisma legii procesuale germane, iar nu a legii materiale aplicabile cauzei, apreciind că soluţia nu se reflectă asupra fondului litigiului, pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat.

Referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de curtea de apel, a solicitat să se constate că aceasta a fost admisă în baza unei interpretări extensive, lipsite de fundament juridic.

Sub un prim aspect, a arătat că temeiul juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel este reprezentat de art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, noţiunea de "instanţă sesizată iniţial" din cuprinsul acestei norme juridice fiind plasată în mod greşit în sfera celor de natură să împiedice sesizarea unei alte instanţe deopotrivă competente, în sensul Regulamentului.

Exprimarea legiuitorului european, în modalitatea antereferită, a fost apreciată că vizează, exclusiv, situaţia instanţei învestite cu soluţionarea unei acţiuni pendinte, făcând diferenţa între aceasta şi cea prin care s-a respins o cerere de ajutor public judiciar, în care, deşi există o poziţie preliminară a instanţei cu privire la fondul cauzei, acesta nu a fost soluţionat prin administrarea probatoriilor.

A învederat că dispoziţiile art. 31 din cadrul Secţiunii a 9-a - Litispendenţă şi conexitate din Regulament, sprijină această ipoteză. Totodată, a apreciat că optica legiuitorului european în trasarea direcţiilor referitoare la declinarea de competenţă în favoarea instanţelor iniţial sesizate vizează, în mod expres, litigiile cu identitate de obiect, cauză şi părţi ori care prezintă caracter conex cauzei pendinte, coexistente acţiunilor formulate ulterior, în faţa altor instanţe competente potrivit Regulamentului.

Recurenţii au solicitat să se constate că instanţele române sunt competente, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (1) teza I din Secţiunea a 7-a a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 - Prorogarea de competenţă, aspect ce rezidă şi în atitudinea pârâtei, care nu a invocat niciun aspect referitor la o eventuală necompetenţă generală a instanţelor în faţa cărora a fost invitată să ofere un răspuns.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 29 mai 2024, intimatul-intervenient G. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că nu este de acord cu afirmaţiile recurenţilor şi arătând că, prezent fiind la judecată în faţa Tribunalului Districtual din Cloppenburg Germania, unde a fost pus sub acuzare în calitate de inculpat, nu a semnalat probleme de necompetenţă a instanţei.

La 3 august 2024, intimata-pârâtă Societatea de asigurare F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că în mod corect curtea de apel a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române invocată din oficiu, raţionamentul de interpretare a dispoziţiilor legale incidente fiind corect.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 18 aprilie 2024, pronunţată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 26 septembrie 2024, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, prin motivele de nelegalitate invocate, recurenţii au criticat modalitatea de soluţionare a apelului, respectiv pe cale de excepţie, prin admiterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti române în baza unei interpretări extensive, întemeiate pe dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, prin plasarea noţiunii de "instanţă sesizată iniţial" din cuprinsul normei în sfera celor de natură să împiedice sesizarea unei instanţe deopotrivă competente în sensul actului normativ menţionat.

Criticile invocate, care privesc aplicarea normelor de procedură în materia competenţei, urmează a fi cenzurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a căror incidenţă se constată în speţă şi care sunt de natură să atragă sancţiunea nulităţii deciziei recurate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi la judecată le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

În speţa pendinte, reclamanţii au învestit Judecătoria Iaşi cu soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâta Societatea de asigurare F. şi cu intervenientul G., solicitând repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite ca urmare a decesului soţului/tatălui lor, defunctul C., în accidentul rutier produs în Germania la 25 august 2014.

Pârâta Societatea de asigurare F. s-a apărat, invocând, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi în soluţionarea litigiului, faţă de valoarea pretenţiilor exhibate, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de acţiunea civilă care a format obiectul dosarului nr. x O 1583/17 al Tribunalului Regional Oldenburg din Germania. Cu privire la legea aplicabilă cauzei, a învederat că aceasta este legea germană, de vreme ce accidentul şi prejudiciul s-au produs pe teritoriul Germaniei.

La rândul său, prin întâmpinarea formulată, intervenientul G. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată din 6 septembrie 2019, Judecătoria Iaşi, constatând că procedura de citare a părţilor a fost îndeplinită, a pus în discuţie, din oficiu, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, precum şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei.

Având pe rând cuvântul, reprezentanţii convenţionali ai reclamanţilor şi ai pârâtei Societatea de asigurare F., prezenţi la judecată, au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române şi admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi în soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Iaşi a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată din oficiu. A admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin încheierea din 10 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia nelegalei compuneri a completului, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civile din cadrul aceleiaşi instanţe, dând eficienţă principului specializării judecătorului statuat prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I la 30 decembrie 2012, prin raportare la obiectul litigiului, subsumat materiei asigurărilor.

La rândul său, prin încheierea din 14 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Conflictul negativ de competenţă a fost soluţionat de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în sensul stabilirii competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Învestit fiind prin hotărârea pronunţată în regulator de competenţă cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a analizat cu prioritate excepţiile procesuale peremptorii invocate de pârâtă şi de intervenient prin întâmpinările depuse, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit ordinii de soluţionare, rămânând în pronunţare asupra celei dintâi excepţii.

Prin sentinţa nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată pentru autoritate de lucru judecat, reţinând, în esenţă, că Tribunalul Regional Oldenburg, învestit fiind cu soluţionarea dosarului nr. x O 1583/17, prin decizia din 23 martie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 114 din Codul de procedură german, a respins cererea ca neîntemeiată, realizând o evaluare a fondului pretenţiilor reclamanţilor, chiar şi în faza preliminară a analizării solicitării de acordare a ajutorului public judiciar, în speţă, operând autoritatea de lucru judecat a hotărârii străine dată fiind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Reclamanţii au atacat cu apel această hotărâre, prin motivele de critică invocând nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate şi învederând, sub un prim aspect, cu privire la soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat prin raportare la o cerere respinsă pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, că această sarcină procesuală reprezintă o condiţie prealabilă judecăţii, ce nu presupune o soluţionare pe fond a litigiului, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

Sub un alt aspect, au solicitat să se remarce existenţa elementelor de extraneitate în cauză, în raport de care au susţinut că în mod corect a sesizat instanţa de fond incidenţa legii materiale germane (lex causae), având în vedere locul producerii evenimentului rutier, precum şi aplicarea legii procesuale române (lex fori), faţă de faptul că reclamanţii au cetăţenie română.

Pe de altă parte, motivele de apel au vizat aspecte referitoare la daunele morale solicitate, pe care reclamanţii s-au considerat îndreptăţiţi să le primească, prin raportare la dispoziţiile art. 1394 alin. (2) C. civ. şi a relaţiilor personale şi de afecţiune pe care le-au avut cu victima accidentului rutier.

Învestită fiind cu soluţionarea acestor motive de apel, la primul termen de judecată stabilit în vederea soluţionării căii ordinare de atac, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a invocat din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, raportându-se la dispoziţiile art. 1071 C. proc. civ., precum şi la cele ale art. 31 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, respectiv la împrejurarea că părţile au promovat anterior o cerere similară celei pendinte la o instanţă din Germania.

Prin decizia nr. 272 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, invocată din oficiu, a admis apelul reclamanţilor şi a anulat sentinţa nr. 1514 din 16 iunie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, respingând, ca nefiind de competenţa instanţelor române, cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că prezentul litigiu implică existenţa unor elemente de extraneitate în raportul juridic dedus judecăţii, determinate de locul producerii accidentului, precum şi de cetăţenia persoanelor implicate.

Prezenţa elementului de extraneitate determină, uneori, apariţia conflictului de legi între legea instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic este în conexiune datorită acestui element. În această împrejurare, instanţa naţională trebuie să hotărască în privinţa legii care guvernează efectiv raportul juridic, raportat la care îşi verifică şi propria competenţă.

Din punct de vedere procedural, dispoziţiile art. 1071 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că "Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară. (alin. (2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile."

Această normă de drept enunţată prevede, aşadar, că atunci când instanţa română este sesizată cu o cerere privind un litigiu cu element de extraneitate procedează din oficiu la verificarea competenţei internaţionale.

Dispoziţiile art. 1071 alin. (1) C. proc. civ. se coroborează cu cele ale art. 224 din acelaşi act normativ, potrivit cărora "Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

Conform art. 131 alin. (1) din acelaşi act normativ, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

În aplicarea normelor de drept evocate, instanţa învestită iniţial cu soluţionarea litigiului - Judecătoria Iaşi - la primul termen la care a constatat că procedura de citare a părţilor era legal îndeplinită, respectiv la cel din 6 septembrie 2019, a pus din oficiu, în discuţia reprezentanţilor convenţionali ai recurenţilor şi ai pârâtei Societatea de asigurare F., prezenţi la judecată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, asupra căreia s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, în sensul respingerii acesteia.

Ca urmare a excepţiilor de necompetenţă materială invocate succesiv de instanţele învestite şi a declinărilor de competenţă, prin pronunţarea Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă în regulator de competenţă, prin decizia nr. 51 din 9 septembrie 2021, cauza a fost atribuită, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa nr. 1514 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin întâmpinare de pârâta Societatea de asigurare F., şi a respins cererea de chemare în judecată pentru autoritatea de lucru judecat constatată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au exercitat calea de atac a apelului, motivele de critică invocate vizând, exclusiv, nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, şi cuprinzând alegaţii cu privire la incidenţa legii materiale germane în raport de existenţa elementelor de extraneitate, precum şi la despăgubirile morale solicitate, în legătură cu care au apreciat că li se cuvin, în baza art. 1394 alin. (2) C. civ. şi a relaţiilor personale şi de afecţiune pe care le-au avut cu victima accidentului rutier.

Aşadar, soluţia primei instanţe învestite asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, prin sentinţa civilă nr. 10111 din 26 septembrie 2019, nu a format obiect de critică în apel.

În aceste condiţii, hotărârea Judecătoriei Iaşi asupra excepţiei menţionate a rămas definitivă, şi, ca atare, rejudecarea acesteia nu putea fi reluată în calea ordinară de atac de către instanţa de apel, astfel cum în mod greşit a procedat în speţă Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă.

Deşi art. 1071 alin. (2) C. proc. civ. prevede că necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar direct în căile de atac, aceste dispoziţii sunt subsecvente dispoziţiilor alin. (1) al acestui articol, care reglementează exercitarea căii de atac împotriva soluţiei pronunţate asupra excepţiei la instanţa ierarhic superioară.

Ca atare, analiza în apel din oficiu a excepţiei în discuţie este afectată de nelegalitate, curtea încălcând dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", principiul potrivit căruia tantum devolutum quantum iudicatum fiind aplicabil.

Chiar dacă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române a fost tranşată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material (Judecătoria Iaşi), soluţia pronunţată asupra acesteia rămâne câştigată cauzei, ca urmare a dobândirii caracterului definitiv prin neexercitarea căii de atac, în condiţiile legii, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa competentă material, respectiv Tribunalul Iaşi.

De altfel, trebuie subliniat, în acest context, că instanţele sesizate cu un litigiu cu element de extraneitate erau ţinute să stabilească cu prioritate dacă erau competente general să soluţioneze litigiul, analiza altor chestiuni privind competenţa fiind subsecventă.

O interpretare contrară ar înfrânge principiul securităţii juridice, care impune ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, aceasta să nu poată fi repusă în discuţie.

Pe de altă parte, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române a fost eronat examinată prin prisma dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, de vreme ce acţiunea introdusă pe rolul instanţelor germane (prin care recurenţii au solicitat despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului defunctului C.), nu era pendinte, ci fusese soluţionată în mod definitiv, prin decizia din 23 martie 2018 pronunţată de Tribunalului Regional Oldenburg în dosarul nr. x O 1583/17, anterior introducerii cauzei de faţă pe rolul Judecătoriei Iaşi, la data de 6 iulie 2018.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului, "Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă."

Articolul citat, pe care s-au grefat susţinerile recurenţilor în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei instanţei de apel, este reglementat în Secţiunea 9 - Litispendenţă şi conexitate din Regulament, care conţine norme de competenţă cu privire la acţiunile conexe aflate pendinte pe rolul unor instanţe din state membre diferite, fiind edictate în scopul evitării riscului pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în situaţia judecării separate a cauzelor.

În raport de împrejurările reliefate, în cauză nu era incidentă ipoteza de conexitate stipulată în norma comunitară enunţată, pentru a se putea proceda la examinarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române din perspectiva acesteia, astfel cum greşit a procedat instanţa de apel, întrucât în sensul dat de art. 30 alin. (3) din Regulament acţiunilor conexe, acestea sunt "(...) acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor".

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o va casa, urmând a trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

În raport de motivul pentru care se dispune admiterea recursului declarat de reclamanţi, care atrage nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel în cauză, nu se impune analizarea celorlalte critici formulate.

În rejudecare, instanţa de trimitere va proceda la analiza cauzei în condiţiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că soluţia în cauza pendinte s-a pronunţat în sensul admiterii recursului şi casării hotărârii recurate pentru constatarea încălcării regulilor de procedură instituite de dispoziţiile art. 1071 C. proc. civ.. De asemenea, va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. împotriva deciziei nr. 272 din 24 mai 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2024.