Contractual liability for public funds: three-year civil statute of limitations and suspension during directorate under Civil Code Article 2532(3)

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Apărările formulate la fond. Conflictul negativ de competenţă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 9 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa (RAJDP Constanţa) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 716.100 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin plata nelegală a serviciilor neprestate (montarea unor solarii).

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi 1530-1548 C. civ., precum şi pe cele ale O.U.G. nr. 109/2011 şi ale altor acte normative aplicabile.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 11 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, constatând că partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe obligaţiile asumate de pârât în baza contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009, care prevede obligaţii circumscrise raporturilor de muncă, în baza art. 111 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, adoptat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia, în vederea repartizării aleatorii, la un complet de judecată specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.

La data de 14 martie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul completului specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale, LM11.

Prin sentinţa nr. 1763 din 18 mai 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată de reclamantă, a completului specializat în soluţionarea conflictelor de muncă. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei către Curtea de Apel Constanţa în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 5/CM din 9 august 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului specializat în materie civilă al secţiei I a Tribunalului Constanţa. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 12 octombrie 2022, sub nr. x/2021*.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 13 ianuarie 2023, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, stabilind termen pentru soluţionarea fondului cauzei la data de 5 mai 2023, cu citarea părţilor.

Prin sentinţa nr. 2012 din 14 iunie 2023, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa (RAJDP Constanţa), în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă au declarat apel reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A. (fostă Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa), precum şi pârâtul A..

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 275/C din 11 decembrie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia de nulitate a cererii de apel formulate de pârât. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Drumuri Judeţene Constanţa S.A. împotriva sentinţei nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât A.. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în tot sentinţa apelată, precum şi încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A., în contradictoriu cu pârâtul A..

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Ulterior expunerii situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii, recurenta a criticat soluţia pronunţată de curtea de apel asupra excepţiei de nulitate a cererii de apel formulate de pârâtul A., invocată în etapa procesuală anterioară din perspectiva dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta a menţionat că, deşi curtea a reţinut că pârâtul nu a indicat în mod expres că apelul vizează încheierea din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, prin care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a considerat că este fără echivoc că motivele de apel formulate se referă, explicit, la acest act procedural.

Contrar celor constatate de curtea de apel, a arătat că, pentru neindicarea expresă în calea de atac a hotărârii apelate, legea prevede sancţiunea nulităţii, vătămarea, în acest caz fiind prezumată, conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a se reţine nulitatea absolută, recurenta a apreciat că neindicarea hotărârii apelate trebuie să fie efectivă, cum este cazul şi în speţa de faţă, în care intimatul a făcut trimitere, exclusiv, prin motivele de apel, la sentinţa civilă prin care cererea de chemare în judecată a fost soluţionată pe fond.

A susţinut că, în cadrul dezbaterilor în apel a formulat concluzii cu privire la admiterea căii ordinare de atac şi la schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Cu toate acestea, instanţa de apel, soluţionând apelul pârâtului pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu a supus analizei criticile sale, formulate împotriva hotărârii judecătoreşti apelate.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a învederat că a arătat în faţa instanţei de apel că termenul de la care a început să curgă prescripţia este 31 mai 2017 (când a fost pronunţată decizia Curţii de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2015, care a avut ca obiect verificarea legalităţii deciziei Curţii de Conturi nr. 71 din 12 august 2014), precum şi faptul că termenul de prescripţie este de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 1 şi art. 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Deşi analiza curţii s-a reflectat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la prevederile art. 2532 pct. 3 C. civ., recurenta a precizat că prin cererea de recurs nu a criticat acest aspect, ci doar modalitatea de interpretare a dispoziţiilor ce reglementează prescripţia faţă de momentul la care a început/s-a împlinit termenul de prescripţie.

A menţionat că, ulterior momentului la care s-a statuat asupra stabilirii legalităţii şi temeiniciei deciziei Curţii de Conturi nr. 71 din 12 august 2014, recurenta a cunoscut paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Anterior, aceste elemente nu puteau fi apreciate ca având caracter cert, motiv pentru care data pronunţării deciziei civile nr. 508 din 31 mai 2017 marchează, în opinia sa, debutul termenului de prescripţie.

Recurenta a afirmat că termenul de prescripţie a fost suspendat în contextul instituirii stării de urgenţă prin Decretul nr. 195/2020 al preşedintelui României, începând cu data de 16 martie 2020, şi prelungită apoi cu 30 de zile prin Decretul nr. 2440/2020, de la data de 16 aprilie 2020.

Invocând dispoziţiile art. 41 din Decretul nr. 195/2020, pe cele ale art. 2532 pct. 3 C. civ., precum şi pe cele ale art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a subliniat că, pârâtul a deţinut calitatea de director general al Regiei, motiv pentru care acesta poate fi asimilat unei persoane care, în temeiul unui act juridic (contractul de mandat) a administrat bunurile/patrimoniul său. Or, în perioada derulării mandatului, cursul prescripţiei a fost suspendat.

A apreciat că pasivitatea pârâtului în privinţa recuperării prejudiciului reclamat echivalează cu socoteli ce nu au fost date şi aprobate, termenul de prescripţie având ca dată de început momentul încetării contractului de mandat.

În ceea ce priveşte prejudiciul, constând, în opina sa, în plăţi nelegale efectuate din sume reprezentând venituri publice ale municipiului Constanţa, a considerat că sunt incidente prevederile art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Afirmând că termenul de prescripţie este unul de drept fiscal, de 5 ani, în sensul art. 1 şi art. 81 din Legea nr. 273/2006, întrucât implică venituri publice, a învederat că, prin raportare la data de 31 mai 2017, se poate reţine că sfârşitul acestuia se plasează, temporal, în anul 2022, sens în care, faţă de data promovării acţiunii (9 noiembrie 2021), termenul de prescripţie nu a fost depăşit, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune impunându-se a fi respinsă.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de critică invocate în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, sub un prim aspect, din perspectiva modalităţii de soluţionare a excepţiei de nulitate a cererii de apel a pârâtului, invocate în etapa procesuală anterioară în raport de neindicarea hotărârii atacate, omisiune în privinţa căreia a arătat că operează sancţiunea prevăzută la art. 470 alin. (3) C. proc. civ., dar şi nulitatea stipulată la art. 175 alin. (2) din acelaşi cod, vătămarea fiind prezumată.

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că termenul de prescripţie se circumscrie materiei fiscale, iar nu celei civile, acesta fiind de 5 ani şi începe să curgă de la data pronunţării deciziei civile nr. 508 din 31 mai 2017 a Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost verificată judiciar decizia Curţii de Conturi nr. 71 din 12 august 2014. Totodată, a criticat modalitatea în care instanţa de apel a stabilit momentele de începere şi de împlinire a termenului de prescripţie, invocând incidenţa unei cauze de suspendare, în condiţiile adoptării Decretelor prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 2440/2020, prin care a fost instituită şi, ulterior prelungită, starea de urgenţă generată de pandemie.

7.1 Analizând critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei de nulitate a cererii de apel a pârâtului, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "Cererea de apel trebuie să cuprindă (...) indicarea hotărârii atacate". Alin. 3 teza I al aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că, "În cazul nulităţilor prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară."

Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârât, prin întâmpinare.

În speţă, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost învestită de reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A., precum şi de pârâtul A. cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva sentinţei nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

Prin criticile deduse judecăţii în apel, pârâtul a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei menţionate, din perspectiva soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, expunând ample argumente în susţinerea acesteia şi arătând, în esenţă, că, raportat la momentul obiectiv la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască prejudiciul, precum şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia, acţiunea este prescrisă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în cauză nefiind incidentă o ipoteză de suspendare/întrerupere a curgerii termenului, în sensul art. 2532 şi art. 2539 C. civ., a cărui aplicabilitate a invocat-o în baza art. 6 alin. (5) C. civ. şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Apelanta-reclamantă a combătut aceste alegaţii, prin întâmpinarea formulată invocând, cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de apel a pârâtului şi afirmând că aceasta nu cuprinde menţiunea obligatorie prevăzută la art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv indicarea hotărârii atacate, omisiune care, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol se sancţionează cu nulitatea, vătămarea în acest caz fiind prezumată, conform art. 175 alin. (2) din cod.

În susţinerea excepţiei, apelanta-reclamantă a afirmat că, deşi pârâtul a criticat, în calea ordinară de atac, modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dezlegată de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, această hotărâre nu a format obiectul apelului său, care a vizat, exclusiv, sentinţa prin care a fost soluţionat fondul cauzei.

În calea de atac a recursului recurenta a reiterat aceste alegaţii, criticând modalitatea de soluţionare a excepţiei de nulitate a cererii de apel a părţii adverse de către instanţa de apel, afirmând că, deşi s-a reţinut că pârâtul nu a indicat în cererea sa de apel încheierea prin care tribunalul a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a considerat că, prin motive neechivoce, acesta s-a referit la actul procedural menţionat.

Este real că prin cererea de apel, pârâtul a precizat că atacă sentinţa nr. 2012 din 14 iunie 2023 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

Însă, astfel cum corect a sesizat curtea de apel, în calea ordinară de atac pârâtul a pus în discuţie aplicarea normelor de drept material ce reglementează cursul prescripţiei extinctive la situaţia de fapt dedusă judecăţii în raport de dezlegarea dată asupra acestei chestiuni de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023.

Ca atare, deşi hotărârea prin care tribunalul a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost indicată în mod formal în cuprinsul cererii de apel, având în vedere criticile pârâtului în calea ordinară de atac, prin care a fost reiterată excepţia invocată prin întâmpinarea depusă la fond şi combătută soluţia pronunţată prin încheierea din 13 ianuarie 2023, în mod justificat curtea de apel a procedat la examinarea acestora, ţinând cont de limitele devoluţiunii în calea ordinară de atac.

De altfel, chiar în lipsa indicării încheierii atacate, curtea nu putea ignora motivele circumscrise de pârât exclusiv asupra a ceea ce s-a soluţionat prin intermediul acesteia, de vreme ce însăşi recurenta, prin întâmpinarea depusă în apel, a formulat apărări cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest cadru procesual, judecând în această manieră, instanţa de apel a dat eficienţă principiului tantum devolutum quantum appellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi act normativ, procedând, corect, la examinarea cauzei în raport de obiectul învestirii sale, în consens şi cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Determinate fiind, astfel, limitele judecăţii în apel, în mod corect curtea a supus cenzurii motivele de critică dezvoltate de pârât, pronunţarea sa reflectându-se asupra încheierii de şedinţă din 13 ianuarie 2023 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de această parte.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge critica analizată, ca nefondată.

7.2 Examinând, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează greşita dezlegare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 09.11.2021, reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., pentru un prejudiciu în valoare de 716.100 RON, rezultat din plata nelegală a unor servicii neprestate (montarea unor solarii).

Reclamanta a argumentat cererea, susţinând că prejudiciul a fost constatat prin decizia nr. 71 din 12 august 2014, emisă de Curtea de Conturi Constanţa, a cărei legalitate a fost verificată judiciar prin sentinţa civilă nr. 923 din 27 iulie 2016 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 508 din 31 mai 2017 a Curţii de Apel Constanţa.

Afirmând că, în perioada de referinţă, a efectuării plăţilor, pârâtul a deţinut calitatea de ordonator de credite (2011-2013), fiind director general al Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa, reclamanta a arătat că sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a acestuia.

Pârâtul s-a apărat, la fond invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2500 C. civ. coroborat cu art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, şi susţinând, în esenţă, că dreptul material la acţiune s-a născut la momentul efectuării fiecărei plăţi, dată de la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul, precum şi persoana care răspunde de producerea acestuia. De asemenea, a solicitat să fie valorificate considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Sub un alt aspect, a învederat că, din anul 2015, nu a mai avut nicio calitate în cadrul Regiei, fiind revocat din funcţia de director, astfel că, şi în raport de acest moment, acţiunea civilă, introdusă de reclamantă în anul 2021, este prescrisă.

Cu referire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, recurenta a reiterat susţinerea în sensul că acesta coincide cu data la care a fost pronunţată decizia Curţii de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2015 (31 mai 2017), prin care a fost verificată şi stabilită legalitatea deciziei Curţii de Conturi nr. 71 din 12 august 2014, întrucât la acel moment a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată, a solicitat să se constate că a intervenit un caz special de suspendare a prescripţiei, în temeiul Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 2440/2020, prin care a fost instituită/prelungită, starea de urgenţă pe teritoriul României, începând cu data de 16 martie 2020, respectiv 16 aprilie 2020.

De asemenea, a afirmat că durata termenului de prescripţie este de 5 ani, conform art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, acesta împlinindu-se în anul 2022, sens în care, prin raportare la data de 31 mai 2017 (când a fost pronunţată decizia Curţii de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2015), acesta nu a fost depăşit.

Prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, iar prin sentinţa nr. 2012 din 14 iunie 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A..

Aceste soluţii au fost invalidate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr. 275/C din 11 decembrie 2023, care a procedat la respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei, dar şi la admiterea apelului pârâtului formulat împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în acelaşi sens dispunând şi asupra încheierii de şedinţă din 13 ianuarie 2023, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât şi a respingerii, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată.

Recurenta a criticat pentru nelegalitate această soluţie, cu privire la momentul de începere a cursului termenului prescripţie şi natura acestuia, susţinând şi incidenţa cauzelor de suspendare intervenite ca urmare a adoptării Decretelor prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 2440/2020, prin care a fost instituită/prelungită starea de urgenţă generată de pandemie, precum şi ca urmare a exercitării de către pârât a calităţii de director general în cadrul Regiei, în baza contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009.

Prioritar, Înalta Curte notează că recurenta a precizat în cererea de recurs că înţelege să critice doar modalitatea de interpretare a normelor legale ce reglementează prescripţia cu referire la momentul la care termenul de prescripţie a început să curgă şi cel la care acesta s-a împlinit.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta a susţinut că termenul de prescripţie este unul de 5 ani, prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, acesta aparţinând materiei dreptului fiscal, întrucât prejudiciul reclamat implică venituri publice.

Prealabil oricărei analize a criticilor formulate în recurs, care presupune, astfel cum s-a arătat, examinarea modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine o raportare corectă a instanţei de apel la termenul general de prescripţie în materie civilă de 3 ani, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiul juridic invocat de reclamantă în susţinerea acesteia, pretenţiile exhibate izvorând dintr-un contract de mandat şi fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 1350, 1530-1548 C. civ., precum şi pe cele ale O.U.G. nr. 109/2011, fiind dedus judecăţii un raport juridic civil contractual şi nu unul de drept fiscal.

De altfel, acest aspect a fost tranşat în mod definitiv prin sentinţa nr. 5/CM din 9 august 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în regulator de competenţă, statuându-se că litigiul pendinte se circumscrie materiei civile, astfel că orice afirmaţie a recurentei, contrară acestei calificări juridice, nu poate fi reanalizată.

În acest cadru procesual şi în raport de aspectele prealabil stabilite, Înalta Curte reţine următoarele:

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive înseamnă oprirea temporară a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât persistă situaţiile limitativ prevăzute de lege care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului material la acţiune, urmată de reluarea cursului prescripţiei după momentul încetării cauzei de suspendare, intervalul de timp scurs anterior intrând în calculul termenului de prescripţie.

Norma de la art. 2532 C. civ. enumeră cauzele ce justifică suspendarea prescripţiei care a început să curgă, în speţă fiind incidentă situaţia reglementată la pct. 3 al acesteia, potrivit căreia cursul prescripţiei este suspendat, "între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate."

Această cauză de suspendare vizează, aşadar, orice raporturi de administrare a bunurilor altuia (în afara celor enunţate la pct. 2 al art. 2532 C. civ.) şi fără a deosebi în funcţie de izvorul raportului (lege, contract, hotărâre judecătorească), fiind dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripţia şi având în vedere o imposibilitate morală de a acţiona.

Pretenţiile reclamantei, deduse judecăţii în prezenta cauză, se întemeiază pe contractul de mandat intervenit între părţi, încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, contract în baza căruia pârâtul a fost împuternicit să conducă nemijlocit şi efectiv întreaga activitate a Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa în vederea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă specifice, în schimbul unei remuneraţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de mandat nr. x din 25 iulie 2009 şi după cum s-a reţinut de către instanţele de fond, pârâtul a îndeplinit funcţia de director general al Regiei Autonome de Drumuri şi Poduri Constanţa, de la data de 25 iulie 2009, fiind revocat din această funcţie prin hotărârea nr. 4 din 15 septembrie 2015 a Consiliului de Administraţie a RAJDP Constanţa.

În contextul normativ expus mai sus, Înalta Curte constată că raportul de mandat existent între părţi în perioada respectivă, în virtutea căruia pârâtul a îndeplinit funcţia de director general al reclamantei, se circumscrie cazului de administrare a bunurilor altuia prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., astfel că, din această perspectivă, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcţia de director general, nu putea curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, cum este cea din speţa de faţă, raţiunea unei asemenea reglementări decurgând din prezumţia lipsei de imparţialitate a persoanei care ocupă temporar funcţia de director, de a acţiona contra propriei persoane, în virtutea funcţiei de reprezentare a instituţiei păgubite (instituţie împotriva căreia curge prescripţia), atât timp cât fapta ce i se impută este aceea de a fi angajat lucrări şi de a fi efectuat plăţi din fondurile publice, prin încălcarea obligaţiilor contractuale ce îi reveneau.

Cauza de suspendare durează, aşa cum rezultă din chiar textul legal ce o reglementează, până când administratorul este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date şi aprobate". Cu alte cuvinte, la data încetării raportului de administrare a bunurilor altuia, încetează şi cauza de suspendare, iar prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea termenului, şi timpul scurs înainte de suspendare. În acest sens sunt dispoziţiile art. 2534 alin. (1) C. civ.

De la acest moment, titularul dreptului la acţiune are posibilitatea efectivă de a acţiona, în sensul de a se adresa organului de jurisdicţie competent pentru a cere protecţia dreptului său încălcat, negat sau contestat, eventuala pasivitate sau neglijenţă a acestuia în a acţiona urmând a fi sancţionată prin constatarea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

În aceste coordonate, în speţă, pentru a determina momentul la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripţiei şi, implicit, data de la care termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă, instanţa de apel avea de analizat şi de stabilit când a încetat raportul de mandat existent între reclamantă şi pârât, urmând ca, în funcţie de acesta, să constate dacă acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani sau în afara acestuia.

În analiza sa, instanţa de apel a remarcat faptul că pârâtul a ocupat funcţia de director general al Regiei, începând cu data de 25 iulie 2009, când a fost încheiat între părţi contractul de mandat, fiind revocat din această funcţie prin hotărârea nr. 4 din 15 septembrie 2015 a Consiliului de Administraţie a RAJDP Constanţa.

Totodată, a reţinut că prima plată efectuată de pârât, în calitate de director al societăţii reclamante, a fost efectuată prin OP nr. x din 14 iunie 2012, iar ultima prin OP nr. x din 28 martie 2013, intervalul de timp în care s-au săvârşit faptele reclamate situându-se între 14 iunie 2012 şi 28 martie 2013.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 2532 C. civ., care prevăd că prescripţia începe să curgă de la data la care titularul a cunoscut sau, după împrejurări, ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului său la acţiune, momentul care trebuie avut în vedere nu este cel de la care Curtea de Conturi a stabilit, prin decizia nr. 71 din 12 august 2014 efectuarea, prin nerespectarea prevederilor legale, a unor cheltuieli în sumă de 716.100 RON pentru servicii de montare a unor solarii, care nu au fost executate, astfel cum a susţinut recurenta.

Pentru identitate de raţiune, termenul de prescripţie nu a început să curgă nici de la data pronunţării deciziei nr. 508 din 31 mai 2017 a Curţii de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2015, prin care a fost verificată legalitatea decizia nr. 71 din 12 august 2014 a Curţii de Conturi.

Contrar susţinerilor recurentei, aceasta putea şi trebuia să constate neregularităţile activităţii pârâtului, anterior verificărilor efectuate de Curtea de Conturi, prin propriile organe cu atribuţii de control, în virtutea relaţiilor contractuale existente înre părţi, în al căror conţinut intra şi obligaţia unei bune administrări a patrimoniului Regiei al cărui reprezentant legal a fost pârâtul pe durata exercitării mandatului de director general.

În discuţie fiind un raport juridic rezultat dintr-un contract de mandat încheiat în temeiul unui act normativ special, O.U.G. nr. 79/2008, şi al Legii nr. 31/1990, contract care, potrivit statuărilor instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 52 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 27 mai 2015, paragraful 18, şi al Deciziei nr. 255 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 18 iunie 2014, paragraful 17, reprezintă o varietate a contractului de mandat reglementat de art. 2.009 şi următoarele din C. civ., deosebindu-se, în mod esenţial, de raportul de muncă, analiza acestuia, sub aspectul condiţiilor de încetare, se impune a fi făcută din perspectiva normelor de drept comun ce reglementează contractul de mandat şi a clauzelor concrete ale contractului ce constituie izvorul său, care, aplicate la situaţia de fapt rezultată din probe, permit stabilirea în mod cert şi neechivoc a momentului la care raportul de mandat dintre reclamantă şi pârât a încetat.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, asemenea oricărui alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligaţiilor contractate ori la intervenţia altor cauze generale, precum expirarea termenului, realizarea condiţiei rezolutorii, pieirea bunului etc.

Pe lângă cauzele generale de stingere a raporturilor contractuale, mandatul poate înceta şi în urma intervenirii unor cauze specifice, având în vedere caracterul intuitu personae al acestui contract, (de ex. revocarea mandatarului, renunţarea mandatarului la mandat, moartea, interdicţia, nesolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului), conform art. 2030 C. civ.

În cauză, astfel cum instanţa de apel a constatat, relaţiile contractuale dintre părţi au încetat prin revocarea pârâtului din funcţia de director general şi de membru al consiliului de administraţie, prin hotărârile nr. 3 şi 4 din data de 15 septembrie 2015.

Ca atare, în considerarea dispoziţiilor art. 2517 C. civ., termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu de la data de 15 septembrie 2015 şi s-a împlinit la 15 septembrie 2018, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanţe învestite la data de 9 noiembrie 2021.

Cu privire la ipoteza prevăzută la art. 2532 pct. 3 C. civ., astfel cum s-a arătat, aceasta a operat pe parcursul desfăşurării relaţiilor contractuale între părţi, respectiv în perioada în care pârâtul a deţinut funcţia de director general în cadrul Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa.

Totodată, Înalta Curte reţine că este inaplicabilă cauza de suspendare generată de adoptarea celor două decrete prezidenţiale prin care a fost instituită şi, ulterior, prelungită starea de urgenţă pe teritoriul României, întrucât aceasta se situează după împlinirea termenului de prescripţie, la 15 septembrie 2018.

În raport de aceste aspecte, similar celor reţinute de instanţa de apel, de vreme ce pretenţiile exhibate de recurentă prin cererea de chemare în judecată au fost constatate ca fiind prescrise, Înalta Curte apreciază că era de prisos examinarea, în etapa procesuală anterioară, a criticilor care au vizat modalitatea de soluţionare a fondului cauzei prin hotărârea judecătorească apelată, întrucât, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A. împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Drumuri Judeţene Constanţa S.A. împotriva deciziei nr. 275/C din 11 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.