Inadmissibility of civil action for constation of title regarding abuzively seized property due to exclusive statutory administrative repair procedure

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 30 decembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se constate că pârâtul nu a avut un titlu valabil pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, şi că Statul Român, respectiv Municipiul Bucureşti, nu şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară specială.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.09.2021, instanţa a dispus introducerea în cauză, în baza art. 78 C. proc. civ., a numiţilor C. şi D., moştenitori ai numitei E., iar la termenul de judecată din data de 09.11.2021, instanţa a introdus în proces a moştenitorii intervenientei forţate C., respectiv, F. şi G..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 55 din 25 ianuarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii H. (moştenitor unic al reclamantului A.) şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi cu intervenienţii forţaţi F., G. şi D..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi H. şi de apelanţii-intervenienţi forţaţi D., F. şi G., împotriva sentinţei civile nr. 55 din 25 ianuarie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii H. şi B. şi intervenienţii D., F. şi G..

1. Prin cererea de recurs formulată, reclamanţii H. şi B. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Arată că de esenţa acestei cauze este imposibilitatea recurenţilor-reclamanţi de a fi obţinut un înscris ca probă, fără ajutorul instanţei, aflat la dosar.

În cadrul dosarului administrativ nr. x/2002, constituit în baza Legii nr. 10/2001, reclamaţii au apreciat că este util să dovedească faptul că fosta proprietară a imobilului din Bucureşti, str. x, numita E., decedată în data de 03.12.1951, era pensionară la data deposedării abuzive.

Conform dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, categoria pensionarilor era exclusă de la expropriere. E. era considerată proprietară la momentul deposedării, în lipsa unor probe contrare, în baza prezumţiei prevăzute de art. 24.1 şi 24.2 din Normele introduse prin H.G. nr. 250/2007, şi, respectiv, de paragrafele 51-61 ale deciziei civile a Î.C.C.J. nr. 62/2017 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În calitate de rude (nepoţi) şi comoştenitori ai fostei proprietare de la momentul deposedării, recurenţii-reclamanţi s-au adresat, în anul 2019, Direcţiei Publice de Evidenţă a Persoanelor şi Stare Civilă Sector 2, cu rugămintea de a li se elibera fotocopii ale înscrisurilor de interes, aflate la dosarul defunctei, în baza căruia a fost emis certificatul de deces al lui E.. Serviciul de Stare Civilă a refuzat eliberarea înscrisurilor solicitate în mod justificat, făcând trimitere la art. 20 din Normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, introduse prin H.G. nr. 64/2011 potrivit cu care: "înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă, în original sau fotocopie, pot fi trimise, la cererea scrisă, D.G.E.P., S.P.C.L.E.P, instanţelor judecătoreşti, parchetelor sau poliţiei; înscrisurile originale se restituie până la data stabilită în adresa de solicitare".

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 69 şi ale art. 70 din Legea nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 105/2002.

Prin urmare, înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă se pot elibera doar la cererea instituţiilor enumerate de art. 69, în timp ce datele înscrise în actele de stare civilă, conform art. 70, şi altor autorităţi/instituţii care nu au atribuţii legale în materie de stare civilă, în cazuri temeinic justificate. Posibilitatea obţinerii documentelor de interes s-a extins târziu, prin O.G. nr. 38/2023, prin completarea art. 69 şi a art. 70.

În cauză, instanţa de apel, deşi a reţinut incidenţa principiului tantum devolutum quantum apellatum, nu a consemnat nicăieri (nici în cuprinsul practicalei şi nici în motivare) esenţa acestei cauze, aşa cum a fost prezentată la începutul cererii de apel, respectiv aceea că persoana care pretinde dreptul are sarcina probei, însă, în cauză, înscrisul doveditor putea fi obţinut doar pe calea instanţei, de aceea, recurenţii-reclamanţi s-au adresat acesteia.

În urma acestei omisiuni foarte importante, Curtea de Apel Bucureşti a remarcat doar că singura critică formulată de reclamanţi se circumscrie motivului de apel privind netemeinicia soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, cu menţiunea că nu au la dispoziţie realizarea dreptului şi că se poate cere constatarea şi pe cale separată, critică pe care instanţa de apel o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Însă, reclamanţii au stabilit, explicit, încă din cererea introductivă limitele învestirii instanţei, respectiv că solicită obţinerea unei fotocopii a declaraţiei de moarte, dată de numitul I. la momentul anunţării decesului, pentru fostul proprietar al imobilului E., din care rezultă calitatea acesteia de pensionar la data decesului 03.12.1951, şi constatarea în baza acestui înscris obţinut de către instanţă, a inexistenţei dreptului de proprietate al statului român, respectiv, al Municipiului Bucureşti asupra imobilului. Cu alte cuvinte a cerut constatarea atât a lipsei calităţii de proprietar (lipsa unui titlu valabil), cât şi lipsa calităţii de proprietar aparent (lipsa înscrierii actului administrativ, respectiv a Decretului nr. 92/1950 în cartea funciară specială). Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să verifice cu atenţie admisibilitatea unei acţiuni în constatare şi nu să o respingă ca inadmisibilă.

Din interpretarea literală şi logică a dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ. rezultă că acţiunea în realizare, ce determină inadmisibilitatea acţiunii în constatare, trebuie să aibă în vedere acelaşi drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acţiunii în constatare.

Curtea de Apel Bucureşti face referire, în motivarea deciziei, doar la caracterul abuziv al preluării, fără să arate, în concret, cum s-ar fi putut obţine înscrisul (proba) de interes în cadrul procedurii administrative în dovedirea caracterului nelegal al preluării, în acord cu prevederile legale aplicabile şi urmărind principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat. În caz contrar, rolul activ al instanţei în această cauză s-ar fi rezumat doar la obţinerea probelor aflate la filele x şi 55.

Această distincţie este necesară, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din normele introduse prin H.G. nr. 250/2007, "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".

De asemenea, în doctrină se arată că sintagma "orice altă cale prevăzută de lege" din cuprinsul art. 35 din actul normativ menţionat, trebuie înţeleasă ca privind cererile prin care partea şi-ar putea realiza dreptul doar în justiţie. În acest sens, au făcut precizarea în cererea introductivă, cât şi în cea de apel că, din motive evidente de simplificare, această constatare trebuie făcută anterior finalizării procedurii administrative, pentru evitarea formulării unei contestaţii viitoare în instanţă a deciziei de despăgubire a comisiei de analiză.

Arată că se impune clarificarea diferenţei dintre preluarea abuzivă şi preluarea nelegală a unui imobil. Conform prevederilor art. 9 alin. (1) din C. civ., interpretarea oficială este aceea care provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative. În acest sens, în Nota de fundamentare care a stat la baza adoptării H.G. nr. 250/2007, se arată că "scopul prezentului proiect vizează, în esenţă, reamenajarea şi resistematizarea textelor Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, în sensul adaptării acestora corespunzător modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001, după anul 2005. Totodată, proiectul de faţă vine să lămurească şi să acorde o rezolvare unitară a noilor situaţii apărute în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor, după punerea în aplicare a prevederilor Titlului I din Legea nr. 247/2005."

După o prezentare comparativă a Normelor H.G. nr. 489/2003 cu Normele H.G. nr. 250/2007, concluzionează că, în cadrul procedurii administrative, entitatea care are competenţa de a soluţionarea notificarea are obligativitatea (trebuie) să stabilească caracterul abuziv al preluării, care, dacă nu este stabilit, face inutilă continuarea procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii. În cauză, preluarea fiind efectuată prin Decretul nr. 92/1950, este abuzivă [conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001]. Caracterul abuziv al preluării prin acest act administrativ este deja de notorietate (prin încălcarea prevederilor art. 10 din Constituţia României din 1948, precum şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 la care statul român era parte). Cât despre competenţa entităţii de a stabili caracterul nelegal al preluării, aceasta are posibilitatea de a aprecia legalitatea/nelegalitatea titlului statului pe baza actelor doveditoare depuse de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, în funcţie de particularitatea fiecărui dosar administrativ.

În concluzie, art. 20 din H.G. nr. 64/2011 privind normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă trebuie coroborat cu art. 1 lit. e), art. 2 alin. (2), art. 3.1, art. 23.1 lit. g), art. 24.1 şi 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi cu art. 2.5. lit. B) din aceleaşi norme.

Stabilirea, de către instanţă, a inexistenţei dreptului de proprietate a statului se face acum în baza înscrisurilor obţinute prin intermediul acesteia în temeiul art. 298 din C. proc. civ.

Ulterior calificării date de către instanţă în baza probelor obţinute, procedura administrativă va continua până la finalizare, pentru realizarea dreptului adevăratului proprietar (E.), respectiv a moştenitorilor-notificatori ai acesteia, concretizat prin emiterea unei decizii de despăgubire.

Deşi apreciază că nu încadrează în motivele de recurs, reclamanţii îşi arată nemulţumirea faţă de sistemul judiciar, menţionând şi alte procese anterioare, în care s-au pronunţat hotărâri pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Arată că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să verifice cu atenţie admisibilitatea unei acţiuni în constatare şi să nu o respingă, ca inadmisibilă, decât în situaţia în care, în motivarea soluţiei, preciza care este calea în realizare admisibilă, concretă. În sens contrar, se refuză accesul la justiţie.

Curtea de Apel Bucureşti face referire, în motivarea deciziei, doar la caracterul abuziv al preluării, fără să arate, în concret, cum ar fi putut obţine înscrisul (proba) de interes în cadrul procedurii administrative în dovedirea caracterului nelegal al preluării.

După cum se cunoaşte, în practica C.E.D.O. notificarea reprezintă speranţa legitimă la un bun, în timp ce decizia de despăgubire constituie un bun. Ulterior constatării preluării imobilului fără titlu valabil în baza înscrisului obţinut de instanţă, procedura administrativă va continua până la finalizare, respectându-se această calificare dată de instanţă, pentru realizarea dreptului adevăratului proprietar (E.), respectiv, a moştenitorilor - notificatori ai acestuia (recurenţii - reclamanţi din dosar), concretizat prin emiterea deciziei de despăgubire.

Recurenţii arată că înţeleg să critice şi modalitatea de examinare a apelului intervenienţilor întrucât aceştia au fost introduşi forţat în cauză de către Tribunalul Bucureşti, în calitate de comoştenitori ai fostului proprietar de la momentul preluării, E., hotărârea fiindu-le opozabilă, şi nu de către coproprietarii imobilului. Conform legii, aceştia sunt străini de moştenirea defunctei E., prin operarea acrescământului pentru comoştenitorii notificatori.

Conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, categoria pensionarilor era exclusă de la expropriere. E. este considerată proprietară la momentul deposedării, în lipsa unor probe contrare, în baza prezumţiilor legale. Pentru ipoteza existenţei unei coproprietăţi, la data preluării abuzive, prevederile art. 4.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 sunt fără echivoc: "La art. 4 alin. (1) din lege, în cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existenţa unei coproprietăţi la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat."

Potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 din C. civ., respectiv art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă. Cel care pretinde un drept asupra imobilului, trebuie să facă dovada atât a calităţii de persoană îndreptăţită (a depunerii cererii de restituire), cât şi a existenţei unei coproprietăţi la data preluării abuzive în anul 1950. Abia în urma acestor dovezi, se poate valida calitatea de coproprietari a intervenienţilor. Până atunci, rămân doar comoştenitori ai fostului proprietar de la data preluării.

În final, înţeleg să evidenţieze o eroare materială din practicaua deciziei, care are însă un caracter minor, în sensul că reclamanţii H. şi B. au fost reprezentaţi de avocatul J., în timp ce intervenienţii forţaţi D., F. şi G., de avocatul K..

Faţă de argumentele expuse, solicită admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare a deciziei civile nr. 1360A din data de 24.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Totodată, solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate în cadrul acestei acţiuni.

2. Prin cererea de recurs, intervenienţii D., F. şi G. au solicitat admiterea căii extraordinare de atac.

Arată că reclamanţii şi intervenienţii au avut un capăt de cerere comun, acela de constatare a unui fapt ce se constituia într-o preluare abuzivă a unui imobil.

Soluţia dată reclamanţilor a fost de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. Iar aceeaşi soluţie o vor suporta şi intervenienţii, deşi există diferenţe referitoare la probe.

Aceştia au fost citaţi în cauză, în calitate de intervenienţi, dar intervenţia nu a fost supusă judecăţii privind admisibilitatea cererii, omisiunea fiind probabil provocată de decesul uneia dintre părţi şi de suspendarea dispusă în vederea introducerii în cauză a moştenitorului său.

După ce acesta a fost introdus în cauză, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, care a fost admisă, fără a se mai discuta admisibilitatea intervenţiei.

Acest aspect nu a fost analizat de către instanţa de apel, motiv pentru care au declarat prezentul recurs.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 25 ianuarie 2024, recurenţii - reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de intervenienţi.

La data de 20 februarie 2024, recurentul intervenient F. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat cenzurarea întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6.1. Examinând cu prioritate recursul declarat de intervenienţii D., F. şi G., din perspectiva excepţiei tardivităţii declarării căii de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

În cauză, se observă că termenul de declarare a recursului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., enunţate anterior, legea neprevăzând în cauza de faţă un alt termen derogatoriu de la cel de drept comun.

Or, raportat la data comunicării deciziei recurate, 10 noiembrie 2023 (conform dovezilor de comunicare de la dosarul de apel), şi la dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se împlinea la data de 11 decembrie 2023.

Înalta Curte reţine în acest sens că recursul analizat a fost declarat la data de 15 decembrie 2023, prin e-mail (conform dovezii de la dosar recurs), cu încălcarea termenului legal sus-menţionat.

Se cuvine a se menţiona, totodată, faptul că recurenţii nu au invocat, printr-o cerere de repunere în termen, imposibilitatea respectării termenului de declarare a recursului dintr-o cauză neimputabilă acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 186 C. proc. civ.

Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancţiunea decăderii recurentei din exercitarea dreptului la recurs, sancţiune reglementată prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate pe calea recursului nemaiputând fi analizate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul formulat de intervenienţii D., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind tardiv declarat.

6.2. Recursul declarat de reclamanţii H. şi B. împotriva aceleiaşi decizii este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sunt neîntemeiate criticile recurenţilor prin care aceştia susţin că validarea soluţiei respingerii acţiunii ca fiind inadmisibilă prin decizia de apel este una eronată, întrucât instanţa ar fi nesocotit astfel principiul disponibilităţii, neobservând limitele învestirii, aşa cum le-au stabilit reclamanţii, în condiţiile în care aceştia nu au înţeles să pretindă pe această cale soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, refuzând ca atare să le analizeze pretenţia concretă dedusă judecăţii şi limitându-le accesul la justiţie.

Prioritar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii au invocat expres în motivarea cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., criticile sus-menţionate, prin care se pune în discuţie nesocotirea prin hotărârea recurată a unor principii procesuale şi încălcarea unor norme de procedură pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Având deci în vedere acest motiv de casare în examinarea susţinerilor arătate, se reţine că, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâtul nu a avut un titlu valabil pentru imobilul situat în Bucureşti str. x, şi că Statul Român, respectiv Municipiul Bucureşti, nu şi-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat în cartea funciară specială.

Prin aceeaşi cerere, reclamanţii au arătat că, întrucât imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950, acesta face obiectul dosarului administrativ cu nr. 24744/14.02.2002 constituit în conformitate cu Legea nr. 10/2001, aflat în curs de soluţionare de către Primăria Municipiului Bucureşti, entitate care are această competenţă conform art. 26 din actul normativ menţionat. În acest sens, au susţinut că prin prezenta acţiune nu învestesc instanţa de judecată cu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ci doar cu constatarea celor două pretenţii formulate prin cererea de chemare în judecată, asupra cărora pârâtul, în opinia acestora, nu are competenţa de a se pronunţa în cadrul procedurii administrative menţionate.

Identificând corect domeniul de reglementare a bunului imobil pretins, un bun preluat de stat în perioada regimului politic comunist, instanţa de apel a menţinut sentinţa primei instanţe prin care s-a statuat în sensul inadmisibilităţii acestui demers judiciar, reţinând existenţa unei legi speciale de reparaţie in materia imobilelor preluate abuziv - Legea nr. 10/2001 - care reglementează o acţiune în realizare specială, ce include o fază administrativă de soluţionare a notificărilor persoanelor care pretind restituirea în natură sau în echivalent şi o fază judiciară, în care sunt supuse controlului judecătoresc dispoziţiile/deciziile entităţilor învestite cu notificările respective.

În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, lege ce a instituit o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptăţită notifica în termenul legal persoana juridică deţinătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, trebuia să fie depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen prorogat ulterior). Pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptăţită şi a analizei împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificare, se emitea de către unitatea deţinătoare o dispoziţie ori, după caz, o decizie, act care putea fi contestat în faţa instanţei civile, conform art. 26 alin. (3) din lege.

La data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, iar art. 4 din lege prevede că dispoziţiile acestui act normativ se aplică tuturor cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

În conformitate cu acest nou act normativ, entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora în termenele imperative prevăzute de art. 33 din lege.

De asemenea, art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările ulterioare, dispune că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării" şi "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor".

În acest context normativ, revenind la analiza criticilor concrete formulate în speţă, Înalta Curte are în vedere că manifestarea principiului disponibilităţii invocat de recurenţi trebuie să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor legale imperative incidente raportului juridic dedus judecăţii pentru ca actul de voinţă a părţii să poată avea consecinţele preconizate de aceasta, în scopul valorificării pe cale judiciară a dreptului subiectiv afirmat.

Or, instanţa de apel a constatat, în mod judicios şi cu respectarea întocmai a principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii sale în calea de atac, conform art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., că pretenţiei formulate de reclamanţi de a beneficia de o hotărâre de constatare a situaţiei de drept invocate se opun dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Aşadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acţiuni, pe care partea îl afirmă în justificarea demersului său judiciar (fiind necesar însă a demonstra că sunt întrunite toate cerinţele impuse de lege privitoare la această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile) trebuie să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului pretins, întrucât legiuitorul, în vederea înlăturării definitive a oricărui diferend cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate cererii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare.

În cauza de faţă, reclamanţii au la dispoziţie o asemenea cale în realizarea dreptului, pe care au şi promovat-o, astfel încât acţiunea în constatare referitor la acelaşi drept îşi păstrează caracterul subsidiar şi deci, inadmisibil, în contextul existenţei unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului, cu atât mai mult cu cât în discuţie sunt drepturi la măsuri reparatorii supuse unei legislaţii speciale.

Dând eficienţă principiului specialia generalibus derogant, un principiu reafirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunţată asupra recursului în interesul legii chiar în materia imobilelor preluate abuziv, instanţa de apel a reţinut corect că, de vreme ce pentru pretenţii de felul celor deduse judecăţii a fost edictat un act normativ special, partea nu se poate prevala de un temei legal de drept comun pentru a obţine recunoaşterea acestora, întrucât nu are un drept de opţiune între normele aplicabile, principiul disponibilităţii fiind deci limitat de principiul legalităţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sunt irelevante motivele care i-au împiedicat pe recurenţi să obţină până la acest moment un rezultat favorabil în urma iniţierii procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, argumentele expuse în acest context neputând să justifice deschiderea unei căi în dreptul comun pentru discutarea şi, eventual, recunoaşterea aceloraşi drepturi aflate sub regimul de reglementare al unei legi speciale.

De altfel, privitor la acest aspect, instanţa de apel a arătat în mod corect şi că, deşi Legea nr. 165/2013 a instituit un termen de decădere de 6 luni de la data expirării termenelor instituite de art. 33 şi 34 din acelaşi actul normativ prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la data de 30.06.2017, ceea ce se pierde prin decădere nu este dreptul subiectiv, persoanele interesate având posibilitatea să solicite în justiţie obligarea la soluţionarea notificării, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 45 din 14.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Este neîntemeiată, totodată, şi critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., respectiv a principiului aflării adevărului şi al rolului activ al judecătorului, critică în susţinerea căreia recurenţii au afirmat că instanţa de apel ar fi trebuit să administreze probatoriul solicitat, referitor la obţinerea unor înscrisuri care le sunt necesare în vederea valorificării dreptului la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, sub aspectul dovedirii caracterului nelegal al preluării imobilului în procedura administrativă iniţiată de aceştia.

Ceea ce se impunea analizei pe care trebuia să o realizeze instanţa de apel, raportat la cadrul judecăţii determinat de părţi prin cererile acestora, era exclusiv admisibilitatea demersului judiciar, iar nu aspecte legate de fondul dreptului, pentru a se putea pretinde judecătorilor o verificare a probatoriului subsumat acestuia.

Aceste aspecte pot face obiectul probaţiunii în cadrul unei eventuale contestaţii împotriva deciziei de soluţionare a notificării deduse judecăţii de părţile interesate conform art. 35 din Legea nr. 165/2013, cadru în care se poate evalua inclusiv afirmaţia reclamanţilor privitoare la imposibilitatea obiectivă, neculpabilă, a procurării tuturor dovezilor în privinţa drepturilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001.

În contextul anterior prezentat, Înalta Curte reţine că sunt irelevante alegaţiile recurenţilor referitoare la importanţa distincţiei între caracterul abuziv al preluării imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi preluarea acestuia de către stat fără titlu valabil în aceeaşi perioadă de referinţă (aspect ce a constituit obiect al cererii de constatare în speţă), precum şi cele prin care se invocă condiţiile de probă impuse de legea specială pentru stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire ori, după caz, de moştenitor al fostului proprietar deposedat abuziv.

Posibilitatea recunoaşterii dreptului la reparaţie prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu există altfel decât în cadrul şi după procedura acestei legi, iar simpla formulare a unei notificări nu îi permite notificatorului, în speţă recurenţilor-reclamanţi, să pretindă unităţii deţinătoare, prin intermediul acţiunii de faţă, întemeiată pe dreptul comun, să aibă o anumită conduită legată de obligaţiile care îi revin în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a dosarului administrativ constituit ca urmare a notificării, acestora nefiindu-le permis, totodată, să tranşeze pe această cale chestiuni litigioase ce fac obiectul procedurilor speciale respective, în măsura în care aceste chestiuni sunt subsumate în mod evident verificării calităţii de persoană îndreptăţită a titularului notificării şi trebuie tranşate conform Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate susţinerile recurenţilor prin care aceştia critică maniera contradictorie în care instanţa de apel a motivat decizia recurată, reflectând, în opinia acestora, inexistenţa unei examinări efective a cauzei, critică ce se poate circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată cuprinde argumentele pentru care, respingând apelul reclamanţilor, instanţa a validat sentinţa tribunalului, reţinând relevanţa dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. şi finele de neprimire dat de incidenţa acestora în cauză, examinând inadmisibilitatea demersului judiciar inclusiv din perspectiva existenţei unei legi speciale pentru valorificarea drepturilor pretinse, derogatorii de la dreptul comun.

Înalta Curte constată că acestea sunt argumentele justificative care susţin în mod necesar şi neechivoc dispozitivul, considerentele decisive expuse ca atare fiind conforme exigenţelor impuse în acest sens de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au criticat şi modalitatea de examinare a apelului intervenienţilor, susţinând, în esenţă, că aceştia ar fi fost introduşi forţat în cauză de către Tribunalul Bucureşti, în calitate de comoştenitori ai fostului proprietar de la momentul preluării, iar şi nu de coproprietari ai imobilului, deşi aceştia sunt străini de moştenirea defunctei E., prin operarea acrescământului pentru comoştenitorii notificatori.

Criticile dezvoltate de reclamanţi nu au însă legătură cu modalitatea de soluţionare a apelului formulat de intervenienţi, prin intermediul acestora fiind puse în discuţie aspecte referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, respectiv, la calitatea de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, împrejurări care nu au făcut obiectul controlului devolutiv exercitat de instanţa de apel, aceasta statuând explicit că toate aserţiunile părţilor cu privire la calitatea fiecărei persoane de moştenitor, respectiv de persoană îndreptăţită vor fi stabilite în concret conform dispoziţiilor legii speciale odată cu soluţionarea notificării formulate, în condiţiile în care s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte pretinsa eroare materială care s-ar regăsi în cuprinsul părţii introductive a deciziei recurate, aspect ce a fost invocat în cauză prin motivarea cererii de recurs, Înalta Curte trebuie să remarce că această chestiune nu poate fi dedusă controlului judiciar pe această cale faţă de prevederile art. 445 C. proc. civ., în conformitate cu care erorile materiale pot fi îndreptate numai în condiţiile art. 442 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca tardiv formulat, recursul declarat de intervenienţii D., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1360 A din 24 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 din C. proc. civ.