Prescription of civil liability claim for faulty property valuation services; scope of knowledge requirement under Decree No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 23 februarie 2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Persoana Fizică Autorizată A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 17 septembrie 2009 emis în favoarea beneficiarilor B. şi C., actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., ale Legii nr. 247/2005 şi ale H.G. nr. 572/2013.

Prin sentinţa nr. 4204 din 24 mai 2021, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanţe la 3 iulie 2021, sub acelaşi număr.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a VI-a civile a aceleiaşi instanţe.

La rândul său, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 18 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a civile a aceleiaşi instanţe.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata şi a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1271 din 8 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâta Persoana Fizică Autorizată A..

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1485 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Persoana Fizică Autorizată A..

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1485 din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, susţinând că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 10 octombrie 2013 sau de la 17 octombrie 2014.

În dezvoltarea criticilor de recurs, a învederat că între părţi a fost încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, contractul fiind aprobat prin H.G. nr. 527/2006.

Ca urmare a unei acţiuni de control întreprinse de Curtea de Conturi în scopul verificării modului de formare şi utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăţilor, recurenta a arătat că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 a fost prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la 31 decembrie 2022, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în raportul nr. x din 26 aprilie 2013.

Recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 2537 C. proc. civ., susţinând că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin raportare la decizia nr. 10/VI/2013/2022 a Curţii de Conturi, respectiv prin acţiunea de control desfăşurată de această autoritate.

A invocat regula potrivit căreia prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze (contra non valentem agere non currit praescriptio) şi a arătat că, în sistemul C. civ., atunci când forţa majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudenţă s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, aceasta poate constitui un caz de suspendare.

A enunţat dispoziţii din Titlul VII din Legea nr. 247/205 cu privire la standardele internaţionale de evaluare (art. 10 alin. (6) şi (7), art. 11 alin. (5) şi (6), respectiv at. 19 alin. (2), menţionând că verificările efectuate de Curtea de Conturi în anul 2013 au vizat perioada cuprinsă între 1 iulie 2007 şi 31 decembrie 2011, inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.

Ţinând cont de deciziile Curţii de Conturi, precum şi de sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia sa şi menţinute măsurile dispuse, recurenta a menţionat că, în anul 2014, a transmis solicitări către diverse instituţii (D., E. ş.a.) pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanţă, constând în verificarea unui raport de evaluare.

Recurenta a precizat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 în dosarul de despăgubire nr. 7943/CC, pârâta a evaluat imobilul situat în Piteşti, str. x, jud. Argeş, stabilind valoarea de piaţă a acestuia la suma de 1.320.485,58 RON.

Referitor la această sumă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 5170 din 23 aprilie 2009 în favoarea persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, B. şi C., iar recurenta a eliberat titlul de plată nr. x din 17 septembrie 2009, precum şi titlul de conversie aferent.

Ca urmare a reevaluării imobilului de către S.C. F. S.R.L., valoarea bunului a fost stabilită la suma de 164.520 RON.

Afirmând că titlurile de conversie sunt definite prin lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama Statului Român, şi că acestea încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor, recurenta a apreciat că Ministerul Finanţelor Publice este cel care justifică interes în recuperarea prejudiciului derivat din titlurile de conversie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata nu a depus întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripţie în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaţionale de evaluare.

Deşi prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanţa de apel, ci a invocat generic, în susţinerea recursului, dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greşita aplicare a normelor de drept material în materia prescripţiei - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate", "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cauză, se constată că părţile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A., în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În temeiul acestui contract, intimata a întocmit şi înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. 7943/CC (teren, de 367 mp, şi clădiri în suprafaţă totală de 136 mp), situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarilor B. şi C., titlul de conversie nr. 1018/17.09.2009 în valoare de 410.242,79 RON, precum şi titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON.

Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor numitei B., a fost iniţiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalităţii de evaluare a proprietăţilor imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. 7943/CC nu a fost determinată conform standardelor internaţionale de evaluare.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că a operat o cauză întreruptivă de prescripţie, fără a indica expres când anume s-a întrerupt termenul de prescripţie, ci făcând referire, exclusiv, la faptul că prin decizia nr. 10/VI/2013, neanexată cererii de apel, Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii stabilite prin raportul nr. x/26.04.2013, cuprins în decizia nr. 10/10.10.2022, până la 31.12.2022.

În aceste condiţii, curtea a constatat că apelanta-reclamantă nu a contestat faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin s-a emis titlul de despăgubire în favoarea beneficiarilor, în cuantum de 1.320.485.58 RON, sumă stabilită prin raportul de evaluare din 21.10.2008, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, întocmit de către intimata-pârâtă în temeiul contractului nr. x/2007.

Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) şi a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripţia a început să curgă (data întocmirii şi predării raportului de expertiză din 21.10.2008), care se situează în anul 2008, când era în vigoare Decretul nr. 167/1958.

Evocând dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că nu există vreun termen special incident în speţă, prescripţia începând să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, în privinţa acestui moment arătând, faţă de obiectul cauzei - acţiune în răspundere civilă contractuală - că sunt aplicabile prevederile art. 8 din decret, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cu privire la momentul de la care prescripţia a început să curgă, curtea a menţionat că dispoziţiile legale menţionate stabilesc două momente alternative de la care aceasta debutează, anume unul subiectiv, care coincide cu cel al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, reprezentând data la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Dacă termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 23.04.2009 (aspect reţinut ca nefiind criticat prin cererea de apel), curtea a remarcat că acesta s-a împlinit la 23.04.2012, cauza întreruptivă a termenului de prescripţie invocată de către apelanta-reclamantă (data emiterii deciziei Curţii de Conturi nr. 10/VI/2013/2022), situându-se, din punct de vedere temporal, după împlinirea termenului de prescripţie.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă putea şi trebuia să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu la data emiterii titlului de plată nr. x/17.09.2009, pentru suma a cărei restituire a iniţiat demersul judiciar.

Curtea a constatat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie coincide cu cel al emiterii deciziei de despăgubire, ca urmare a validării concluziilor raportului de expertiză pe care apelanta-reclamantă nu le-a cenzurat, stabilind că de la acea dată se putea cunoaşte paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Instanţa de apel a considerat că este lipsită de relevanţă juridică stabilirea sau cunoaşterea exactă a cuantumului/întinderii prejudiciului, întrucât prevederile legale sunt în sensul cunoaşterii pagubei şi a celui ce a cauzat-o, fiind necesar ca în interiorul termenului de prescripţie păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

De asemenea, a apreciat că nu prezintă importanţă faptul că la data de 27.10.2020 s-a întocmit un nou raport de expertiză, din care a rezultat diferenţa de valoare a imobilului faţă de raportul de expertiză întocmit de către intimata-pârâtă, de vreme ce apelanta-reclamantă dispunea de suficiente elemente pentru a constata producerea unei pagube prin supraevaluarea imobilului la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu de la data emiterii titlului de plată nr. x/17.09.2009.

În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat concluzia instanţei de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripţie şi a învederat că acesta a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de început al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă acestuia, precum şi deciziei nr. 10/VI/2022, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.

Dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista şi putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare, în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi şi dobândind caracter cert ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea şi reevaluarea unor imobile conform standardelor internaţionale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat şi recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor).

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de verificările efectuate asupra raportului întocmit de către intimata-pârâtă. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi existenţei pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune, recurenta intenţionează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripţie pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.

Aplicând norma legală anterior menţionată, curtea de apel a constatat că momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal marchează naşterea dreptului material la acţiune al recurentei, întrucât prin această hotărâre au rămas definitive constatările Curţii de Conturi cu privire la deficienţele raportului de evaluare întocmit de intimată, referitor la paguba rezultată din modalitatea de evaluare şi la persoana care răspunde de producerea acesteia.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă, prin care a fost încunoştinţată despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite şi cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaţionale de evaluare, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi să îi dea posibilitatea să repună în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.

Aşadar, se impune în acest cadru procesual menţinerea statuării instanţei de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la data emiterii deciziei de despăgubire şi a titlului de plată aferent, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă de reparaţie a intimatei-pârâte.

În raport de această împrejurare, precum şi de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (23.02.2021) se constată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al recurentei era împlinit.

Pe cale de consecinţă, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripţiei prin raportare la acţiunea de control a Curţii de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs şi nu unora împlinite, cum este cazul în speţă.

De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă, precum şi executorie, potrivit Legii nr. 554/204.

Acţiunea de control a Curţii de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menţionat.

Chiar dacă momentul de început al cursului prescripţiei s-ar raporta la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituţie, acţiunea ar fi prescrisă, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti (23.02.2021).

Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. F. S.R.L. la 21.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuţie, stabilindu-se o valoare mai mică faţă de cea menţionată în lucrarea de specialitate a intimatei-pârâte, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripţie sau modificarea momentului la care obligaţia asumată de către partea pârâtă trebuia îndeplinită în mod corespunzător.

Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greşit, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1485A din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1485A din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.