Vindication action over public domain land: cassation appeal dismissed as unfounded, upholding lower court orders for delivery of the parcel

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.08.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 01.09.2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Consiliul Local, şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, a solicitat: (i) obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului său şi predarea imobilului teren intravilan situat în Municipiul Bucureşti, Bulevardul x, proprietatea privată a A. S.R.L. şi lăsarea acestuia în deplină proprietate şi posesie; (ii) obligarea pârâtei de rea-credinţă, pe cheltuiala sa, la eliberarea terenului intravilan de orice construcţii, mobilier urban sau amenajări de orice tip, permanente ori temporare, făcute pe imobilul teren proprietatea privată a reclamantei şi readucerea sa la starea iniţială, de teren liber de construcţii; (iii) obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1619 din data de 02.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei capacităţii de folosinţă ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Sector 4 Bucureşti, prin Consiliul Local Sector 4 Bucureşti şi prin Primarul Sector 4 Bucureşti; a obligat pârâtul U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti la predarea şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului situat în Bucureşti, Bd. x nr. 23B sector 4, în suprafaţă de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafaţa de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului Bucureşti; a obligat U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti la eliberarea suprafeţei de teren de mobilierul urban la momentul predării către reclamantă; a obligat U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti la plata către reclamantă a sumei de 8.159 RON taxă de timbru şi a sumei de 5.000 RON onorariu avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 949A din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 1619 din 2 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.R.L., şi cu intimatul - pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Consiliul Local.

A obligat apelantul la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către intimata - reclamantă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâţii Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, şi Primăria Sectorului 4 Bucureşti, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii au solicitat, în principal, casarea deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 1619 din 2 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă. În subsidiar, au solicitat casarea deciziei menţionate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

1. Apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală cu privire la soluţia referitoare la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a primăriei şi a cadrului procesual pasiv.

Prin cererea pendinte, reclamanta a chemat în judecată Primăria Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Consiliul Local, şi Primăria Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar. Prin încheierea din 06.04.2021 Tribunalul a reţinut că sunt pârâţi Consiliul Local Sector 4 şi Primăria Sector 4, prin Primar.

Însă, prin sentinţa nr. 1619 din 02.11.2021 s-a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu UAT Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin doi reprezentanţi, respectiv Primarul şi Consiliul Local, fiind respinsă şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a primăriei.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 949A/15.06.2022 s-a preluat aceeaşi greşeală, iar întregul proces a fost judecat într-un cadru procesual pasiv greşit, cu U.A.T. Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, s-a soluţionat greşit excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei, apreciindu-se că această entitate nu a fost chemată în judecată, şi s-a schimbat întregul cadru procesual pasiv, iar cauza din apel a fost judecată eronat în acest fel.

Or, UAT - Subdiviziunea administrativ-teritorială Sectorul 4 Bucureşti, Primăria Sectorului 4 Bucureşti şi Consiliul Local Sector 4 Bucureşti sunt trei entităţi diferite conform Codului Administrativ. Prin urmare, prin raportare la cererea de chemare în judecată şi cadrul procesual stabilit de prima instanţă, pentru soluţionarea cauzei, se impunea citarea Primăriei Sectorului 4 şi a Consiliul local Sector 4.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei, menţinută în apel, aceasta trebuia soluţionată în raport de Primăria Sectorului 4, nu de UAT- Subdiviziunea administrativ-teritorială Sectorul 4 Bucureşti.

În consecinţă, în speţă, s-au încălcat atât regulile de procedură privind corecta stabilire a cadrului procesual pasiv, introducerea şi citarea părţilor, respectiv cele referitoare la capacitatea procesuală de folosinţă, cât şi normele materiale de drept administrativ ce fac distincţie între toate aceste entităţi.

2. Recurenţii arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi faţă de faptul că nu a constatat nevaliditatea titlului de proprietate al reclamantei.

În faţa instanţelor, pârâţii s-au apărat în sensul că titlul opus de reclamantă nu este valabil întrucât Contractul de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. x/16.09.2005 a fost desfiinţat de drept, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei rezolutorii inserate în cuprinsul acestuia, referitoare la obţinerea autorizaţiei de construire. Însă, instanţa de apel a reţinut validitatea titlului reclamantei considerând că nu a operat rezoluţiunea contractului în lipsa unei manifestări exprese de voinţă a părţilor contractante, iar pârâta, terţ faţă de convenţie, nu poate invoca pactul comisoriu de grad IV inserat în contract.

În acest fel, instanţa de apel a făcut o confuzie între condiţia rezolutorie şi clauza comisorie sub forma pactului comisoriu de grad IV, cele două instituţii fiind distincte, după cum a arătat atât doctrina cât şi practica judiciară pe vechea lege civilă, confirmate apoi de reglementările Noului C. civ.

În cadrul contractului de vânzare - cumpărare mai sus menţionat se regăseşte inserată o clauză specială, denumită inclusiv de părţi ca fiind condiţie rezolutorie. Din conţinutul textului contractual rezultă că părţile nu au considerat că neobţinerea actelor reprezintă o cauză de neexecutare a contractului din culpa vânzătorului. Din contră, în urma desfiinţării contractului, vânzătorului, care nu a putut obţine avizele/acordurile/autorizaţiile, i se restituie preţul vânzării, la care se adaugă şi dobânzi comerciale.

Pârâţii nu au cerut instanţei să declare sau să constate intervenirea rezoluţiunii contractului sub forma pactului comisoriu de grad IV ci au arătat că reclamanta nu deţine un titlu valid, în condiţiile în care contractul de vânzare era deja desfiinţat pentru neîndeplinirea condiţiei rezolutorii. Pentru desfiinţarea contractului pentru neîndeplinirea condiţiei rezolutorii nu este necesară sesizarea instanţei sau altă formalitate din partea vreuneia dintre părţi ci efectul desfiinţării se produce de drept prin simpla neîndeplinire a condiţiei, la data expirării termenului pentru realizarea evenimentului-condiţie stabilit în acest sens.

Aceleaşi efecte le produce şi pactul comisoriu de grad IV, însă în cauză s-a stipulat totuşi o condiţie rezolutorie.

De asemenea, un terţ poate sesiza instanţei nevaliditatea unui titlu desfiinţat de drept, aspect ce nu presupune intervenţia instanţei în sensul de a declara rezoluţiunea sau altă formă de desfiinţare a contractului.

Din aceste motive, apreciază că hotărârea este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa interpretând şi calificând greşit normele privind condiţia rezolutorie şi clauza comisorie, totodată aplicând eronat efectele şi mecanismele de desfiinţare a contractului.

3. Prin cererea de recurs, pârâţii au înţeles să invoce excepţia nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 432/12.07.2002 pentru restituirea terenului şi a tuturor actelor subsecvente, incluzând titlul de proprietate pe care îl opune reclamanta. Apreciază că această nulitate este parţială, doar în ceea ce priveşte parcela de teren ce face obiectul revendicării din prezentul dosar şi a contractelor de vânzare şi actelor de transmitere a proprietăţii limitat la acest teren. Motivul nulităţii se referă la încălcarea normelor privind caracterul de inalienabilitate al proprietăţii publice, respectiv nelegalitatea retrocedării şi tranzacţionării unui spaţiu verde din domeniul public.

Recurenţii au expus un scurt istoric al imobilului - teren în suprafaţă de 472,26 mp din măsurători (475 mp din acte), situat în Municipiul Bucureşti, Bulevardul x, înscris în CF x şi în subzona L4a, menţionat ca fiind ocupat de o amenajare publică cu alei, bănci, vase ornamentale de piatră şi teren de joacă pentru copii, totul împrejmuit cu gard metalic având sigla Primăriei Sector 4 Bucureşti.

Pentru acest teren, au fost emise: Dispoziţia nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 14.615 mp reprezentată de parcelele 5, 6, 7, 8, 9,11,12, 13,14,15,16,17,18,19, 20, 21, 22,23, 24, 25 şi Dispoziţia nr. 3568/15.12.2004 pentru măsuri reparatorii prin echivalent.

Astfel, persoanele fizice B. şi C., în indiviziune, au dobândit imobilul-teren situat în Bulevardul x, în suprafaţă totală de 475 m.p., în cotă de 1/2 fiecare.

Terenul a fost înstrăinat către D. S.R.L, care l-a vândut către A. S.R.L.

A. S.R.L. (societate absorbantă), a preluat terenul în proprietate în urma procesului de fuziune prin absorbţie, astfel că se consideră proprietara imobilului - teren situat în Bulevardul x, în suprafaţă totală de 472,26 mp - liber conform măsurătorilor cadastrale şi 475 mp în acte, opunând actele de mai sus, faţă de care se invocă excepţia nulităţii absolute.

Actele sunt lovite de nulitate întrucât acest teren făcea parte din domeniul public, având destinaţia de spaţiu verde. Raportul de expertiză topografică întocmit de către ing. E. în octombrie 2001 a identificat parcela nr. 23 ca reprezentând terenul din Bd. x, respectiv ca spaţiul verde aferent F. (grădina publică).

Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, pe raza căruia se află terenul în litigiu, l-a reamenajat în interesul locuitorilor, prin amplasarea de mobilier nou constând în bănci, jardiniere, jocuri de copii etc.

Potrivit Anexei nr. 3 - Lista orientativă cuprinzând unele categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor din Norma tehnică pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, parte integrantă din H.G. nr. 548/1999, fac parte din domeniul public:

"g) sistemele de infrastructură privind administrarea domeniului public, cu terenurile aferente: spaţiile verzi, parcările şi terenurile dejoacă pentru copii".

Conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia "(1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile... (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Potrivit Legii nr. 213/1998 şi a Codului administrativ, parcurile şi zonele de agrement fac parte din domeniul public local, sunt de uz şi interes local, fiind inalienabile.

Efectul principal şi, totodată, mijlocul principal de protecţie al domeniului public este inalienabilitatea, care restricţionează circulaţia bunurilor ce constituie domeniu public. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de Legea nr. 213/1998.

În consecinţă, rezultă faptul că terenul cu destinaţia de spaţiu verde, situat în Bucureşti, Bd. x, conform afectaţiunii acestuia de utilitate publică, face parte necondiţionat din domeniul public şi este proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale Municipiul Bucureşti, fiind în administrarea Consiliului Local Sector 4.

În lumina reglementării generale a proprietăţii publice, încălcările regimului juridic al acesteia afectează şi atrage nulitatea absolută a oricărui act juridic ce încalcă acest regim juridic.

Nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 432/12.07.2002 este justificată şi prin prisma dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 care prevăd, în mod expres, că terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, în vigoare la data emiterii actului a cărui nulitate absolută se invocă, terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile şi nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public, conform art. 5 alin. (2) din lege.

Întrucât dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001 stipulau faptul că nu pot fi supuse restituirii terenurile care fac obiectul legii fondului funciar, iar potrivit acestui din urmă act normativ - art. 5 - terenurile care sunt de uz sau de interes public aparţin domeniului public, recurenţii apreciază că Dispoziţia nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti este lovită de nulitate absolută pentru încălcarea normelor legale de ordin public, consacrate în mod expres de legiuitor atât prin Legea nr. 10/2001 cât şi prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 213/1998.

De altfel, prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi cele din Legea nr. 213/1998 sunt anterioare celor din Legea nr. 10/2001 şi au fost în vigoare atât la data formulării Notificării nr. x/2001, cât şi ulterior, la data emiterii Dispoziţiei nr. 432/12.07.2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, nulitatea absolută a actului atacat fiind neechivocă.

Mai mult decât atât, la momentul emiterii dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001 se cunoştea şi era menţionat în dosarul administrativ destinaţia de spaţiu verde pentru parcelele restituite. În aceste condiţii, Primarul Municipiului Bucureşti nu putea, în mod legal, să emită dispoziţia de restituire, având în vedere că terenul făcea parte din domeniul public local al Municipiului Bucureşti, fiind inalienabil, insesizabil si imprescriptibil.

Concluzionând, apreciază că există o încălcare evidentă a regimului juridic de proprietate publică al terenului situat în Bucureşti, Bd Alexandru Obregia nr. 23B, în suprafaţă de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafaţa de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului Bucureşti, regim juridic consfinţit prin norme de natură imperativă, pentru a căror încălcare operează nulitatea absolută a oricărui act juridic încheiat în contra acestor prevederi imperative.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în principal, casarea deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 1619/02.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă. În subsidiar, solicită casarea deciziei civile nr. 949A/15.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, acestei instanţe de apel.

5. Apărările formulate în cauză

A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care solicită, pe cale de excepţie, respingerea, ca inadmisibil a recursului formulat de Primăria Sectorului 4 Bucureşti şi constatarea ca fiind nul a recursului formulat de Sector 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. De asemenea, solicită să se respingă, ca nefondat, recursul întemeiat pe motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 şi să se menţină, în tot, decizia civilă nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recurenţii-pârâţi Primăria Sectorului 4 Bucureşti şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, au formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepţiilor şi a celorlalte apărări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, prin care se invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel decurgând din soluţionarea greşită a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Sectorului 4 Bucureşti, respectiv, din stabilirea eronată a cadrului procesual pasiv, contrar voinţei reclamantei manifestată prin cererea de chemare în judecată - critici prin care se pune în discuţie nerespectarea unor norme de procedură şi care pot fi subsumate cazului de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că nu poate face obiectul controlului judiciar în această cale de atac, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel, aşa cum se susţine chiar în dezvoltarea acestor critici, prin cererea dedusă judecăţii‚ reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui imobil teren intravilan, situat în Municipiul Bucureşti, Bulevardul x, şi lăsarea acestuia în deplină proprietate şi posesie, precum şi eliberarea terenului revendicat de orice construcţii, mobilier urban, amenajări de orice tip permanente sau temporare şi readucerea sa la starea iniţială.

Această acţiune a fost formulată iniţial în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Consiliul Local, şi Primăria Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar.

Prin sentinţa civilă nr. 1619 din data de 02.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Sector 4 Bucureşti, excepţie prin care se susţinuse în apărare că aceasta din urmă este, conform O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, o structură fără personalitate juridică, fără capacitate procesuală, ca fiind neîntemeiată, cererea de chemare în judecată fiind admisă în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Sector 4 Bucureşti, reprezentată de Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti şi de Primarul Sectorului 4 Bucureşti.

Tribunalul a avut în vedere în soluţionarea excepţiei procesuale sus-menţionate faptul că, prin încheierea din 08.06.2021 pronunţată în acest litigiu, se constatase că acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Sector 4 Bucureşti, prin Consiliu Local şi prin Primar, prin raportare şi la precizările făcute în şedinţă publică de reprezentantul convenţional al reclamantei.

Înalta Curte mai reţine că această soluţie nu a fost criticată pe calea apelului, cale de atac declarată de altfel în speţă de Sectorul 4 al mun. Bucureşti, prin primar, astfel cum este indicat expres titularul cererii prin apelul cu care a fost învestită prima instanţă de control judiciar.

În acest sens, se constată că singurele motive de apel deduse judecăţii în calea ordinară de atac au vizat lipsa titlului de proprietate al intimatei-reclamante, invocată din perspectiva afectării contractului de vânzare-cumpărare, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, de o condiţie rezolutorie, condiţie a cărei îndeplinire ar fi dus la încetarea de drept a contractului pentru neexecutarea de către vânzător a obligaţiei convenţionale de a obţine autorizaţia de construire în termenul stipulat, care nu putea fi prelungit ulterior împlinirii sale, şi, respectiv, modalitatea de aplicare în primă instanţă a prevederilor art. 453 C. proc. civ. în privinţa obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv neexercitarea prerogativei instanţei de a le reduce până la un cuantum rezonabil.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiaşi norme nu pot fi primite dacă ele nu au fost invocate în termen pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

Or, în contextul anterior prezentat, criticile referitoare la maniera de soluţionare a excepţiei procesuale arătate, precum şi la stabilirea eronată a cadrului procesual pasiv, contrar cererii introductive, sunt formulate în recurs omisso medio, şi nu pot fi examinate în această cale de atac, putând forma obiect al cenzurii exercitate de instanţa de recurs numai acele probleme care au fost invocate drept critici în apel şi care au fost soluţionate în acea fază procesuală într-un mod nefavorabil părţii care declară recurs, întrucât judecarea recursului vizează exclusiv elementele de nelegalitate ale deciziei recurate.

Mai trebuie subliniat referitor la normele de drept administrativ invocate în susţinerea acestui motiv de recurs, respectiv cele cuprinse în art. 3 şi art. 5 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, că instanţa de recurs le-a avut în vedere în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, ridicată de intimata-reclamantă, apărare care a fost respinsă tocmai în raport de aspectul procedural invocat pe această cale în condiţiile în care, deşi cererea de recurs examinată în speţă are aparent doi titulari distincţi, aceştia reprezintă în realitate acelaşi pârât reţinut ca atare prin sentinţa primei instanţe, neatacată sub acest aspect, respectiv subdiviziunea administrativ-teritorială a Sectorului 4 al municipiului Bucureşti, reprezentată prin autorităţile administraţiei publice locale prevăzute de lege.

De altfel, faţă de obiectul cauzei civile de faţă, în care se pune în discuţie exclusiv apărarea dreptului de proprietate, în speţă interesează numai aptitudinea celui chemat în judecată de a participa la raporturi juridice civile, iar nu acea aptitudine a autorităţilor publice, constituite la nivelul pârâtului recurent, de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public, aptitudine ce conturează o capacitate de drept administrativ a acestor autorităţi, relevantă în materia contenciosului administrativ.

Recurenţii au mai susţinut că hotărârea este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia acestora, instanţa de apel interpretând şi calificând greşit normele incidente privind condiţia rezolutorie şi clauza comisorie şi, totodată, aplicând eronat efectele şi mecanismele de desfiinţare a contractului.

Au arătat astfel recurenţii că instanţa de apel a făcut o confuzie între condiţia rezolutorie şi clauza comisorie sub forma pactului comisoriu de grad IV, cele două instituţii fiind distincte, iar decizia de apel este nelegală faţă de faptul că nu a constatat nevaliditatea titlului de proprietate al reclamantei, în contextul în care pârâţii nu au cerut instanţei să declare sau să constate intervenirea rezoluţiunii contractului sub forma pactului comisoriu de ultim grad, deoarece contractul de vânzare era deja desfiinţat pentru neîndeplinirea unei condiţii rezolutorii referitoare la obţinerea autorizaţiei de construire.

Critica este nefondată.

Este real că rezoluţiunea contractului sinalagmatic şi condiţia rezolutorie sunt categorii juridice care nu se confundă, chiar dacă ambele au ca efect desfiinţarea contractului.

Condiţia rezolutorie reprezintă o modalitate a obligaţiei civile, înţeleasă ca eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa raportului juridic obligaţional, respectiv desfiinţarea (retroactivă) a acestuia.

Rezoluţiunea/rezilierea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, astfel fiind interpretate sub imperiul C. civ. de la 1864, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, prevederile art. 1020-1021 C. civ. (Art. 1020 - "Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său." Art. 1021 - "Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune de interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.").

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, rezoluţiunea este întemeiată pe ideea de culpă a debitorului obligaţiei neexecutate, aceeaşi instanţă reţinând în mod corespunzător şi dreptul creditorului respectivei obligaţii de a solicita intervenirea sancţiunii, în raport de interesul său.

Astfel, chiar în cazul stipulării unui pact comisoriu de cel mai înalt grad şi chiar ulterior concretizării împrejurării care declanşează activarea pactului, creditorul are în continuare posibilitatea de a cere chiar executarea silită, renunţând astfel la clauza de rezoluţiune, după cum la fel de bine poate cerere rezoluţiunea pe cale de acţiune judiciară.

Or, prin decizia recurată s-a constatat fără echivoc că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 16.07.2005 de notar public G. a fost inserată o clauză rezolutorie, având natura unui pact comisoriu de gradul IV, vânzătorul obligându-se să obţină autorizaţia de construire până la data de 31.12.2005, în caz contrar contractul urmând să se desfiinţeze de plin drept, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau intervenţia instanţelor, cu restituirea preţului şi plata de dobânzi comerciale.

Totodată, instanţa a mai reţinut că numai cumpărătorul putea invoca îndeplinirea condiţiilor clauzei pentru a obţine desfiinţarea contractului, restituirea preţului şi plata de dobânzi comerciale, însă acesta din urmă, potrivit principiului libertăţii de voinţă, a încheiat cu vânzătorul actele adiţionale la contractul de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 02.05.2006 şi nr. 1772 din 13.12.2006, prin care iniţial s-a convenit prelungirea termenului în care vânzătorul trebuia să obţină autorizaţia de construire (până la data de 31.12.2006) şi, ulterior, s-a renunţat la clauza rezolutorie în întregul ei.

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, Înalta Curte constată, că în mod judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurenţi, instanţa de apel a reţinut, contrar susţinerilor din recurs, că respectiva clauză în discuţie din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu reprezenta o condiţie rezolutorie în sensul unei modalităţi a actului juridic civil, ţinând seama şi de faptul că într-o asemenea ipoteză evenimentul de care depinde condiţia trebuie să fie, prin natura sa, un element obiectiv şi aleatoriu, extrinsec contractului, împrejurare care nu se regăseşte în speţă.

În limitele arătate, în lipsa unei interpretări sau aplicări eronate a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, respectiv a normelor care reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu pot fi primite criticile din recurs asupra modalităţii de interpretare a clauzelor actului juridic, întrucât interpretarea contractului sub aspectul determinării voinţei concrete a părţilor contractante la momentul încheierii/modificării acestui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei şi nu una de legalitate, excedând deci limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea de recurs recurenţii au înţeles să invoce şi excepţia nulităţii absolute a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 432/12.07.2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001, precum şi a tuturor actelor subsecvente, incluzând titlul de proprietate pe care îl opune reclamanta, sancţiunea nulităţii intervenind, în opinia recurenţilor, doar în ceea ce priveşte parcela de teren ce face obiectul revendicării din prezentul dosar şi a contractelor de vânzare şi actelor de transmitere a proprietăţii limitat la acest teren, ca urmare a încălcării normelor imperative referitoare la caracterul de inalienabilitate al proprietăţii publice, respectiv la nelegalitatea retrocedării şi tranzacţionării (înstrăinării) unui spaţiu verde aparţinând domeniului public.

Se apreciază, în esenţă, că există o încălcare evidentă a regimului juridic de proprietate publică a terenului situat în Bucureşti, Bd. x, în suprafaţă de 475 mp (din măsurătorile cadastrale cu suprafaţa de 472,26 mp), înscris în CF x a Municipiului Bucureşti, regim juridic consfinţit prin norme de natură imperativă, pentru a căror încălcare operează nulitatea absolută a oricărui act juridic încheiat în contra unor prevederi legale imperative, fiind menţionate în acest sens dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi ale art. 8 din Legea nr. 10/2001 care fac trimitere la terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 coroborate cu dispoziţiile art. 5 din acest ultim act normativ privitoare la terenurile care fac parte din domeniul public.

Înalta Curte constată însă că această apărare privitoare la fondul pricinii nu poate face obiectul controlului jurisdicţional de legalitate specific căii extraordinare a recursului, neputând fi primită şi examinată ca atare direct în această fază procesuală.

Acţiunea de faţă este fundamentată în drept, în principal, pe dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., conform cărora proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

În acest cadru, specific unei acţiuni reale cu caracter petitoriu, instanţa care soluţionează acţiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile care sunt exhibate de părţi sunt valabile şi eficace, pentru a le putea compara în vederea stabilirii adevăratului proprietar, analiză care poate fi realizată chiar şi în lipsa unui capăt de cerere distinct în acest sens, în condiţiile în care sub imperiul vechiul C. civ. se admitea că nulitatea unui act juridic civil poate fi invocată şi pe cale excepţie, respectiv pe cale de apărare de fond, iar actualul C. civ. prevede expres această soluţie (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce priveşte nulităţile de ordine publică, se dispune că acestea trebuie verificate şi invocate de instanţă chiar şi din oficiu [art. 1.247 alin. (3) C. civ..].

Cu toate acestea, prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunţate, nu permit invocarea direct în faza procesuală a recursului a unei astfel de apărări de fond care nu a fost dedusă judecăţii în calea de atac a apelului, excepţiile de la această regulă fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Trebuie remarcat, totodată, că nu poate fi primită alegaţia recurenţilor referitoare la posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ direct în faza recursului (dând eficienţă Deciziei nr. 36/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004), întrucât dispoziţia de restituire emisă de primar în baza Legii nr. 10/2001 nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emisă în regim de putere publică, ci este un act de drept privat, respectiv un act juridic civil (un act de dispoziţie făcut asupra bunurilor din patrimoniu şi care are valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie).

În speţă, Înalta Curte reţine, aşadar, că aceste susţineri ale recurenţilor, privitoare la nulitatea absolută a Dispoziţiei Primarului General al Mun. Bucureşti nr. 432/12.07.2002, sunt formulate pentru prima dată prin motivarea cererii de recurs, punându-se în discuţie aspecte ale valabilităţii acestui act juridic care nu au fost supuse dezbaterilor şi analizei în fazele procesuale anterioare şi care, prin urmare, nu pot fi primite, neputând fi valorificate ca motive de recurs de ordine publică, conform argumentelor deja prezentate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, şi Primăria Sectorului 4 Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, şi Primăria Sectorului 4 Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 949A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 din C. proc. civ.