Civil liability for tax accessories after unresolved criminal action; judicial competence to establish fiscal claims and statutory prescription

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 30 august 2022, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 938.949 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, din care 121.137 RON în solidar cu B. S.R.L. şi 817.812 RON în solidar cu C. S.R.L., precum şi instituirea măsurii sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 634 din 14 noiembrie 2022, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, la 13 ianuarie 2023, reclamantul a declarat apel principal, iar, la 23 februarie 2023, pârâţii au formulat apel incident.

Prin decizia (intermediară) nr. 3761 din 15 iunie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul incident, a admis apelul principal, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în rejudecare, a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul A., în solidar cu B. S.R.L., la plata sumei de 121.137 RON, precum şi, în solidar cu C. Piteşti S.R.L., la plata sumei de 817.812 RON, reprezentând despăgubiri civile, a respins cererea privind instituirea sechestrului asigurător.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 11 decembrie 2023, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de instituire a sechestrului asigurător.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora organele fiscale sunt scutite de plata taxelor şi cauţiunilor pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că solicitarea de instituire a măsurii asigurătorii a fost făcută direct în apel, în condiţiile în care această solicitare a reprezentat capătul doi al cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, şi dispoziţiile art. 953 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că solicitarea de instituire a măsurii asigurătorii nu este posibilă, deşi toate cerinţele legale sunt îndeplinite.

4.2. La 27 decembrie 2023, împotriva deciziei civile nr. 5277 din 24 octombrie 2023, precum şi a deciziei civile nr. 3761 din 15 iunie 2023, au formulat recurs pârâţii, solicitând casarea deciziilor recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Dreptul de a stabili creanţele fiscale aparţine numai organului fiscal în procedura prevăzută de legea fiscală, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 82, art. 85 şi art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la 02.09.2010), nu şi puterii judecătoreşti. Organul fiscal este singurul care avea posibilitatea şi dreptul să stabilească creanţele fiscale, prin emiterea unui act administrativ-fiscal care putea fi atacat, în condiţiile legii, neavând la îndemână o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi nici pe cele ale Codul fiscal, prin care să solicite puterii judecătoreşti să stabilească creanţe fiscale.

Instanţa de apel s-a substituit organului fiscal, încălcând drepturile contribuabililor de a contesta actele administrative-fiscale emise în temeiul legislaţiei fiscale. Soluţionând cauza pe fond, instanţa de apel a jucat un triplu rol, respectiv organ de inspecţie fiscală, organ de soluţionare a contestaţiei fiscale şi instanţă de contencios fiscal, deşi, anterior pornirii procesului penal, a avut loc o inspecţie fiscală atât la C. S.R.L., cât şi la B. S.R.L. şi nu au fost stabilite obligaţii sau creanţe fiscale.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanţa de apel nu a stabilit în mod clar cadrul procesual obiectiv, schimbând obiectul cererii introductive şi temeiurile de drept invocate de către reclamant, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 9, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ.. Prin reţinerea unui termen de prescripţie al dreptului de a stabili creanţe fiscale de 10 ani, stabilind incidenţa în speţă a art. 91 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 92/2003, instanţa de apel a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată vizează stabilirea creanţelor fiscale, contrar temeiului de drept indicat de reclamant şi fără a pune în discuţie acest aspect

Or, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba temeiurile de drept şi obiectul cauzei fără un acord expres al părţilor şi fără a pune în discuţie acest aspect, iar, potrivit art. 20 şi art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa este obligată, sub sancţiunea nulităţii, să judece cauza potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Nici cadrul procesual subiectiv nu a fost stabilit în mod corect de către instanţa de apel, având în vedere că cele două societăţi pârâte nu au avut nicio calitate în dosarul penal, nu au fost cercetate sub aspectul săvârşirii vreunei infracţiuni, astfel că acţiunea civilă nu putea fi pornită decât împotriva pârâtului A.. Instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu a calificat acest aspect, lipsa calităţii procesuale pasive fiind de ordine publică.

Invocând şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că, raportat la soluţia de respingere a apelului incident, decizia recurată este nemotivată, nefiind analizată cea de-a doua critică invocată prin cererea de apel incident, care viza natura juridică a creanţei ca fiind de natură fiscală.

Recurenţii-pârâţi au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 355/2021, prin care Tribunalul Argeş a stabilit prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Or, obiectul acţiunii civile constă în repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, care a fost şi achitat, pârâtul A. beneficiind de cauza de reducere a pedepsei, prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 1, art. 2, art. 41, art. 85, art. 91, art. 93, art. 105 alin. (3), art. 119 alin. (4), art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare la 29.09.2010), art. 1, art. 3, art. 7, art. 8, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, C. civ. şi O.U.G. nr. 69/2020, sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente:

Anterior iniţierii procedurii penale, s-a derulat o procedură fiscală, în cadrul căreia nu s-au stabilit în sarcina celor două societăţi obligaţii fiscale pentru faptele care au făcut obiectul acţiunii penale, astfel cum atestă rapoartele de inspecţie fiscală nr. x din 27.07.2011 şi nr. F-AG879 din 27.06.2013. În aceste condiţii, conform art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală, procedura fiscală nu mai poate fi reluată de instanţă (nici civilă, nici penală) sau de procuror, care sunt supuşi prevederilor legii fiscale, perioada şi obligaţiile fiscale fiind verificate.

Conform Deciziilor în interesul legii nr. 17/2015 şi nr. 7/2018, cererile întemeiate pe dispoziţiile C. civ., prin care A.N.A.F. solicită despăgubiri constând în accesorii, sunt inadmisibile, iar inadmisibilitatea se constată de către instanţele civile, în lipsa unui act administrativ fiscal.

Instanţa supremă a mai stabilit că, în cauzele penale, despăgubirile constând în accesorii se acordă în condiţiile Codului de procedură fiscală, anume doar după stabilirea şi calcularea lor de către organul fiscal şi emiterea actului administrativ-fiscal în procedura fiscală. Or, în cauză, nu există un act administrativ-fiscal de stabilire a creanţei fiscale, cu toate că administrarea creanţelor fiscale, care include şi stabilirea lor, aparţine numai organului fiscal, conform art. 85 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal neavând la îndemână o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi nici pe dispoziţiile Codul fiscal sau de procedură fiscală. Mai mult, art. 119 alin. (4), art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 arată că se calculează şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Având în vedere faptul că reclamantul a exercitat o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 şi urm. din C. civ., sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1.381 coroborate cu cele ale art. 2.517, art. 2.503, art. 2.523, art. 2.528 din C. civ., astfel că termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data naşterii dreptului la reparaţie, anume distinct pentru fiecare factură înregistrată în contabilitate şi care nu reflectă operaţiuni reale.

În ce priveşte accesoriile, art. 2.503 din C. civ. prevede că, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul material la acţiune privind drepturile accesorii. Având în vedere că, pentru prejudiciul principal, termenul de prescripţie de 3 ani s-ar fi împlinit în anul 2014, rezultă că s-a stins şi dreptul material la acţiune pentru accesorii, în condiţiile în care nu au existat cauze de întrerupere, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă obiectul cererii ar fi stabilirea creanţelor fiscale, iar termenul de prescripţie ar fi cel de 10 ani, acesta s-a împlinit, singura modalitate de întrerupere a termenului prevăzut la art. 91 din O.G. nr. 92/2003 fiind exercitarea dreptului de a stabili creanţe fiscale.

Nu poate fi primită motivarea instanţei de apel că "unele componente ale administrării creanţelor fiscale au fost stabilite în cadrul unei proceduri judiciare penale", întrucât prejudiciul în latura penală a unei cauze are un tratament diferit faţă de prejudiciul pe latura civilă. Raţionamentul instanţei de apel se bazează pe cererile de constituire, completare şi precizare a acţiunii civile din 5.03.2020 şi 31.03.2020, pe care le consideră acte de stabilire şi de cuantificare a prejudiciului din punct de vedere fiscal, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 85 din O.G. nr. 92/2003. Practic, de la 1.01.2011 şi până la data formulării prezentei cereri au trecut mai mult de 10 ani, timp în care organul fiscal nu a stabili creanţele fiscale, conform art. 91 din O.G. nr. 92/2003. Nefiind stabilite creanţele fiscale, reclamantul nu poate solicita instanţei stabilirea acestora, legiuitorul oferindu-i organului fiscal, prin lege specială, dreptul şi prerogativa unică de a stabili aceste creanţe fiscale.

Din punct de vedere civil şi fiscal, creanţa nu este certă, deoarece nu există act de creanţă care să o stabilească, nu este lichidă, deoarece valoarea ei nu este precizată printr-un act de creanţă, şi nu este exigibilă, deoarece scadenţa nu poate exista atâta timp cât creanţa fiscală nu este stabilită.

Dacă a judecat în integralitate din punct de vedere fiscal, deşi greşit, instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor incidenţa art. XI din O.U.G. nr. 69/2020 cu consecinţa exonerării persoanelor acuzate de la plata obligaţiilor fiscale accesorii, în condiţiile în care acestea au făcut dovada că au stins obligaţiile fiscale principale prin anularea accesoriilor. Practic, recurenţii nu au putut beneficia de dispoziţiile O.U.G. nr. 69/2020, deoarece nici obligaţiile bugetare principale şi nici accesoriile nu au fost stabilite conform legii fiscale.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 februarie 2024, reclamantul a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâţi, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi, va admite recursul formulat de reclamant, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea cererii de instituire a sechestrului asigurător, la aceeaşi curte de apel, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., învederând, în esenţă, că dreptul de a stabili creanţele fiscale nu aparţine puterii judecătoreşti, ci numai organului fiscal, care trebuie să urmeze procedura fiscală prevăzută de lege, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 82, art. 85 şi art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Conform literaturii de specialitate şi practicii judiciare, instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate, aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale, iese din cadrul atribuţiilor sale prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti, refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă, aşadar, ordinea constituţională, instanţa exercitând funcţiile puterii judecătoreşti cu depăşirea/încălcarea limitelor statornicite prin Constituţie, adică prin nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, se constată că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, atunci când, evocând fondul, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 938.949 RON, cu titlu de despăgubiri civile.

Astfel, cererea în pretenţii formulată de reclamantul Statul Român, prin organele fiscale competente, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 şi art. 1.535 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, are ca obiect obligarea pârâţilor la plata dobânzilor şi penalităţi de întârziere aferente creanţei fiscale ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârşirii, de către pârâtul A., în calitate de administrator al B. S.R.L. şi C. S.R.L., a infracţiunii de evaziune fiscală.

Chiar dacă reclamantul a indicat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 şi ale Codului de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, se reţine că, în raport cu data săvârşirii faptei ilicite (septembrie 2010- ianuarie 2011), litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale Codului de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003.

După cum au reţinut instanţele de fond, prin sentinţa penală nr. 355 din 23 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală în dosarul nr. x/2021, s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat între Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş cu inculpatul A., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, iar, în baza art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca urmare a respingerii apelului declarat de către partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş. În cuprinsul acestei decizii penale, s-a reţinut faptul că, în mod legal, prima instanţă a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, date fiind dispoziţiile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., precum şi faptul că "prejudiciul a fost achitat, sumele solicitate de apelant vizând exclusiv accesoriile, pentru recuperarea cărora apelantul are la dispoziţie căile procedurale de urmat în faţa instanţei civile".

Într-adevăr, potrivit art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile".

Ca atare, repararea prejudiciului material şi moral are loc în cadrul procesului penal, atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, însă, în ipoteza în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, astfel cum este ipoteza reglementată la art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., partea civilă poate introduce acţiune în pretenţii la instanţa civilă, guvernată de dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală.

În acelaşi sens, sunt şi considerentele de la paragraful 46 din decizia nr. 7 din 19 martie 2018, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018:

"Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale (...)".

De asemenea, prezintă relevanţă şi considerentele de la paragrafele 15-17 din decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015:

"15. "Dispoziţiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale.

16. Textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile, în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

17. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale."

Reţinând că instanţa civilă are competenţa de a proceda la soluţionarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, atunci când instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, se impun a fi analizate, în continuare, susţinerile recurenţilor-pârâţi, potrivit cărora organul fiscal este singurul care are posibilitatea şi dreptul să stabilească creanţele fiscale, prin emiterea unui act administrativ fiscal, neavând la îndemână o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi nici pe cele ale Codul fiscal sau Codului de procedură fiscală, prin care să solicite puterii judecătoreşti a stabili o creanţă fiscală.

Aceste susţineri nu pot fi primite, caracterul lor nefondat rezultând din următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii:

"18. Problema de drept ce urmează a fi dezlegată în prezentul recurs în interesul legii este aceea dacă, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscal, reglementate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, soluţionarea laturii civile se face potrivit dispoziţiilor legii civile, respectiv C. civ., sau conform prevederilor Codului de procedură fiscală, ca lege specială. (…)

20.6. Sancţionarea ca infracţiune a unor fapte săvârşite în legătură cu administrarea impozitelor şi taxelor sau a altor contribuţii prevăzute de legislaţia fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal.

21.1. Dacă s-ar aplica strict regula ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus, s-ar ajunge la concluzia că recuperarea debitului principal şi a dobânzii aferente urmează a fi făcută după regulile răspunderii civile delictuale, chiar şi în contextul condamnării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005. Aceasta, deoarece C. civ. instituie principiul general al răspunderii pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte, revenind instanţelor de judecată sarcina să verifice îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea unei astfel de răspunderi în fiecare caz dedus judecăţii.

21.2. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii nu poate împărtăşi o asemenea interpretare, având în vedere următoarele argumente: (…)

21.4. De principiu, generalitatea formulării unui text de lege conduce la generalitatea aplicării lui, însă trebuie avute în vedere circumstanţele concrete ale cauzelor finalizate prin hotărâri judecătoreşti definitive: inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzute în Legea nr. 241/2005; din chiar titulatura legii rezultă că are ca domeniu de reglementare prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, iar art. 2 din lege prescrie semnificaţia unor termeni şi expresii, cu trimitere explicită la Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, respectiv la formularele tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal; în aceste cauze, Statul român, reprezentat prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, are calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă, în considerarea unui raport juridic de natură fiscală; instanţele au obligat inculpaţii la plata sumelor reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, recunoscând, pe de o parte, dreptul Statului de a institui un sistem de impunere care să-i asigure veniturile publice necesare îndeplinirii funcţiilor sale, iar, pe de altă parte, obligaţia contribuabilului de a plăti impozite, taxe şi contribuţii la acest buget.

21.5. Din perspectiva regulii specialia generalibus derogant, dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen. au caracter de lege generală.

21.6. Concomitent, Legea nr. 241/2005 are caracterul unei legi penale speciale, după criteriul conţinutului şi al sferei de incidenţă, conţinând norme de drept substanţial, dar şi norme de procedură cu caracter special.

21.7. Chiar şi în situaţia în care Legea nr. 241/2005 nu ar fi făcut trimitere explicită la dispoziţiile Codului de procedură fiscală, nu se poate ignora faptul că dispoziţiile acestei legi se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege trebuie corelată cu actele normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000.

21.8. Or, cele mai importante legi în materie fiscală, cu care Legea nr. 241/2005 se află în conexiune, sunt Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, care guvernează modul de stabilire şi administrare a creanţelor fiscale.

21.11. Pornind de la definiţia dată creanţelor fiscale principale prin art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală inculpaţii vor fi obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanţe, constând în dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, în condiţiile legii, intră, de asemenea, în conţinutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

21.18. Tot în cadrul argumentelor ce rezultă din aplicarea principiului raportului dintre legea generală şi cea specială, trebuie amintite prevederile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

21.23. În conformitate cu aceste dispoziţii legale, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

21.24. Împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative, deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Aplicând aceste considerente mutatis mutandis pentru ipoteza în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., iar partea civilă se adresează ulterior instanţei civile, în vederea reparării integrale a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, se reţine caracterul nefondat al susţinerilor recurenţilor-pârâţi, conform cărora instanţa de apel s-a substituit organelor fiscale şi a jucat un triplu rol, respectiv organ de inspecţie fiscală, organ de soluţionare a contestaţiei fiscale şi instanţă de contencios fiscal.

În condiţiile în care acţiunea civilă, sub aspectul pretenţiei părţii civile de obligare a inculpatului la plata accesoriilor fiscale în cuantum de 938.949 RON, a fost lăsată nesoluţionată în procesul penal, prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, se reţine că Statului Român, prin organele sale fiscale, în calitate de creditor, i s-a acordat prin lege posibilitatea de a formula acţiune în faţa instanţei civile, în vederea recuperării integrale a prejudiciului creat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Sunt nefondate susţinerile recurenţilor-pârâţi, potrivit cărora, în toate cazurile, organul fiscal are obligaţia de a emite decizie de impunere, prin care să stabilească obligaţia de plată a accesoriilor fiscale, pe care să o comunice contribuabilului, pentru ca acesta să poată formula contestaţie fiscală şi, ulterior, acţiune în contecios administrativ şi fiscal, astfel că, în cazul în care nu a fost emis un act administrativ fiscal de stabilire a creanţei fiscale, organul fiscal nu are la îndemână o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ. sau ale Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, întrucât instanţa de judecată nu are competenţa de a stabili creanţe fiscale.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel nu s-a substituit organului fiscal, ci a exercitat o competenţă prevăzută de lege, reţinând, în mod corect, că acoperirea doar parţială, în cadrul procesului penal, a prejudiciului cauzat Statului prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală implică recunoaşterea competenţei instanţei civile de a stabili despăgubirile, constând în accesorii ale creanţei fiscale (dobânzi şi penalităţi de întârziere), în condiţiile art. 119-1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, neputând fi primită interpretarea recurenţilor-pârâţi, în sensul că dreptul de a stabili creanţa fiscală aparţine exclusiv organului fiscal, nu şi puterii judecătoreşti.

Dimpotrivă, atât timp cât obligaţia plăţii unei creanţe fiscale poate fi stabilită şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu doar prin declaraţie fiscală sau prin decizie de impunere, rezultă că nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând, sub un prim aspect, că instanţa de apel, atunci când a apreciat că obiectul cererii constă în stabilirea creanţei fiscale, a schimbat obiectul temeiurile de drept indicate de către reclamant, încălcând dispoziţiile art. 9, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Potrivit art. 22 din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare (...). (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

La art. 20 din C. proc. civ. se prevede că "judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

Se constată că instanţa de apel nu a încălcat aceste prevederi legale, ci a judecat apelul (prin decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023) în limitele stabilite de către apelantul-reclamant, astfel cum impun dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi fondul (prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, în urma admiterii apelului, anulării sentinţei apelate şi reţinerii cauzei spre rejudecare) în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare a apărărilor pârâţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, instanţa de apel nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată şi nici temeiurile de drept invocate de către reclamant, ci a analizat cauza prin raportare la pretenţia dedusă judecăţii (obligarea pârâtului A. la plata sumei de 938.949 RON, din care 121.137 RON în solidar cu pârâta B. S.R.L. şi 817.812 RON în solidar cu pârâta C. S.R.L.), precum şi la dispoziţiile legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Sub acest din urmă aspect, se constată că, în fundamentarea în drept a pretenţiei sale, reclamantul nu a invocat doar dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi dreptul creditorului la daune moratorii, ci şi pe cele ale art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere". Dat fiind că litigiului îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se constată că o dispoziţie identică se regăseşte la art. 119 alin. (1) din acest act normativ.

Or, după cum s-a arătat deja, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa civilă trebuie să ţină cont, date fiind circumstanţele particulare ale cauzei (prejudiciu cauzat bugetului de stat în urma săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală), şi de dispoziţiile speciale ale Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, neputând fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi, în sensul că instanţa de apel a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată, apreciind că obiectul său constă în stabilirea creanţei fiscale, sau că instanţa de apel nu a judecat în materie civilă, ci în materie fiscală.

Contrar acestor susţineri, se constată că instanţa de apel, respectând principiul disponibilităţii şi conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., a soluţionat litigiul conform normelor de drept material care sunt aplicabile în cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus judecăţii, norme care, de altfel, au fost invocate de către reclamant.

Astfel, prin decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023, instanţa de apel a stabilit că, în ceea ce priveşte prescripţia, sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 91 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar, prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, a stabilit că, referitor la fondul cauzei, sunt incidente prevederile speciale ale art. 119-1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, făcând, totodată, aplicarea deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurenţii-pârâţi au învederat că nici cadrul procesual subiectiv nu a fost stabilit, în mod corect, de către instanţa de apel, care nu a invocat, din oficiu, excepţia de ordine publică a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L., în condiţiile în care acestea nu au avut nicio calitate în procesul penal, astfel că acţiunea civilă nu putea fi formulată decât împotriva pârâtului A..

Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită.

În mod logic, instanţa de apel era obligată să invoce, din oficiu, excepţia de ordine publică a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. doar în situaţia în care considera că aceasta este întemeiată şi urma, în consecinţă, să o admită. Neprocedând astfel, se deduce că, în aprecierea instanţei de apel, cadrul procesual subiectiv a fost în mod corect stabilit de către reclamant.

Imputând instanţei de apel omisiunea de a invoca această excepţie procesuală, recurenţii-pârâţi încearcă, în realitate, să eludeze prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

La această concluzie se ajunge în urma constatării faptului că recurenţii-pârâţi nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. nici prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, nici prin apelul incident, nici prin cererea de recurs, încercând să acopere o atare omisiune prin invocarea direct în recurs (omisso medio) a faptului că cele două societăţi nu au avut nicio calitate în procesul penal, astfel că nu au legitimitate procesuală pasivă.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că, raportat la soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului incident, decizia recurată este nemotivată, nefiind analizată cea de-a doua critică invocată prin cererea de apel incident, care viza natura juridică a creanţei ca fiind de natură fiscală.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Plecând de la acest text de lege, se reţine că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic.

Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. Tocmai de aceea obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în sensul prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice parte în cadrul unei proceduri judiciare având dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă acestuia a le examineze în concret.

Prin hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, Curtea Europeană a reţinut următoarele:

"Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa". Totodată, Curtea Europeană a mai statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, nu doar să reia concluziile unei instanţe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 3-4 din decizia civilă recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile invocate prin cererea de apel incident, inclusiv cea prin intermediul căreia s-a susţinut că în cauză nu este vorba despre o creanţă fiscală, deoarece nu a fost stabilită, potrivit legii fiscale, de către organul fiscal.

Recurenţii-pârâţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 355/2021, prin care Tribunalul Argeş a stabilit prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii. În concret, au învederat că obiectul acţiunii civile constă în repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, care a fost achitat de către inculpatul A., acesta beneficiind de cauza de reducere a pedepsei, prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 486 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., "în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de vinovăţie nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile".

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat decizia nr. 69 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 1122 din 13 decembrie 2023, prin care a statuat că "în ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile părţii civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile art. 478 şi urm. din C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen..".

Considerentele revelante ale acestei decizii sunt următoarele:

"91. Prin conţinutul specific al infracţiunilor pe care le reglementează, Legea nr. 241/2005 se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, aflându-se în conexiune cu Codul fiscal, Codul de procedură fiscală şi celelalte acte normative care au ca obiect de reglementare modul de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale (Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, paragrafele 21.5-21.8).

92. Această întrepătrundere între două ramuri de drept şi două tipuri de răspundere (penală şi fiscală) imprimă necesitatea interpretării sistematice şi teleologice a normelor aplicabile, într-un mod care să nu contravină scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea procedurilor de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale şi de administrare a creanţelor fiscale şi care să nu creeze de plano premisele unei duble răspunderi, ce ar putea intra în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice sau cu principiul ne bis in idem prin emiterea unui alt titlu de creanţă fiscală, pentru debite fiscale principale sau accesorii izvorând din aceeaşi bază de impunere şi generate de acelaşi comportament fiscal care a fost analizat şi sancţionat în procesul penal, cu atât mai mult când prin hotărârea penală s-a reţinut acoperirea prejudiciului.

93. Modul de soluţionare a acţiunii penale, inclusiv aspectele referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei în raport cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, intră în puterea de lucru judecat a hotărârii penale, iar dacă soluţionarea acţiunii penale este condiţionată prin voinţa legiuitorului de împrejurări care, în mod obişnuit, sunt subsumate laturii civile a procesului penal, rezolvarea acestora din urmă va intra la rândul ei sub autoritatea de lucru judecat dobândită de hotărârea penală.

94. Acesta este şi cazul reglementat în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în care aplicarea unei cauze legale de reducere a pedepsei este condiţionată de constatarea unei împrejurări referitoare la acoperirea prejudiciului, care de regulă vizează modul de soluţionare a acţiunii civile. Odată constatată repararea prejudiciului de instanţa penală, cu consecinţa legală a aplicării unei reduceri a limitelor de pedeapsă, această chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul unui alt proces civil, întrucât ar echivala cu posibilitatea invalidării modului de soluţionare a acţiunii penale. Dacă instanţa civilă ar constata că prejudiciul nu a fost recuperat integral, acest lucru ar putea determina nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţa penală, prin luarea în calcul a unor limite de pedeapsă reduse, deşi nu ar fi fost îndeplinite condiţiile referitoare la repararea prejudiciului.

95. Întrucât art. 10 din Legea nr. 241/2005, care instituie o cauză specială de reducere a limitelor de pedeapsă, condiţionează aplicabilitatea lor de constatarea reparării integrale a prejudiciului fiscal, o atare constatare nu poate fi asimilată, ca instituţie procesuală, cu situaţia în care instanţa "lasă nesoluţionată acţiunea civilă", întrucât o astfel de interpretare ar genera premisele ignorării autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale şi repunerii în discuţie a unor aspecte tranşate cu titlu definitiv."

Se constată că, prin această decizie cu caracter obligatoriu, s-a avut în vedere achitarea integrală, de către inculpat, a pretenţiilor părţii civile, situaţie care, însă, nu se regăseşte în litigiul de faţă, întrucât, în cadrul procesului penal, inculpatul A. a achitat integral obligaţiile fiscale principale, constând în TVA şi impozit pe profit, însă nu a achitat obligaţiile fiscale accesorii, în cuantum total de 938.949 RON, în legătură cu care partea civilă a formulat, la 31 martie 2020, completare a cererii de constituire ca parte civilă.

Este important de subliniat că neachitarea de către inculpat a acestor obligaţii fiscale accesorii este confirmată, în mod expres, la pagina 11 din decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022, din moment ce, respingând apelul declarat de către partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a reţinut că "prejudiciul a fost achitat, sumele solicitate de către apelant vizând exclusiv accesoriile, pentru recuperarea cărora apelantul are la dispoziţie căile procedurale de urmat în faţa instanţei civile".

În aceste circumstanţe particulare, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 355 din 23 decembrie 2021 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 533 din 14 iunie 2022 a Curţii de Apel Piteşti.

În egală măsură, nu se poate susţine nici că instanţa de apel a nesocotit dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. 69 din 23 octombrie 2023. De altfel, la paragraful 96 din această decizie, s-au arătat următoarele:

"Instanţa care judecă litigiul are rolul de a stabili, în funcţie de obiectul cauzei şi de celelalte circumstanţe ale procesului, întrunirea elementelor autorităţii de lucru judecat şi de a verifica modul în care în procedura administrativ-fiscală care s-a derulat ulterior soluţionării definitive a cauzei penale a fost sau nu luată în considerare plata prejudiciului fiscal în cadrul procesului penal, hotărârea prealabilă ce va fi pronunţată asupra sesizării de faţă urmând a oferi doar o interpretare de principiu asupra problemei de drept a existenţei autorităţii de lucru judecat, cu privire la prejudiciu, a unei hotărâri penale prin care se admite un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi se pronunţă o soluţie de condamnare cu aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005."

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 1, art. 2, art. 41, art. 85, art. 91, art. 93, art. 105 alin. (3), art. 119 alin. (4), art. 120 şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în art. 1, art. 3, art. 7, art. 8 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. XI din O.U.G. nr. 69/2020.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În ce priveşte susţinerile recurenţilor-pârâţi vizând faptul că accesoriile fiscale nu pot fi stabilite de către instanţa de judecată, ci exclusiv de către organul fiscal, printr-un act administrativ fiscal (decizie de impunere, conform art. 85 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), emis în urma parcurgerii procedurii fiscale, acestea au fost înlăturate în cadrul analizei asupra motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., astfel că nu se impune reluarea considerentor respective.

Nu poate fi primită critica recurenţilor-pârâţi vizând încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală, potrivit cărora "inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării", întrucât acest text legal nu este incident în cauză, din moment ce obligaţiile fiscale accesorii ce fac obiectul litigiului de faţă nu au fost stabilite de către organul fiscal, printr-o decizie de impunere emisă în urma unei inspecţii fiscale, ci de către instanţa de judecată, ca urmare a lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, în privinţa accesoriilor, de către instanţa penală.

În acest context, nu se poate susţine că au fost efectuate mai multe inspecţii fiscale vizând aceleaşi obligaţii fiscale de plată, cum, în mod greşit, susţin recurenţii-pârâţi, astfel că nu are relevanţă împrejurarea invocată de către aceştia, şi anume că, anterior iniţierii procedurii penale, s-a derulat o procedură fiscală, în cadrul căreia nu au fost stabilite, în sarcina celor două societăţi, obligaţii fiscale de plată, derivând din faptele care au făcut obiectul acţiunii penale, astfel cum atestă raportul de inspecţie fiscală nr. x din 27.07.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x din 27.06.2013.

Recurenţii-pârâţi au învederat că, atât timp cât acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 şi urm. din C. civ., sub aspectul prescripţiei sunt incidente dispoziţiile art. 2.517, art. 2.503, art. 2.523 şi art. 2.528 din C. civ., astfel că termenul de prescripţie este de 3 ani şi, în ceea ce priveşte dreptul principal, acesta curge de la data înregistrării în contabilitate a fiecări facturi care nu reflectă operaţiuni reale, împlinindu-se în anul 2014, ceea ce atrage şi prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii.

Conform art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. În raport cu data săvârşirii faptei ilicite (septembrie 2010- ianuarie 2011), instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, astfel că prescripţia extinctivă este guvernată, sub aspectul dreptului comun, de prevederile Decretului nr. 167/1958, nu de cele ale art. 2.500 şi urm. din noul C. civ., indicate în memoriul de recurs, precum şi de dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Criticile recurenţilor-pârâţi sunt nefondate, întrucât, atunci când susţin că în cauză este aplicabil termenul de drept comun de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, aceştia ignoră regula de interpretare specialia generalibus derogant, precum şi dispoziţiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "impozitele şi taxele datorate statului (…) rămîn supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale".

În acest cadru normativ şi având în vedere considerentele anterioare prin care s-a argumentat incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se constată că, prin decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că sunt aplicabile prevederile cu caracter special ale art. 91 alin. (3) şi alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani, în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune, sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitive".

Dat fiind că este reglementată, în mod expres, ipoteza prescripţiei obligaţiilor fiscale rezultate din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în cauză nu devind incidente dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 21 din 14 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În condiţiile în care, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul penal nr. x/2021, s-a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală a fost săvârşită în perioada septembrie 2010- ianuarie 2011 (când au fost înregistrate în contabilitatea B. S.R.L. şi C. S.R.L. cele 35 de facturi fiscale care nu reflectă operaţiuni reale), rezultă că termenul special de prescripţie de 10 ani se împlinea în septembrie 2020, iar nu în anul 2014, cum au susţinut recurenţii-pârâţi, raportându-se, în mod greşit, la termenul de drept comun de 3 ani.

Recurenţii-pârâţi au învederat că, în ipoteza în care se va considera că este aplicabil termenul special de prescripţie de 10 ani, acesta s-a împlinit, întrucât nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau suspendare a prescripţiei.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate, întrucât art. 92 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că "termenele prevăzute la art. 91 se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun". Or, conform dispoziţiilor de drept comun ale art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (…)".

În legătură cu acest caz legal de întrerupere a prescripţiei, recurenţii-pârâţi au susţinut că nu poate fi incident în cauză, întrucât organul fiscal nu are la îndemână o acţiune în justiţie prin care să solicite stabilirea creanţei fiscale, ci trebuie să emită un act administrative fiscal în acest sens.

Contrar acestor susţineri, cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este incident în prezenta cauză, întrucât cererea de constituire de parte civilă în procesul penal are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, din moment ce prin intermediul ei se exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, astfel cum prevede art. 19 din C. proc. pen.: "(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudicial produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente (…)".

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, s-a constituit parte civilă în procesul penal prin cererea înregistrată nr. 47552 din 5 martie 2020, care a fost precizată şi completată prin cererea înregistrată nr. 61417 din 31 martie 2020.

Se observă că cererea de constituire de parte civilă cu privire la suma de 938.949 RON, ce face obiectul litigiului de faţă, a fost formulată la 31 martie 2020, înainte de împlinirea termenului special de prescripţie de 10 ani, astfel că acest termen s-a întrerupt la 31 martie 2020, iar întreruperea a durat până la data soluţionării definitive a dosarului penal nr. x/2021, prin decizia civilă nr. 533 din 14 iunie 2022, când a începută să curgă un nou termen de prescripţie. În acest sens, art. 17 din Decretul nr. 167/1958 prevede: "(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. (2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie."

Având în vedere că cererea ce face obiectul litigiului de faţă a fost depusă la 26 august 2022, în interiorul termenului de prescripţie, se constată că este legală decizia civilă nr. 3761 din 15 iunie 2023, prin care instanţa de apel, constatând nelegalitatea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis apelul principal, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, precum şi decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, prin care a fost respinsă, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la fondul pretenţiilor, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. civ., conform cărora "pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere", precum şi, mutatis mutandis, a deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală".

Recurenţii-pârâţi au învederat că, în condiţiile în care instanţa de apel a judecat cauza din perspectiva legislaţiei fiscale, trebuia să pună în discuţie şi să reţină incidenţa în cauză a prevederilor art. XI din O.U.G. nr. 69/2020, potrivit cărora "dobânzile, penalităţile şi toate accesoriile aferente obligaţiilor bugetare principale cu scadenţe anterioare datei de 31 martie 2020 inclusiv şi stinse până la această dată se anulează, dacă sunt îndeplinite cumulativ şi în mod corespunzător condiţiile prevăzute la art. IX lit. b)-d)".

Această critică nu poate fi primită, întrucât prevederile art. XI din O.U.G. nr. 69/2020 au fost invocate pentru prima dată în recurs, fără a fi invocate în în apel (omisso medio), fiind aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâţi.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 953 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Având în vedere că se critică modalitatea în care instanţa de apel a aplicat în cauză norme de drept procesual, iar nu de drept material, argumentele invocate de către recurentul-reclamant vor fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat.

Evocând fondul prin decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023, instanţa de apel a respins cererea privind instituirea sechestrului asigurător, reţinând că "solicitarea reclamantului, direct în apel, nu este posibilă din perspectiva art. 953 alin. (2) din C. proc. civ., înfiinţarea măsurii asiguratorii fiind o procedură specială, în cadrul căreia prima instanţă este abilitată să stabilească o cauţiune, condiţie obligatorie care trebuie îndeplinită odată cu depunerea cererii de sechestru asigurător".

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, se constată, sub un prim aspect, că cererea de instituire a sechestrului asigurător nu a fost formulată direct în apel, astfel încât să devină incidente dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se pot formula pretenţii noi), ci prin intermediul cererii de chemare în judecată. Astfel, prin al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat "instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâţilor, până la concurenţa sumelor anterior menţionate, potrivit art. 953 din C. proc. civ. coroborat cu art. 213 din Codul de procedură fiscală".

În al doilea rând, se reţine că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 953 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când a argumentat că, odată cu depunerea cererii de sechestru asigurător, reclamantul trebuia să depună cauţiunea în cuantumul prevăzut de lege. Aceasta, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată), potrivit cărora "organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale, cu excepţia celor privind comunicarea actului administrativ fiscal".

Având în vedere că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 953 alin. (2) din C. proc. civ., în corelaţie cu cele ale art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, devine incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de către reclamant, va casa, în parte, decizia civilă nr. 5277 din 24 octombrie 2023 şi va trimite cauza, spre rejudecarea cererii de instituire a sechestrului asigurător, la aceeaşi curte de apel, urmând a menţine celelalte dispoziţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei civile nr. 5277/2023 din 24 octombrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecarea cererii de instituire a sechestrului asigurător, aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii A., B. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 5277/2023 din 24 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 3761/2023 din 15 iunie 2023, pronunţate de către Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.