Reimbursement of construction costs and unjust enrichment between family members: applicable civil code version, good faith presumption, and res judicata limits.

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, la data de 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia din urmă la plata unei despăgubiri, evaluate provizoriu la suma de 265.564,32 de RON, reprezentând contravaloarea îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei în dauna reclamanţilor - constructori de bună-credinţă pe terenul situat în Bucureşti, str. x. De asemenea, au solicitat să li se recunoască un drept de retenţie asupra aceleiaşi construcţii până la achitarea integrală, de către pârâtă, a despăgubirilor născute în sarcina acesteia în legătură cu imobilul menţionat.

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1897 din data de 15 februarie 2019, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 18 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 265.564,32 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri, a instituit un drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti str. x, în favoarea reclamanţilor, până la plata sumei de 265.564,32 RON şi a obligat pârâta la plata sumei de 12.360,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1733 din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă C., în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi B. şi A., ca fiind nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1733 din 17 noiembrie 2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta C..

Prin cererea de recurs, aceasta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei nr. 1733A din data de 17 noiembrie 2022 şi a încheierii de şedinţă din 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă. În subsidiar, solicită, ca urmare a admiterii recursului, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În primul rând, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 555 alin. (1) şi art. 557 alin. (2) din C. civ., art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că este proprietara imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str. x, număr cadastral x compus din terenul în suprafaţă de 302,60 mp şi construcţia C1 în suprafaţă de 141,29 mp, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj autentificat sub nr. x din data de 14 decembrie 2009 de D. şi E.. Cu toate acestea, instanţele au apreciat ca având forţă probantă mai mare declaraţia unui martor şi punctul de vedere al unui expert şi, în baza acelor probe, au obligat-o să achite reclamanţilor o sumă considerabilă ce reprezintă contravaloarea unei părţi din imobilul menţionat.

Prin soluţia la care s-au oprit instanţele, i s-a încălcat dreptul de proprietate dovedit prin înscris autentic şi intabulat în cartea funciară. Dacă s-ar fi realizat o cercetare la faţa locului, s-ar fi observat că nu se pune problema unei construcţii ridicate ca urmare a demolării celei vechi ci chiar de construcţia veche, de peste 80 de ani.

În al doilea rând, recurenta apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 309 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.

În argumentarea acestui motiv de recurs arată că instanţa de apel a acordat forţă probantă mai mare declaraţiei unui martor decât înscrisului autentic care reprezintă titlul său de proprietate şi în baza căruia şi-a intabulat dreptul în cartea funciară.

În al treilea rând, recurenta apreciază că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 586 din C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta arată că intimaţii - reclamanţi au construit în lipsa vreunui titlu care să le justifice credinţa că acţionează cu bună-credinţă, în lipsa acordului proprietarului şi fără a deţine autorizaţie de construire. Prin urmare, eludând cu bună ştiinţă dispoziţiile legale nu pot fi consideraţi constructori de bună-credinţă.

Intimaţii erau obligaţi să ţină seama de interesele proprietarului terenului întrucât dispoziţiile art. 586 din C. civ. sunt edictate pentru a-l proteja. Instanţa de apel a reţinut că parte din construcţie, respectiv corpul A, este nouă, fără a stabili care este partea edificată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Astfel, cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 7/2011, instanţa a ignorat dispoziţiile art. 586 din C. civ. şi a reţinut că intimaţii sunt constructori de bună-credinţă. Aceste dispoziţii legale nu pot fi interpretate lato sensu, în lumina relaţiilor de familie.

La dosar există dovada acordului autentic dat de recurentă în vederea edificării unui garaj, dar nu şi pentru modificarea construcţiei, iar "durata lungă de folosinţă" nu poate fi avută în vedere la aprecierea bunei-credinţe.

Intimaţii - reclamanţi, respectiv fiica şi ginerele recurentei, au fost toleraţi în construcţie. Au făcut modificările pentru a închiria parte din imobil unor societăţi comerciale de pe urma cărora au cules fructe civile.

În al patrulea rând, recurenta apreciază că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 997 din C. civ. de la 1864, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se arată că, din planşele foto depuse de expertul parte, rezultă că partea din construcţie despre care se afirmă că a fost demolată şi reconstruită, nu are fundaţie, lucrările nu au avut caracter de consolidare.

Aceste lucrări nefiind necesare şi utile, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 997 din C. civ.. Construcţia nu este sigură, este improprie pentru locuit şi se poate prăbuşi la cutremure. Lucrările nu i-au sporit valoarea economică. Aceste împrejurări rezultă din punctul de vedere al expertului F..

În al cincilea rând, recurenta susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi următoarele din Legea nr. 71/2011, împrejurare care atrage nulitatea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de apel a folosit în motivare ambele coduri civile, fără ca, din probele administrate, să rezulte care modificări au fost făcute sub efectului codului vechi cât şi a celui nou. Apreciază că aplicarea alternativă a celor două coduri, fără un raţionament logic, încalcă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011.

În al şaselea rând, hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, împrejurare care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2269 din 10 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că recurenta este proprietara construcţiei şi a dispus evacuarea intimaţilor - reclamanţi din imobil.

Însă instanţa de apel, chiar dacă a reţinut existenţa acestei hotărâri, a încălcat considerentele sale.

În al şaptelea rând, recurenta apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind contradictorie şi străină cauzei. De exemplu, la pagina 3 din încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2022 se reţine existenţa unei scări interioare care ar fi mărit valoarea construcţiei. În realitate, este o scară exterioară, strâmbă, acoperită cu tablă.

De asemenea, în decizie se reţine că parte din încăperile din corpul B, construite iniţial din chirpici sau paiantă, au fost demolate şi reconstruite în forma actuală. Însă, construcţia nu a fost niciodată din paiantă sau chirpici, ci din zidărie de cărămidă.

Tot în decizie se menţionează o diferenţă între sumele vehiculate de expert, însă ele se justifică prin faptul că recurenta, la a doua expertiză, a permis să se verifice dacă există sau nu fundaţie.

Pentru motivele expuse, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi pe fond respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă. În subsidiar, se solicită casare hotărârilor şi trimiterea dosarului la instanţa de apel, spre rejudecare.

5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la 20 iunie 2024, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta C. critică decizia civilă nr. 1733A din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi încheierea de şedinţă din data de 17 noiembrie 2022 a aceleiaşi instanţe, pe care le apreciază ca fiind afectate de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 555 alin. (1), art. 557 alin. (4) din C. civ., art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului întrucât, deşi este proprietară asupra imobilului în litigiu, este obligată să achite contravaloarea unei părţi ale acestuia.

Motivul de recurs este nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că recurenta - pârâtă C., prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E., a devenit proprietar exclusiv asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din terenul în suprafaţă de 302,64 mp şi construcţia cu suprafaţa utilă de 112,91 mp, ce a aparţinut mamei sale G.. La data realizării acordului de voinţă, imobilul era folosit de fiica sa, A., intimată - reclamantă în prezenta cauză. Ulterior, prin decizia civilă nr. 2269A din 10 iulie 2019, ca urmare a cererii formulate de recurenta - pârâtă C., Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus evacuarea intimaţilor - reclamanţi A., B. şi a copiilor acestora, respectiv H. şi I., din imobilul menţionat.

Problema cheltuielilor efectuate de intimata - reclamantă A., împreună cu familia sa, la construcţia în care aceştia locuiau de o perioadă lungă de timp, nu a putut fi tranşată în acel litigiu care a presupus o procedură specială, simplificată. Acesta a fost motivul demarării prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că operaţiunea juridică vizată de prezenta acţiune în justiţie s-a născut în cadrul raporturilor complexe dintre părţile litigante, între care există relaţii de rudenie şi afinitate de gradul I, dar care au condus la un dezechilibru patrimonial ce îşi are etiologia în faptul realizării unor lucrări de către intimaţii - reclamanţi la imobilul proprietatea recurentei - pârâtei.

Efectuarea îmbunătăţirilor şi valoarea lor a reieşit din probatoriul complex, administrat în faţa instanţelor de fond, interpretarea acestuia neputând forma obiect de verificare de către instanţa de recurs, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

Prin urmare, pretenţiile intimaţilor - reclamanţi îmbracă forma unui drept de creanţă rezultat din mişcarea de valoare dintre cele două patrimonii, în absenţa unui temei juridic. Aceştia nu pretind vreun drept real şi nici nu susţin vreo limitare materială sau juridică a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Restituirea contravalorii acestor lucrări, de către proprietarul imobilului, are drept finalitate restabilirea echilibrului patrimonial dintre părţi şi nu poate afecta exercitarea dreptului de proprietate al acestuia, aşa cum se pretinde în cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, prin soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, nu sunt încălcate dispoziţiile legale menţionate de recurenta - pârâtă, în cuprinsul cererii de recurs, care reglementează dreptul de proprietate privată şi nivelul de protecţie al acestuia.

În al doilea rând, recurenta - pârâtă susţine că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 309 din C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a admis proba cu martori contra unui înscris autentic, reprezentat de actul de partaj ce reprezintă titlul său de proprietate.

Această critică priveşte modul de aplicare a unor norme de procedură şi nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa cum se menţionează în cererea de recurs, ci în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Motivul de casare este nefondat.

Temeiul juridic al dreptului intimaţilor - reclamanţi la restituirea sumei de bani, înţeles ca fundament al pretenţiei afirmate prin cererea introductivă, îl constituie un raport obligaţional grefat pe principiul echităţii şi circumscris unei relaţii de familie, în cadrul căruia intimaţii - reclamanţi, însărăciţi ca efect al pierderii patrimoniale obiectivate în efectuarea unor lucrări la imobilul din Bucureşti, str. x, urmăresc realizarea dreptului lor de creanţă prin obligarea recurentei - pârâtei îmbogăţite să le restituie valoarea cu care aceasta şi-a sporit injust patrimoniul.

Astfel, intimaţii - reclamanţi susţin incidenţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, ca sursă extracontractuală de naştere a obligaţiilor, fără a nega dreptul de proprietate al recurentei - pârâtei.

Prin urmare, martorii audiaţi în cauză nu au contestat existenţa dreptului de proprietate care rezultă din înscrisul depus la dosar, ci au expus doar situaţii de fapt cu privire la modalitatea de edificare a construcţiei noi şi a îmbunătăţirilor aduse construcţiei vechi. Faţă de această teză probatorie, menţionată în încheierea de şedinţă din data de 10 mai 2019, proba cu martori este admisibilă, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Mai mult, caracterul relativ al dispoziţiei legale menţionate imprimă un regim procesual limitat formulării opoziţiei la audiere de către partea interesată, aceasta urmând a fi formulată in limine litis, de îndată ce a luat la cunoştinţă de proba cu martori propusă de partea adverse.

Or, recurenta - pârâtă nu a invocat inadmisibilitatea probei, nu s-a opus audierii martorilor, criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor procedurale, sub acest aspect, fiind invocate, pentru prima dată în cererea de apel, fără a expune vreo motivare în acest sens.

Înalta Curte are în vedere că propunerea şi administrarea probelor reprezintă etape net distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape.

Propunerea probelor, căreia îi corespunde şi obligaţia de a dovedi sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, respectiv de evaluarea admisibilităţii şi a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în faţa instanţei, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificaţiei lor în proces.

Raportând aceste considerente teoretice la actele şi lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurentei - pârâte de a cenzura raţionamentul instanţei de apel privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 309 din C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, proba cu martori a fost încuviinţată pentru dovedirea unei situaţii de fapt, şi, pe de altă parte, recurenta - pârâtă nu s-a opus, în faţa instanţei de fond, în termen procedural, la audierea martorilor.

În al treilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine încălcarea, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 586 din C. civ. şi ale art. 3 din Legea nr. 71/2011, faţă de faptul că a reţinut calitatea de constructori de bună-credinţă a intimaţilor - reclamanţi, deşi aceştia nu se încadrează în situaţiile reglementate de textul legal menţionat.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Instanţa de apel a stabilit dispoziţiile legale aplicabile cauzei, pornind de la pretenţiile intimaţilor - reclamanţi care reclamă restituirea contravalorii construcţiei noi, pe de o parte, şi a lucrărilor necesare şi utile realizate la imobilul vechi, pe de altă parte. Analiza diferenţiată s-a impus în considerarea naturii juridice proprii fiecărui tip de pretenţie.

În ceea ce priveşte corpul A, din situaţia factuală stabilită pe baza probatoriilor, rezultă că a fost realizat în perioada 2000-2013, particularitate ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, în considerarea prevederilor art. 58 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, instanţa nu a analizat buna-credinţă prin raportare la dispoziţiile art. 586 din C. civ., care condiţionează atitudinea subiectivă a persoanei de cunoaşterea cuprinsului cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, sau de un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezultă din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

În concepţia C. civ. de la 1864, lipsa unei definiţii a bunei - credinţe în ceea ce priveşte accesiunea imobiliară a permis o interpretare mai largă a noţiunii, în funcţie de circumstanţele şi interpretările individuale ale fiecărei persoane. De asemenea, a instituit o prezumţie a existenţei bunei-credinţe, de unde rezultă că sarcina probei relei-credinţe îi revine celui ce afirmă existenţa ei.

În cauza pendinte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că prezumţia nu a fost răsturnată, toţi martorii, inclusiv cei propuşi de recurenta - pârâtă, declarând că acesta nu s-a opus lucrărilor, ceea ce implică existenţa cel puţin a unui acord tacit din partea sa.

Instanţa de recurs nu poate fi chemată a verifica valoarea probatorie a dovezilor reţinute de instanţa de apel în susţinerea prezumţiei de bună-credinţă, dar observă că întreaga motivare cuprinde argumentări adecvate a situaţiei de fapt şi probelor administrate, care relevă buna-credinţă a intimaţilor - reclamanţi.

În ceea ce priveşte lucrările efectuate la corpul B, acestea au presupus cheltuieli apreciate de către experţii desemnaţi în cauză, ca fiind necesare şi utile. Întrucât opţiunea proprietarului de a reintra în posesia acestui bun imobil a îmbrăcat forma unei acţiuni în evacuare, în mod corect a apreciat instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 566 alin. (3) şi (4) din C. civ., în considerarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Astfel, în cazul restituirii unui lucru proprietarului, în lipsă de convenţie contrarie, acesta trebuie să-l despăgubească pe posesor, indiferent de buna sau reaua credinţă, pentru toate cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului sau care au sporit valoarea sa. Sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiţionare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluţie firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuşi proprietarul bunului. Spre deosebire de acestea, cheltuielile utile sunt acele cheltuieli care, fără a fi necesare în sensul celor ce preced, au avut ca efect sporul de valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului, acestea fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare. Astfel de cheltuieli se cuvin inclusiv posesorului de rea credinţă, independent de faptul că au fost edificate fără autorizaţie de construcţie, acest aspect neprezentând relevanţă.

Prin urmare, cheltuielile necesare şi utile se restituie, indiferent de buna sau reaua-credinţă a celor care au folosit imobilul.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut anterior, în cauză s-a făcut dovada bunei-credinţe a intimaţilor - reclamanţi care au efectuat aceste lucrări având reprezentarea că locuinţa le va reveni în proprietate.

În consecinţă, nu se poate reţine aplicarea greşită a legii, pe care o susţine recurenta - pârâtă, dispoziţiile legale invocate nefiind incidente raporturilor juridice deduse judecăţii.

În al patrulea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 997 din C. civ. de la 1864 în sensul că, în prezent, lucrările efectuate de intimaţii - reclamanţi nu mai au nicio valoare.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Pe de o parte, nu există o corelaţie între aplicarea greşită a legii, pe care recurenta - pârâtă o susţine, şi argumentele expuse în cadrul acestui motiv de recurs, care vizează starea clădirii, imposibilitatea folosirii sale. Pe de altă parte, astfel de critici nu pot fi primite şi prin prisma faptului că, deşi se susţine încălcarea unei dispoziţii legale de drept material, criticile vizează starea actuală a construcţiei şi opiniile exprimate de experţii numiţi în cauză cu privire la lucrările efectuate de intimaţii - reclamanţi. Nemulţumirile legate de conţinutul expertizei judiciare nu pot face obiectul evaluării în recurs, ele neputând fi, din această perspectivă, încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate. Prin urmare, argumentele privesc temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, aşa încât ele sunt inadmisibile din acest punct de vedere.

Situaţiile detaliate de recurenta - pârâtă referitoare la nefolosirea imobilului nu sunt relevante şi faţă de faptul că aceasta, în calitate de proprietară a terenului, şi-a manifestat dreptul de opţiune în sensul dobândirii lucrărilor noi ca efect al accesiunii imobiliare artificiale în momentul în care a solicitat evacuarea intimaţilor - reclamanţi, ceea ce o obligă la plata contravalorii manoperei şi a materialelor utilizate pentru extinderea şi consolidarea spaţiului de locuit.

În al cincilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3 şi următoarele din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, întrucât a aplicat atât C. civ. de la 1864 cât şi pe cel din 2009, pentru aceeaşi situaţie juridică.

Motivul de recurs este nefondat.

Solicitând valorificarea unui drept de creanţă născut în legătură cu contribuţia avută la sporul de valoare adus imobilului recurentei - pârâte, intimaţii - reclamanţi au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, evocând şi elemente care justifică aplicarea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Faţă de motivele cuprinse în cererea de apel formulată de recurenta - pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la o analiză detaliată a pretenţiilor intimaţilor - reclamanţi şi fundamentul acestora şi, suplimentând motivarea oferită de instanţa de fond, a realizat o calificare juridică detaliată actelor şi faptelor deduse judecăţii, stabilind care norme le sunt aplicabile.

Astfel, instanţa de apel s-a preocupat să stabilească, în mod clar, natura juridică a pretenţiilor ce fac obiect al cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic al acestora, dând relevanţă şi dispoziţiilor legale aplicabile potrivit tempus regit actum. În acest sens, a stabilit că intimaţii - reclamanţi solicită restituirea unor cheltuieli necesare şi utile care, faţă de particularităţile speţei, sunt supuse C. civ. actual, dar şi a contravalorii unei construcţii noi, faţă de care sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Prin urmare, au fost deduse judecăţii mai multe situaţii juridice care sunt supuse unor reglementări diferite, astfel că vor fi respinse, ca nefondate, aserţiunile contrare ale recurentei - pârâte.

În al şaselea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a reţinut că este proprietara imobilului situat în Bucureşti.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

C. proc. civ. reglementează expressis verbis efectele hotărârii judecătoreşti, între care un loc important îi revine autorităţii de lucru judecat. Odată soluţionat în mod definitiv un litigiu, sistemul de drept nu mai permite redeschiderea conflictului din raţiuni de securitate juridică.

Prin argumentele expuse în cadrul acestui motiv de casare, recurenta - pârâtă susţine efectul pozitiv al lucrului judecat înscris în cuprinsul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care:

"(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În această manifestare a autorităţii de lucru judecat este necesară identitatea de părţi şi, în plus, condiţia ca în cel de-al doilea litigiu să fie supuse dezbaterii chestiuni litigioase care au fost analizate şi dezlegate în litigiul anterior (sau între cele două litigii să existe o legătură de materie litigioasă). Dezlegările jurisdicţionale anterioare constituie premise deja demonstrate în cauza ulterioară, ce nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit şi, cu atât mai mult, nu pot fi contrazise de instanţa ulterioară, având în vedere că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul judiciar.

Drept urmare, reţinerea aspectului pozitiv al lucrului judecat are ca efect valorificarea hotărârii judecătoreşti definitive anterioare, a dezlegărilor pe care aceasta le conţine, cu incidenţă şi în pricina din urmă, cu valenţa unui mijloc de probă, în ansamblul probelor cauzei ulterioare, dezlegări pe care instanţa este ţinută a le respecta şi a nu le contrazice.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurenta - pârâtă a intenţionat să se prevaleze de efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei civile nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, indicând în mod explicit că problema calităţii sale de proprietar asupra imobilului din Bucureşti, str. x, a fost deja tranşată, fiind o chestiune intrată sub autoritatea de lucru judecat.

Însă, existenţa litigiului anterior, prin care s-a dispus evacuarea intimaţilor - reclamanţi din imobilul în litigiu, nu este de natură a paraliza prezentul demers judiciar. Pe de o parte, procedura anterioară a fost una specială, care se judecă de urgenţă şi în cadrul căreia dezbaterile sunt sumare, implicând doar verificarea existenţei sau absenţei titlului de proprietate şi nu o analiză aprofundată a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, intimaţii - reclamanţi nici nu au contestat dreptul de proprietate al recurentei - pârâte, acţiunea lor vizând exclusiv valorificarea unui drept de creanţă născut în legătură cu contribuţia avută la sporul de valoare adus imobilului din care au fost evacuaţi.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, pentru faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, prin aceasta nu s-a statuat asupra chestiunii litigioase a lucrărilor realizate de reclamanţi, pentru a conduce la o eventualitate contrarietate de hotărâri.

În al şaptelea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine existenţa unei motivări contradictorii şi străine cauzei, atât în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2022 cât şi a deciziei civile nr. 1733A din 17 noiembrie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin cererea de recurs, se invocă două argumente care, în opinia recurentei - pârâte, atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un prim argument se referă la existenţa unor contradicţii în cadrul considerentelor deciziei recurate, sens în care recurenta - pârâtă citează parte din situaţiile de fapt reţinute de către instanţa de apel, aşa cum ele au fost preluate din cuprinsul raportului de expertiză.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde contradicţii între considerente sau între acestea şi dispozitiv. În realitate, recurenta - pârâtă critică modul în care instanţa de apel a interpretat proba cu expertiză tehnică şi a stabilit, pe baza acesteia, o anumită situaţie de fapt referitoare la starea construcţiilor.

Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Recurenta - pârâtă susţine şi existenţa unei motivări străine cauzei, însă, nu argumentează această nelegalitate care, în opinia sa, ar afecta decizia recurată.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează aceasta pentru a susţine motivarea contradictorie şi străină cauzei, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea acestui caz de casare, în realitate, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, iar nu un viciu real de motivare.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta - pârâtă nu este de acord cu argumentele instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica urmând a fi respinsă ca nefondată.

Dat fiind că prevederile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.