Mischaracterization of contractual debt recovery as in rem property claim under Civil Code Art. 563

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 17.03.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei obligarea acesteia la restituirea sumei de 200.094,2 RON, actualizată cu indicele de inflaţie pentru intervalul cuprins între data de 6.04.2021 şi data achitării efective, reprezentând:

- diferenţa de preţ de 198.958,4 RON rămasă nerestituită, care a fost încasată în conturile bancare ale pârâtei conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.20212, aferentă vânzării imobilului bun propriu, proprietatea exclusivă a reclamantului, situat în jud. Braşov, înscris în CF x, cu cota de 83/1418 din părţile de uz comun şi cu cota de 5245/89600 din terenul aferent, înscris în CF x Sânpetru, nr. cadastral x;

- contravaloarea în sumă de 1135,80 RON a cotei de 1/2 din preţul imobilului cu destinaţia de loc de parcare, nr. 3033 - bun comun al părţilor, înscris în CF x Sânpetru, cu nr. cad. 112281, teren intravilan în suprafaţă de 12 mp, preţul fiind încasat în conturile bancare ale pârâtei conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.2021.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 271/S/din 27 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 127.422,4 RON. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 5653 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 271/S/27.10.2022 pronunţate de Tribunalul Braşov, ca neîntemeiat.

A admis apelul formulat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimata B. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 198.958,4 RON actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 28.02.2022 şi până la plata efectivă a acestei sume.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 9.084,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluţionării cauzei în primă instanţă, compuse din 5.084,16 RON taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise şi 4.000 RON onorariu avocat.

A menţinut soluţia de respingere ca neîntemeiată a pretenţiei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.135,80 RON reprezentând contravaloarea cotei de 1/2 din preţul imobilului cu destinaţia loc de parcare.

A obligat intimata B. la plata către apelant a sumei de 4.267,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluţionării căii de atac (1.267,86 RON taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise şi 3.000 RON onorariu avocat).

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs pârâta B..

În susţinerea căii de atac formulate, recurenta a arătat că instanţa de apel a dispus, în mod nelegal, admiterea apelului reclamantului şi schimbarea în tot a sentinţei de fond, cu obligarea acesteia la plata sumei de 198.958,4 RON, actualizată cu indicele de inflaţie începând cu data de 28.02.2022 până la plata efectivă a acestei sume.

După expunerea pe larg a parcursului litigiului, a pretenţiilor deduse judecăţii şi a apărărilor invocate de aceasta, precum şi după sintetizarea celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind respectat principiul disponibilităţii, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a propus reclamantul (acţiune în revendicare a unei sume de bani), nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nelămurind cauza juridică a cererii de chemare în judecată.

Potrivit principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 563 din C. civ., astfel că nu putea analiza cererea prin prisma unui temei de drept, diferit de cel invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Acţiunea în revendicare este definită ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin acest tip de acţiune căutându-se să se ofere protecţie juridică a unui drept real de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia.

Or, raţionamentul instanţelor de fond, în sensul obligării acesteia la plata unei sume de bani, are la baza o acţiune în răspundere contractuală (refuzul de restituire al sumei de 1/2 din preţul de vânzare al unui apartament bun propriu al reclamantului), iar nu o acţiune în revendicare.

Cum instanţele de fond au analizat acţiunea în temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acţiunii în revendicare prevăzute de art. 563 C. civ., hotărârea conţine motive străine de natura cauzei şi nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul, apt să permită realizarea controlului judiciar.

Totodată, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a se analiza pretenţiile reclamantului şi apărările acesteia, prin aplicarea art. 385 din C. civ., care prevede că, în situaţia divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 555 şi urm., art. 563 şi urm. şi art. 1.166 C. civ., art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a analizat condiţiile acţiunii în revendicare.

Punerea în discuţie a temeiul de drept, a cauzei cererii de chemare în judecată reprezintă o obligaţie imperativă stabilită în sarcina instanţei de judecată.

În faţa instanţei de apel, completul de judecată, a cărui conducere s-a schimbat la fiecare termen, a menţinut această incertitudine. Atunci când s-a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată s-a reţinut că o astfel apărare nu s-a invocat în faţa instanţei de apel şi nici prin motivele de apel, situaţie neadevărată. Arată recurenta că a subliniat în motivele de apel şi a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar la finele apelului a şi precizat că îşi rezervă dreptul de suplimenta motivele de apel la momentul la care va primi accesul la dosarul electronic, acces care nu s-a acordat nici în prezent.

Decizia instanţei de apel este nelegală, deci, şi prin neaplicarea prevederilor art. 279, art. 375 şi art. 385 din C. civ.

Arată recurenta că aceasta nu ar fi afirmat că am primit banii sub forma unei donaţii, ci că a fost gratificată de reclamant prin plata cotei de 1/2 din valoarea apartamentului vândut, şi care a fost bun propriu al reclamantului, şi la a cărui mobilare a contribuit cu bani proprii, acesta fiind vândut cu mobilă cu tot, precum şi pentru sumele achitate în vederea recuperării sănătăţii minorei şi alte cheltuieli ale gospodăriei.

Atât notificarea de restituire a sumei, cât şi cererea de chemare în judecată au fost introduse după depunerea acţiunii de divorţ la notarul public, respectiv la 15.02.2022, dată la care încetase regimul matrimonial, revocarea liberalităţii neputându-se face ulterior acestui moment, sens în care cererea de chemare în judecată trebuia respinsă.

Mai susţine recurenta că hotărârea are o motivare profund contradictorie, instanţa de apel retinând faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de revendicarea unui bun mobil, apreciind şi motivând neconvingător că o acţiune în revendicare a unui bun este sinonimă cu o acţiune în pretenţii, respectiv recuperarea unei sume de bani.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că nu este obligată să pună în discuţie temeiul de drept, atâta timp cât este menţionat în cererea de chemare în judecată, însă aceasta nici nu relevă motivele pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost analizată doar sub întrunirea condiţiilor stricte privind acţiunea în revendicare, astfel încât să nu fie nevoie să se pună în discuţie calificarea obiectului cererii de chemare în judecată şi precizarea temeiului de drept, respectiv ce fel de pretenţie formează obiectul cererii de chemare în judecată, pronunţând o hotărâre care se întemeiază pe o răspundere contractuală sau altceva.

Astfel, instanţa de apel, după ce reţine temeiul de drept invocat de reclamant ca fiind revendicarea, aceasta admite şi face o analiză specifică dreptului familiei, apreciind că apărările invocate de recurentă puteau fi solicitate doar pe cale reconvenţională.

Nu există niciun temei de drept sau raţionament logic care sa permită concluzionarea faptului că mama unui copile bolnave, aproape incurabil, cheltuie anticipat sume din resurse proprii, pentru că reclamantul nu a afirmat că ar fi cheltuit şi el pentru minoră ceva anterior vânzării apartamentului, dimpotrivă s-a opus la aceste cheltuieli.

Concluzionând, arată recurenta că instanţele de fond au operat cu două instituţii de drept, respectiv (1) revendicarea, motivată ca o acţiune în răspundere contractuală, în realitate o acţiune în pretenţii pură şi simplă, după cum sună dispozitivul:

"obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 198.958,4 RON", iar nu ca o obligaţie a pârâtei de a lăsa în deplină proprietate si posesie o sumă de bani şi (2) o instituţie a regimului comuniunii de bunuri, motivând selectiv şi greşit prin preluarea doar a argumentelor care susţin oricum altceva decât o acţiune în revendicare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 08.02.2024, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind întemeiate criticile formulate care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că criticile formulate de către recurentă- încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţele devolutive prin neluarea în considerare a cauzei juridice deduse judecăţii (restituirea preţului obţinut din vânzarea imobilului, bun propriu al intimatului) şi a temeiului juridic invocat de către intimat (art. 563 din C. civ.) precum şi aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, care consacră acţiunea în revendicare imobiliară, se subsumează motivelor de recurs antereferite.

În examinarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. din perspectiva susţinută de recurenta-pârâtă, respectiv a încălcării principiului disponibilităţii legat de schimbarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, folosind acţiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Aşadar, pe calea acţiunii civile, titularul dreptului urmăreşte să determine persoana, care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul şi să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare.

Obiectul acţiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanţei, pretenţia concretă a acestuia, iar cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, împreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În litigiul pendinte, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei la restituirea către reclamant a sumei de 200.094,2 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând: diferenţa de preţ de 198.958,4 RON rămasă nerestituită, care a fost încasată în conturile bancare ale pârâtei, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.20212, aferentă vânzării imobilului bun propriu, proprietatea exclusivă a reclamantului. Demersul judiciar declanşat a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 563 şi 566 din C. civ.

Instanţele devolutive au calificat acţiunea promovată ca fiind o acţiune în revendicare mobiliară şi au considerat-o întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 563 din C. civ., susţinând că este aplicabilă instituţia acţiunii în revendicare mobiliare, având în vedere că se solicită restituirea preţului unui imobil, bun propriu, al reclamantului, care a fost virat în contul bancar al recurentei-pârâte.

Această modalitate de soluţionare a cauzei a fost întemeiată, pe următoarea situaţie de fapt: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 6.04.2021, părţile (atât recurenta, cât şi intimatul-reclamantul) au înstrăinat atât apartamentul cât şi locul de parcare, pentru preţul de 401.230 RON, care a fost virat de cumpărători, conform convenţiei părţilor cocontractante, în două conturi bancare ale recurentei, unul deschis la C. şi altul la D.. Preţul a fost stabilit în mod global şi cuprinde atât valoarea imobilului, bun propriu al reclamantului, cât şi contravaloarea locului de parcare, bun comun al soţilor.

Părţile au convenit cu cumpărătorii ca preţul negociat să fie achitat de aceştia în două conturi aflate pe numele pârâtei, dintre care unul deschis la C., cel prin intermediul căruia se operau plăţile aferente creditului bancar. Acesta preţ a fost virat în contul pârâtei. Din aceasta, pârâta a plătit reclamantului suma de 200.000 RON.

Având în vedere că recurenta a încasat contravaloarea imobilului, bun propriu al reclamantului, instanţele devolutive au apreciat că se impune restituirea diferenţei de preţ, prin mecanismul declanşării acţiunii în revendicare mobiliare, întemeiate pe dispoziţiile art. 563 din C. civ., aşa cum a susţinut intimatul-reclamant, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel. Temeiul juridic invocat de către reclamant a fost reconfirmat inclusiv în calea de atac a recursului, prin intermediul întâmpinării depuse în calea extraordinară.

Modalitatea de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel este greşită atât din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., cât şi a motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., fiind aplicate şi interpretat eronat dispoziţiile art. 563 din C. civ.

Astfel, mijloacele de apărare ale dreptului de proprietate sunt acţiunile prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui.

Mijloacele juridice se împart în două categorii: mijloace nespecifice şi mijloace specifice.

Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte se caracterizează prin faptul că scopul lor direct constă în apărarea unor drepturi de creanţă, dar, pentru că drepturile de creanţă iau naştere şi se realizează pe temeiul dreptului de proprietate, efectul lor secundar îl constituie apărarea acestuia din urmă. Au acest caracter acţiunile în executarea contractelor, acţiunea în răspundere contractuală, acţiunea ex delictu, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, actio de in rem verso etc.

Mijloacele juridice specifice (directe) se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul real sau pe faptul posesiei unui imobil şi sunt concepute doar pentru apărarea dreptului real. Este vorba despre aşa-numitele acţiuni reale, care sunt de două feluri: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

În litigiul pendinte, pornind de la situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, aşa cum a fost reliefată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează faptul că demersul judiciar declanşat de către intimatul-reclamant, având ca obiect restituirea unei părţi din preţul obţinut din vânzarea-cumpărarea unui bun propriu reprezintă un mijloc specific indirect, întrucât scopul acţiunii promovate constă în recuperarea dreptului de creanţă, şi nu restituirea bunului imobil în natură, care ar determinat utilizarea unei acţiuni petitorii. Relevant pentru calificarea acţiunii juridice promovate este împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat prin acordul proprietarului, contractul a fost încheiat de către ambii soţi, care au calitatea de părţi în actul juridic translativ de proprietate, iar plata preţului s-a realizat în conturile pârâtei cu acordul expres al intimatului-reclamant. Aceste elemente, care conturează cauza juridică a acţiunii promovate, au fost ignorate cu desăvârşire de către instanţele de fond, care au aplicat, în mod greşit temeiul juridic invocat de către reclamant.

În conformitate cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", iar, potrivit alin. (4) din articolul antecitat "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele devolutive au aplicat în mod eronat normele juridice evocate, deoarece, de pe o parte, nu au restabilit calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii şi nici nu au pus în discuţia părţilor calificarea corespunzătoare a demersului juridic declanşat, ca fiind un mijloc juridic nespecific de apărare a dreptului de proprietate, fie existenţa unei acţiuni ex contractu sau ex delictu, în funcţie de stabilirea conţinutului şi a efectelor clauzei privind plata preţului imobilului către recurentă.

Astfel, instanţa de judecată, în virtutea principiului rolului său activ, avea obligaţia de a stabili natura juridică a acţiunii promovate şi a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor acest aspect.

Chiar dacă intimatul-reclamant a susţinut pe tot parcursul judecăţii că a promovat o acţiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 din C. civ., instanţa de apel trebuia să procedeze cu respectarea normelor juridice antereferite.

În situaţia în care reclamantul ar fi insistat în continuare că a promovat o acţiune în revendicare mobiliară, atunci în confomitate cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. Soluţionând pe fond cererea de chemare în judecată, instanţele devolutive ar fi trebuit să verifice dacă sunt este incident temeiul juridic invocat şi să pronunţe soluţia corespunzătoare, ca urmare a aplicării şi interpretării corecte a normelor juridice de drept substanţial.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a procedat în mod greşit cu nerespectarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) din C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs- aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 563 din C. civ.- se subliniază că acţiunea în revendicare este mijlocul juridic specific de apărare a dreptului de proprietate privată, prin care proprietarul al cărui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmăreşte să obţină recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra bunului respectiv şi redobândirea stăpânirii acestuia. Această formulare porneşte de la premisa că reclamantul este titularul dreptului de proprietate şi urmăreşte să sublinieze faptul că acţiunea în revendicare este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

După cum are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil, acţiunea în revendicare este mobiliară sau imobiliară.

Regulile de soluţionare a acţiunii în revendicare mobiliare sunt puternic influenţate de prevederile art. 937 C. civ. consacrate dobândirii proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă, în schimb regimul juridic al acţiunii în revendicare imobiliară este normat prin dispoziţiile art. 563 din C. civ.

Principalul efect al admiterii acţiunii în revendicare imobiliare, consacrat în cuprinsul dispoziţiilor art. 566 alin. (1) teza I din C. civ. prevede, constă în obligarea pârâtului la restituirea bunului revendicat. Bunul revine în patrimoniul proprietarului, liber de orice sarcini.

Restituirea se face în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, obligaţia de restituire se schimbă într-o obligaţie de dezdăunare. Astfel, dacă lucrul a pierit din culpa pârâtului, el va fi obligat să-i plătească reclamantului contravaloarea.

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că temeiul juridic invocat, în mod repetat şi cu fermitate, de către intimatul-reclamant reglementează acţiunea în revendicare imobiliară, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, şi nu mobil.

În accepţiunea C. civ., după criteriul mixt al calificării date de lege şi al naturii bunurilor, se distinge între bunurile imobile şi bunurile mobile.

Conform art. 539 alin. (1) din C. civ. "bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile", iar, pe cale de consecinţă, printr-o interpretare gramaticală prin utilizarea argumentului per a contrario bunurile mobile sunt toate bunurile pe care legea nu le califică drept imobile.

Bunurile imobile sunt doar cele calificate astfel de lege, fie în considerarea naturii nemişcătoare, deci a amplasării fixe a unor lucruri, fie în considerarea legăturii cu asemenea lucruri.

Bunurile mobile prin determinarea legii, în considerarea naturii lor: sunt lucrurile mişcătoare care fac obiectul unui drept patrimonial şi pe care legea nu le califică drept bun imobil - un autoturism, un animal, chiar afectat exploatării unui teren agricol, o piesă de mobilier, o statuetă care nu e încorporată cu caracter permanent în imobil etc.

Bunurile mobile prin anticipaţie sunt lucruri încorporate actualmente într-un bun imobil, deci, de fapt, părţi ale unor imobile, care, însă, sunt privite printr-un act juridic în natura lor individuală, în vederea detaşării lor dintr-un imobil.

Aceasta este distincţia fundamentală în materia bunurilor, având consecinţe juridice multiple. Relevante pentru soluţionarea cauzei sunt efectele posesiei asupra bunurilor, care diferă în funcţie calificarea juridică a acestora.

Astfel, dacă bunul este mobil, atunci, în condiţiile art. 937 din C. civ., posesia de bună-credinţă asupra bunului poate conduce la dobândirea proprietăţii asupra acestuia chiar dacă înstrăinătorul a fost un neproprietar şi chiar fără trecerea vreunui termen (aceasta este situaţia dacă proprietarul s-a desesizat voluntar de bun, de exemplu dacă l-a închiriat către o persoană care, creând aparenţa că este proprietar, a vândut bunul către un terţ de bună-credinţă).

În schimb, în materie imobiliară, simpla posesie de bună-credinţă nu este suficientă pentru a dobândi instantaneu un bun imobil. Mai este nevoie, întotdeauna, de înscrierea în cartea funciară (art. 901 din C. civ., pentru publicitatea materială) şi, de regulă, de trecerea unei anumite perioade de timp pentru a dobândi dreptul real asupra imobilului prin uzucapiune (termenul minim este de 5 ani, în cazul uzucapiunii tabulare).

Pornind de la această clasificare, se evidenţiază că obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în restituirea în natură a unui bun imobil (apartamentul, care a fost înstrăinat), ci a unui bun mobil, respectivul suma de bani, reprezentând preţul acestuia.

În al doilea rând, prin raportare la gradul de individualizare sau de identificare, se distinge între: bunurile individual determinate, bunurile de gen (determinate generic) şi bunurile de gen limitat.

Bunul individual determinat este cel care, prin voinţa părţilor unui act juridic sau, în lipsă, prin natura lor, este individualizat (identificat) prin caracteristici proprii doar acelui bun. De exemplu, un tablou realizat de un anumit pictor, un autoturism identificat prin contract după seria şasiului şi a motorului, un animal purtând un anumit cip de identificare.

Bunul determinat generic (de gen) este cel care, prin natura sa, este individualizat (identificat) doar prin apartenenţa la o anumită specie de bunuri.

Relevanţa clasificării este importantă sub aspectul obligaţiei de restituire şi a suportării riscului contractului. Conform art. 1634 alin. (6) din C. civ., atunci când obiectul obligaţiei datorate de către un debitor constă în transmiterea unor bunuri de gen, nu poate fi invocată imposibilitatea fortuită de executare, ca modalitate de stingere a obligaţiei. Soluţia se impune deoarece, cât timp bunurile nu sunt individualizate, eventualele bunuri pe care le are debitorul în vederea executării obligaţiei, dacă pier fortuit, pot să fie înlocuite cu altele, din acelaşi gen, căci genul însuşi nu piere (genera non pereunt). Instituţia riscului imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei nu se aplică, aşadar, pentru bunurile de gen.

În litigiul pendinte, obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în restituirea unui bun individual-determinat, ci a unui bun de gen, întrucât suma de bani se circumscrie noţiunii de bun de gen.

Constatând că, prin demersul judiciar se urmăreşte recuperarea unei sume de bani, adică a unui bun mobil şi de gen, se relevă că nu sunt incidente dispoziţiile art. 563 din C. civ., aşa cum au susţinut în mod greşit, atât instanţele devolutive, cât şi reclamantul.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod eronat dispoziţiile din materia acţiunii în revendicare imobiliară, denaturând scopul şi efectele juridice ale acestui mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, respectiv readucerea bunului imobil şi individual-determinat în stăpânirea efectivă a adevăratului proprietar.

Chiar dacă reclamantul a precizat că a promovat o acţiune în revendicare mobiliară, se va avea în vedere că temeiul juridic invocat şi reconfirmat este cel care consacră acţiunea în revendicare imobiliară şi că acesta nu a înţeles niciodată să invoce dispoziţiile art. 937 din C. civ.

Existenţa contradicţiei dintre cauza juridică a demersului pendinte şi calea procesuală aleasă de către parte (acţiunea în revendicare imobiliară) va fi apreciată de către instanţă, prin soluţionarea pe fond a cauzei cu luarea în considerare a temeiului juridic invocat.

Pentru aceste considerente, se constată că este întemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat.

În conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., reţinând că sunt întemeiate criticile formulate, fiind incidente motivele de recurs invocate, va admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel. În rejudecarea cauzei, instanţa de judecată va avea în vedere considerentele privind regimul juridic al acţiunii în revendicare consacrat de dispoziţiile art. 563 din C. civ. şi temeiul juridic susţinut şi reafirmat de către intimat, inclusiv în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.