Res judicata effects of pre-finality price payment in contract resolution and restitution of consideration

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 8 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 435.469,30 RON, compusă din:

- suma de 232.845 de RON, reprezentând preţ al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. "C.", suma urmând să fie actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 30 martie 2018 şi până la data plăţii efective şi să i se aplice dobânda legală remuneratorie începând cu data de 30 martie 2018 şi până la data de 19 decembrie 2019, iar de la data de 20 decembrie 2019 şi până la data plăţii efective urmează să i se aplice dobânda legală penalizatoare întregii sume datorate de pârât la 20 decembrie 2019 (232.845 de RON plus dobânda legală remuneratorie);

- suma de 200.550 de RON, reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate de reclamant cu privire la imobilul situat în Bucureşti;

- suma de 2.074,30 RON, reprezentând impozitele aferente imobilului situat în Bucureşti (clădire plus teren) plătite de reclamant începând cu data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi până în prezent;

- recunoaşterea în favoarea reclamantului a unui drept de retenţie asupra apartamentului situat în Bucureşti până la plata integrală a sumei de bani pe care pârâtul i-o datorează;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. x, et. l, constatarea faptului că reclamantul-pârât, în calitate de autor al pretinselor lucrări necesare şi utile, este un autor de rea-credinţă şi obligarea acestuia la desfiinţarea acestor lucrări şi la repunerea imobilului în starea iniţială, conform art. 584 alin. (2) lit. b) C. civ., recunoaşterea în favoarea pârâtului-reclamant a unui drept de retenţie asupra sumei de 232.845 RON, consemnată de reclamantul-pârât cu titlul de preţ prin intermediul D., până la plata integrală a contravalorii lipsei de folosinţă, precum şi obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., astfel cum a fost precizată.

L-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a următoarelor sume de bani: 232.845 RON, reprezentând contravaloare preţ al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei începând cu data de 30 martie 2018 şi până la data plăţii efective şi la care se va calcula dobânda legală remuneratorie, începând cu data de 30 martie 2018 şi până la data de 19 decembrie 2019, precum şi dobânda penalizatoare, de la data de 20 decembrie 2019 şi până la plata efectivă; 84.383 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile; 2074,30 RON, contravaloarea impozitelor plătite în legătură cu imobilul şi a respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie, ca neîntemeiat.

A admis în parte cererea reconvenţională, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada anterioară datei de 20 februarie 2017 şi a respins cererea reconvenţională cu privire la această perioadă, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, l-a obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 10.992 euro, la cursul de schimb BNR echivalent la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 20 februarie 2017 şi data de 21 ianuarie 2020, a respins celelalte petite ale cererii reconvenţionale ca neîntemeiate.

L-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 14.248 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în 5.950 RON, onorariu avocat, 6.798 RON, contravaloare taxă de timbru proporţională cu măsura admiterii cererii principale şi 1.500 RON, onorariu expert.

L-a obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 3.655,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în 2.155,30 RON, taxă judiciară de timbru, proporţională cu măsura admiterii cererii reconvenţionale şi 1.500 RON, onorariu expert.

A compensat cheltuielile de judecată şi l-a pe obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 10.592,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A., ca nefondat.

L-a obligat pe apelantul-pârât-reclamant la plata către intimatul-reclamant-pârât a sumei de 6.560 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul-reclamant B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, la data de 8 februarie 2024, fiind repartizată aleatoriu spre soluţionare completului de judecată nr. 2.

II.2. Cererea de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi susţinând că este greşită aprecierea instanţei de apel cu privire la efectele hotărârilor pronunţate anterior între părţi, recurentul-pârât-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, deşi a făcut o dezvoltare corectă a ceea ce înseamnă efectul pozitiv, respectiv negativ al autorităţii de lucru judecat, a reţinut că "în mod corect prima instanţă a analizat considerentele sentinţei civile nr. 244/22.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dar şi pe cele ale deciziei nr. 2360/12.12.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, prin raportare la împrejurarea nouă apărută pe parcursul desfăşurării litigiului, respectiv consemnarea preţului aferent contractului de vânzare-cumpărare şi ridicarea acestuia de către reprezentantul apelantului-pârât-reclamant ulterior soluţionării apelului împotriva sentinţei prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului."

A precizat că instanţa de apel a concluzionat că "Prin urmare, este evident că situaţia de fapt de la momentul la care prima instanţă a soluţionat cauza era diferită de cea de la momentul la care Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 244/22.02.2017, întrucât, între timp, preţul a fost consemnat de cumpărător şi ridicat de vânzător, iar analiza puterii de lucru judecat se impunea a se face şi din această perspectivă".

Totodată, a menţionat şi că instanţa de apel a reţinut că:

"nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat nici statuările din cuprinsul deciziei nr. 2360/12.12.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la lipsa de efecte juridice a plăţii efectuate pe parcursul soluţionării litigiului, cât timp acestea au vizat plata ca situaţie de fapt nouă intervenită după pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel".

Recurentul-pârât-reclamant a subliniat şi că, în plus, instanţa de apel a considerat că "nu a existat o lămurire de către prima instanţă a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior derulat între părţi, ci o analiază a considerentelor acestora din perspectiva elementelor faptice noi intervenite între timp".

În opinia recurentului-pârât-reclamant, toate aceste considerente pe care le-a evocat şi care s-au raportat la aşa-zisa nouă situaţie intervenită între timp, nu pot fi considerate legale, atât timp cât nu se discută despre o situaţie nouă intervenită după finalizarea litigiului anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

A precizat că situaţia de consemnare a preţului reţinută de către instanţa de apel a fost avută în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când a soluţionat recursul declarat de intimatul-reclamant-pârât, aşa cum a fost arătat în considerentele deciziei civile nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019.

Prin urmare, a apreciat că este evident faptul că argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 cu privire la lipsa de efecte juridice a plăţii preţului, precum şi la neobligarea sa la restituirea preţului constituie o veritabilă manifestare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fapt ce trebuia avut în vedere de către instanţa de apel.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, dacă soluţia instanţei de apel ar fi menţinută, s-ar ajunge în situaţia în care vor fi două hotărâri judecătoreşti contrare, respectiv sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 şi sentinţa civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020.

A menţionat că prin prima sentinţă indicată s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de BNP C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât A. să îi restituie apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, reţinându-se că atâta vreme "cât pârâtul (A.) nu a făcut dovada plăţii preţului către reclamant (B.), acesta fiind şi motivul rezoluţiunii contractului, în sarcina reclamantului nu se a stabili nicio obligaţie ca urmare a desfiinţării contractului", iar, prin sentinţa civilă pronunţată în prezenta cauză, tribunalul l-a obligat să îi restituie intimatului-reclamant-pârât suma de 232.845 RON, reprezentând contravaloare preţ al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat că prin reglementarea cuprinsă în art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recunoscând autoritatea de lucru judecat şi chestiunilor litigioase dezlegate prin considerente, legiuitorul a subsumat un atare efect cerinţei ca acele considerente să sprijine dispozitivul, aşa cum este şi situţia din speţa de faţă.

Totodată, a susţinut că ambele instanţe de fond au procedat la un fel de lămurire atât a sentinţei civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017, cât şi a deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

A subliniat că prin ambele hotărâri pronunţate în litigiul anterior s-a reţinut în mod definitiv faptul că intimatul-reclamant-pârât nu a făcut dovada plăţii preţului, astfel că nu poate fi obligat la restituirea plăţii preţului contractului ca urmare a rezoluţiunii, tocmai pentru că rezoluţiunea a operat ca urmare a neplăţii preţului.

În plus, a mai arătat recurentul-pârât-reclamant că, la pagina 6 alin. (3) din decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa a reţinut că "plata preţului după pronunţarea unei hotărâri în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului nu produce efecte juridice."

În opinia sa, pornind de la acest raţionament definitiv din cadrul dosarului de rezoluţiune a contractului pentru neplata preţului este evident că intimatul-reclamant-pârât nu poate solicita obligarea sa la restituirea preţului contractului, în condiţiile în care acest aspect a fost deja dezlegat în sensul în care în sarcina sa nu s-a stabilit nicio obligaţie de restituire a preţului ca urmare a desfiinţării contractului.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat şi că, prin capătul 1 lit. a) al cererii de chemare în judecată, partea adversă a solicitat să fie obligat la plata sumei de 232.845 RON, reprezentând preţ al contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, or, Tribunalul Bucureşti a reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul că partea adversă nu a făcut dovada plăţii preţului contractului.

Ca atare, a apreciat că, având în vedere şi temeiul de drept invocat de intimatul-reclamant-pârât (art. 1020 şi art. 1021 C. civ.), sunt îndeplinite prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în speţă fiind incident un veritabil efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar, în raport cu cele dezlegate prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

De asemenea, a susţinut că, în speţa dedusă judecăţii, nu ne aflăm în niciuna dintre condiţiile cerute de art. 1020 şi de art. 1021 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare fiind rezoluţionat, părţiile fiind puse în situaţia anterioară, dar cu obligarea doar a recurentului-reclamant-pârât să restituie apartamentul, nu şi cu obligarea sa să restituie vreun preţ, motivul rezoluţiunii reţinut cu titlu de autoritate de lucru judecat fiind chiar neplata preţului.

Faţă de cele reţinute în jurisprudenţă şi în doctrină, a arătat că principala distincţie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală este izvorul obligaţiei încălcate, astfel, dacă este vorba despre o obligaţie asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală, în schimb, dacă obligaţia încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală.

A precizat că, în cauza de faţă, întrucât se invocă, în esenţă, încălcarea pretinsei sale obligaţii de a transfera intimatului-reclamant-pârât suma de bani consemnată de către acesta cu titlu de preţ, obligaţie ce nu a fost asumată prin înţelegerea dintre părţi şi nici stabilită prin sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, discuţiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale.

A considerat că împrejurarea că obiectul acţiunii constă în restituirea sumei reprezentând preţul achitat de către intimatul-reclamant-pârât nu plasează chestiunea în discuţie pe tărâm contractual, ci delictual, întrucât prestaţia dedusă judecăţii, respectiv motivul pentru care se solicită respectiva sumă nu este reprezentat de încălcarea unei obligaţii asumate printr-o convenţie a părţilor.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală, a menţionat că, potrivit art. 1350 C. civ., pentru a se angaja acest tip de răspundere, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui contract, existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă obligaţia contractuală, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Totodată, a invocat că trebuie avut în vedere faptul că, în materie contractuală, sarcina dovedirii executării obligaţiei revine debitorului, creditorul fiind ţinut să probeze decât existenţa obligaţiei.

Prin urmare, raportându-se la împrejurarea că suma de bani a fost consemnată (30 martie 2018) şi la cele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a afirmat că temeiul cererii de chemare în judecată este unul greşit, motiv pentru care instanţa de judecată, în baza principiului disponibilităţii, va fi ţinută să soluţioneze cererea de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, nerămânându-i altă soluţie decât cea a respingerii cererii ca neîntemeiate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinare

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant-pârât a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prealabil, a susţinut că, deşi partea adversă a pretins incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a formulat critici prin care a făcut trimitere la prevederile art. 430 şi ale art. 431 C. proc. civ., iar încălcarea autorităţii de lucru judecat constituie motivul de nelegalitate consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

A mai arătat şi că susţinerea recurentului-pârât-reclamant prin care acesta a afimat că nu ar putea fi vorba despre răspundere civilă delictuală în prezenta cauză, nu constituie un motiv de recurs, reprezentând un aspect ce vizează fondul cauzei.

Totodată, în opinia intimatului-reclamant-pârât, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au respectat autoritatea de lucru judecat.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, a precizat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost autentificat de notarul public C. prin încheierea de autentificare nr. 1079 din data de 18 septembrie 2009, fiind supus prevederilor C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, iar, potrivit doctrinei, în legătură cu rezoluţiunea unui contract guvernat de aceste norme materiale, instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii, "urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului, ale cărei efecte sunt condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti".

Ca atare, a apreciat că rezoluţiunea contractului a produs efecte, în sensul desfiinţării contractului, atunci când s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care, prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, a respins recursul ca nefondat.

Intimatul-reclamant-pârâtă a menţionat şi că sentinţa civilă nr. 244/2017 a Tribunalului Bucureşti a fost pronunţată la data de 22 februarie 2017, când s-a reţinut că preţul nu a fost plătit, însă, suma de 232.845 RON a fost plătită, cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare la data de 30 martie 2018, iar la data de 2 mai 2018 recurentul-pârât-reclamant s-a prezentat, prin reprezentant cu procură autentică specială, la executorul judecătoresc şi a ridicat suma de 232.845 RON, cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 18 septembrie 2009.

Faţă de invocarea de către partea adversă a autorităţii de lucru judecat de care s-ar bucura sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, a arătat că, prin decizia civilă nr. 2360 din data de 12 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a reţinut faptul că preţul a fost plătit, dar, din considerente de ordin procedural (în sensul că plata ulterioară a preţului nu determină nelegalitatea deciziei recurate), recursul a fost respins.

Astfel, a susţinut că, prin această decizie, instanţa a stabilit că plata preţului după momentul soluţionării apelului nu poate acoperi neexecutarea în condiţiile stabilite prin contractul încheiat între părţi şi nu poate determina anularea unei hotărâri judecătoreşti care s-a grefat pe o situaţie de fapt care nu implica şi plata preţului la momentul la care aceasta a fost pronunţată.

Totodată, a subliniat că, în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă nu s-a putut raporta, în analiza legalităţii hotărârii atacate, decât la situaţia de fapt avută în vedere până la soluţionarea apelului, moment la care plata preţului nu fusese efectuată.

În plus, precizează că acele considerente ale instanţei supreme invocate de către partea adversă, potrivit cărora "plata preţului după pronunţarea unei hotărâri în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului nu produce efecte juridice", arată că plata efectuată reprezintă o plată a preţului, astfel încât susţinerile recurentului-pârât-reclamant prin care se afirmă că această plată efectuată şi încasată nu s-a realizat în temeiul unui contract contravin considerentelor a căror autoritate de lucru judecat o invocă.

Prin urmare, intimatul-reclamant-pârât a considerat că nu există nicio contradicţie între sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 şi sentinţa civilă nr. 679 din data de 22 aprilie 2021, deoarece la momentul introducerii cererii de chemare în judecată ce a forma obiectul dosarului nr. x/2016 plata preţului nu era efectuată, ci ulterior soluţionării apelului, astfel că repunerea în situaţia anterioară dispusă prin sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 nu avea cum să vizeze şi restituirea preţului.

Cu referire la temeiul restituirii preţului, a apreciat că acesta nu poate fi decât contractul, în contextul în care temeiul care i-a permis părţii adverse să ridice suma consemnată cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare a fost, în mod evident, contractul încheiat între părţi.

A reiterat că inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în considerentele deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, a reţinut că plata sumei de 50.000 euro reprezintă o plată a preţului vânzării.

De asemenea, a învederat că recurentul-pârât-reclamant nu a făcut nicio referire la împrejurarea că a ridicat preţul contractului, neconsiderând că acel contract nu produce efecte juridice.

Totodată, a arătat că, în speţă, contrar susţinerilor părţii adverse, contractul a fost valabil încheiat, iar, dacă acesta nu ar fi fost valabil încheiat, ar fi fost anulat şi nu rezoluţionat, întrucât rezoluţiunea este o sacţiune care intervine în cazul neexecutării unei obligaţii născute dintr-un contract valabil încheiat.

Totodată, în opinia intimatul-reclamant-pârât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi nici a prezumţiei lucrului judecat, între cele două litigii (cel finalizat prin nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi prezentul litigiu), neexistând nici identitate de obiect şi nici identitate de cauză.

În privinţa obiectului a precizat că, în primul litigiu s-a solicitat rezoluţiunea şi restituirea apartamentului, iar, în cel de-al doilea, s-a cerut restituirea preţului, iar referitor la cauză, a arătat că nu se poate reţine identitatea acesteia în situaţia (incidentă speţei) în care apar împrejurări de fapt noi care nu aveau cum să fie luate în considerare la momentul soluţionării primului litigiu, când preţul nu se plătise.

Intimatul-reclamant-pârât a susţinut şi că nu pot fi primite criticile prin care partea adversă a afirmat că ar fi aplicabile regulile răspunderii civile delictuale, în speţă, în opinia sa, nepunându-se problema incidenţei acestora câtă vreme între părţi s-a încheiat un contract perfect valabil, care, ulteriori, a fost rezoluţionat.

Astfel, a arătat că, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat (rezoluţionat) la data de 12 decembrie 2019, iar preţul a fost plătit la data de 30 martie 2018, într-un moment în care contractul de vânzare-cumpărare era în fiinţă.

În raport cu cele reţinute în doctrină, intimatul-reclamant-pârât a subliniat că nicăieri nu se menţionează că răspunderea civilă delictuală al interveni şi în cazul rezoluţiunii unui contract perfect valabil, ci efectul principal al rezoluţiunii unui contract este restituirea tuturor prestaţiilor care au fost executate în temeiul acelui contract.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-pârât-reclamant B. nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către intimatul-reclamant-pârât A..

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 23 aprilie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, la data de 11 iunie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât-reclamant a afirmat nelegalitatea deciziei recurate în raport cu soluţia dată motivului de apel ce a vizat respingerea de către tribunal a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior între părţi, susţinere ce urmează a fi analizată în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. în care este încadrabilă.

Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele devolutive, la data de 18 septembrie 2009, între recurentul-pârât-reclamant B., în calitate de vânzător, şi intimatul-reclamant-pârât A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de B.N.P. "C.", prin care recurentul-pârât-reclamant i-a vândut intimatului-reclamant-pârât apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, în cuprinsul acestuia menţionându-se că preţul declarat de părţi este de 50.000 euro, echivalent a 212.895 RON, la cursul BNR din data de 18 septembrie 2009, sumă pe care, vânzătorul a primit-o integral de la cumpărător la data autentificării, dată de la care acesta a intrat în stăpânirea de drept şi de fapt asupra apartamentului cumpărat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 6 octombrie 2016, reclamantul (recurentul-pârât-reclamant din prezenta cauză) B. l-a chemat în judecată pe pârâtul (intimatul-reclamant-pârât din prezenta cauză) A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În dosarul nr. x/2016, prin sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. C. şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât să restituie recurentului-pârât-reclamant B. apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 5.555 de RON, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că a fost făcută dovada faptului că preţul de 50.000 euro nu a fost plătit, din probatoriul administrat rezultând că, în speţă, cumpărătorul nu deţinea veniturile necesare achitării acestuia.

Apelul declarat de intimatul-reclamant-pârât A. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 119A din data de 8 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembre 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă (prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de intimatul-reclamant-pârât A.).

Anterior declarării recursului, la data de 30 martie 2018, intimatul-reclamant-pârât A. a consemnat suma de 232.845 RON (echivalentul a 50.000 de euro la cursul BNR) la E.., iar, la data de 2 mai 2018, suma, reprezentând preţ al contractului de vânzare-cumpărare, a fost retrasă din contul D. de către recurentul-pârât-reclamant B., prin reprezentat.

În prezentul litigiu, recurentul-pârât-reclamant, prin întâmpinarea formulată în faţa tribunalului, s-a apărat împotriva capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea sa la restituirea sumei reprezentând preţul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 18 septembrie 2009 de B.N.P. "C.", invocând autoritatea de lucru judecat a celor reţinute în considerentele sentinţei nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că în sarcina sa nu se va stabili nicio obligaţie ca urmare a desfiinţării contractului cât timp partea adversă nu a făcut dovada plăţii preţului, acesta fiind şi motivul rezoluţiunii contractului.

Tribunalul a constatat că nu se poate reţine excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti în raport de obligaţia recurentului-pârât-reclamant privind restituirea sumei de bani plătită cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că prin această sentinţă s-a dispus rezoluţiunea vânzării şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantului să restituie imobilul intimatului-pârât-reclamant B..

Totodată, a apreciat că, deşi este adevărat că, în litigiul anterior, s-a reţinut expres că în sarcina intimatului-pârât-reclamant nu se va stabili nicio obligaţie ca urmare a desfiinţării contractului cât timp cealaltă parte nu a făcut dovada plăţii preţului, acesta fiind şi motivul rezoluţiunii contractului, nu există autoritate de lucru judecat deoarece instanţa nu s-a pronunţat cu privire la restituirea preţului întrucât la momentul respectiv acesta nu fusese achitat, plata fiind efectuată la 30 martie 2018, deci după pronunţarea de către instanţa de apel, fiind invocată în recurs (în dosarul nr. x/2016) ca o situaţie nouă, ce nu a făcut obiectul judecăţii.

A mai reţinut şi că, deşi a fost rezoluţionat contractul prin hotărâre iar apelul a fost respins, intimatul-pârât-reclamant a ridicat suma de 232.845 RON, reprezentând preţ al contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, după rămânerea definitivă a deciziei pronunţate în apel, prin decizia civilă nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, părţile trebuie repuse integral în situaţia anterioară.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a validat raţionamentul tribunalului, arătând că în mod corect prima instanţă a analizat considerentele sentinţei civile nr. 244 din data de 22 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dar şi pe cele ale deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, prin raportare şi la împrejurarea nouă apărută pe parcursul desfăşurării litigiului, respectiv consemnarea preţului aferent contractului de vânzare-cumpărare şi ridicarea acestuia de către reprezentantul recurentului-pârât-reclamant, ulterior soluţionării apelului împotriva sentinţei prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului.

Pin urmare, a arătat că situaţia de fapt, la momentul la care în prezentul dosar prima instanţă a soluţionat cauza, era diferită de cea de la momentul la care Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 întrucât, între timp, preţul a fost consemnat de cumpărător şi ridicat de vânzător, iar analiza puterii de lucru judecat se impunea a se face şi din această perspectivă.

Totodată, a apreciat că nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat nici statuările din cuprinsul deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă referitoare la lipsa de efecte juridice a plăţii efectuate pe parcursul soluţionării litigiului, cât timp acestea au vizat plata ca situaţie de fapt nouă intervenită după pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel, împrejurare care nu putea fi valorificată însă în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, în care instanţa analizează doar aspectele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., soluţia instanţelor de fond neputând fi verificată şi sub aspectul temeiniciei.

În esenţă, ceea ce a pretins recurentul-pârât-reclamant este nesocotirea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, cu privire la lipsa de efecte juridice a plăţii preţului şi la neobligarea sa la restituirea acestuia, precum şi că, în ipoteza în care s-ar menţine hotărârea recurată, s-ar ajunge în situaţia în care va fi contrazisă sentinţa civilă nr. 244 din data de 22 februarie 2017 pronuntă în acelaşi dosar, prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatului-reclamant-pârât să îi restituie imobilul, fără a se stabili în sarcina sa vreo obligaţie.

Critica este nefondată.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte, conform reglementării actuale, două manifestări procesuale, respectiv aceea de excepţie procesuală şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit aspect în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

În manifestarea sa de excepţie procesuală [art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], aceasta corespunde unui efect negativ de natură să oprească a doua judecată, iar, valorificarea prezumţiei, respectiv a efectului pozitiv al lucrului judecat [art. 431 alin. (2) C. proc. civ..], presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Ca atare, cum autoritatea de lucru judecat prezintă o importanţă primordială pentru securitatea raporturilor juridice, fiind de natură a pune capăt proceselor repetate cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă, atât timp cât temeiul este grefat pe aceeaşi situaţie de fapt, autoritatea de lucru judecat există, prin raportare la preeminenţa caracterului factual al cauzei.

În acelaşi sens, în doctrină, s-a reţinut faptul că doar într-o astfel de interpretare autoritatea de lucru judecat ar putea funcţiona drept o piedică eficientă în faţa încercărilor unei părţi de a deduce judecăţii aceeaşi chestine litigioasă ce rezultă din aceleaşi fapte.

Astfel, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât-reclamant, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi incidentă în speţă, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la restituirea preţului, ci, în circumstanţele în care a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi tocmai pentru că preţul nu fusese plătit, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin stabilirea în sarcina intimatului-reclamant-pârât a obligaţie de a restitui imobilul către recurentul-pârât-reclamant.

Or, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care s-a constatat rezoluţiunea presupune ca tot ce s-a executat în baza acestuia să fie restituit, însă singura obligaţie care era îndeplinită, la momentul la care instanţele devolutive s-au pronunţat în dosarul nr. x/2016, era cea de predare a imobilului către intimatul-reclamant-pârât, care a intrat în posesia acestuia fără a o îndeplini pe cea care îi revenea, respectiv aceea de a achita preţul contractului.

Prin urmare, este evident că, faţă de situaţia de fapt reţinută în litigiul anterior, nu se putea dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic în raport cu o obligaţie care nu fusese executată - plata preţului.

Totodată, în dosarul având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, instanţa de recurs nu a valorificat împrejurarea că, după pronunţarea hotărârii din apel, la data de 30 martie 2018, intimatul-reclamant-pârât a consemnat preţul la dispoziţia părţii adverse, ci s-a raportat la situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, pe care nu o mai putea restabili în recurs, arătând că decizia recurată a fost pronunţată la data de 8 februarie 2018, iar o modificare a situaţiei de fapt ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să ducă la casarea acesteia.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de recurs, potrivit căreia plata preţului după pronunţarea unei hotărâri în sensul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului nu produce efecte juridice, Înalta Curte constată că interpretarea pe care o propune recurentul-pârât-reclamant nu poate fi primită, fiind una prin care partea scoate din context această concluzie a instanţei.

Contrar celor susţinute de către recurentul-pârât-reclamant, constatarea privind lipsa efectelor juridice a plăţii preţului contractului de vânzare-cumpărare nu a fost reţinută de către instanţa de recurs cu relevanţă pentru toate acţiunile prin care părţile ar putea invoca această situaţie de fapt, ci doar în raport cu soluţionarea cererii de rezoluţiune a contractului şi cu circumstanţele concrete din dosarul nr. x/2016 - plata preţului după pronunţarea hotărârii recurate prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Nu se poate reţine nici că, prin menţinerea sentinţei pronunţate în prezenta cauză, s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de tribunal asupra cererii de rezoluţiune a contractului, cele statuate, în sensul că nu s-a făcut dovada plăţii preţului şi că în sarcina recurentului-pârât-reclamant nu se va stabili nicio obligaţie în urma desfiinţării contractului, neputându-se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, care se circumscrie unei alte situaţii de fapt, care a fost născută tocmai ca urmare a plăţii preţului de către intimatul-reclamant-pârât.

Prin urmare, schimbarea situaţiei de fapt avute în vedere la pronunţarea hotărârii a cărei autoritate de lucru judecat se invocă înlătură posibilitatea părţii de a se apăra prin opunerea cu valoare de adevăr în prezentul litigiu a acestor dezlegări din procesul anterior.

Este lipsită de finalitatea urmărită de recurentul-pârât-reclamant şi critica prin care acesta susţine că în mod greşit s-a reţinut că temeiul restituirii este răspunderea civilă contractuală, neputându-se constata nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul aplicării greşite a unor norme de drept material, ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, analizând critica prin care se afirmase caracterul neîntemeiat al acţiunii intimatului-reclamant-pârât, din perspectiva temeiului de drept invocat în susţinerea acesteia, instanţa de apel a constatat caracterul nefondat, apreciind că argumentele părţii sunt contrare efectelor rezoluţiunii contractelor, astfel cum acestea au fost interpretate în mod constant atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă.

A constatat că singurul temei juridic în baza căruia se poate cere restituirea prestaţiilor ce au fost executate în temeiul unui contract desfiinţat este cel contractual cât timp plata preţului s-a făcut în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în schimbul predării dreptului de proprietate asupra apartamentului, fiind fără relevanţă din acest punct de vedere faptul că plata efectivă a acestuia nu a fost făcută concomitent cu încheierea actului, în sensul de instrumentum, câtă vreme intenţia părţilor a fost clară cu privire la natura actului încheiat.

De asemenea, a constatat că, deşi rezoluţiunea contractului produce efecte retroactiv, considerându-se că acesta nu a fost încheiat niciodată, în situaţia în care restituirea prestaţiilor executate în temeiul contractului se solicită printr-o acţiune separată decât cea având ca obiect rezoluţiunea, temei al acesteia sunt tot dispoziţiile legale în materie contractuală, aceasta fiind una subsecventă, în care se pune în discuţie efectele pentru părţi ale neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre aceasta, faptul ilicit ce a determinat situaţia litigioasă fiind o neexecutare a obligaţiilor contractuale şi nicidecum unul delictual.

În plus, raportat la momentul la care s-a pronunţat în mod definitiv soluţia cu privire la rezoluţiunea contractului, respectiv data respingerii recursului prin decizia nr. 2360 din data de 12 decembrie 2019 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că nu poate fi primită nici concluzia potrivit căreia acţiunea de faţă ar fi trebuit întemeiată pe dispoziţiile legale în materia plăţii nedatorate, plata efectuată în cauză fiind făcută în temeiul contractului cât timp acesta era încă în fiinţă la momentul efectuării ei.

Or, chiar dacă s-ar accepta opinia recurentului-pârât-reclamant că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că temeiul acţiunii îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, nici în atare circumstanţe nu se poate concluziona în sensul nelegalităţii deciziei atacate, în contextul în care prin aceasta s-a menţinut soluţia tribunalului în sensul obligării recurentului-pârât-reclamant la restituirea preţului, în raport de împrejurarea că instanţele, în litigiul anterior, au dispus definitiv rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea recurentului-pârât-reclamant la restituirea apartamentului cumpărat, plata preţului făcută ulterior pronunţării hotărârii, dar până la rămânerea definitivă a acesteia, nu se mai justifică şi se impune a fi restituită tot în baza principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Efectul esenţial al rezoluţiunii îl reprezintă desfiinţarea retroactivă a contractului, astfel că părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat.

De altfel, chiar instanţa de apel a reţinut incidenţa efectelor rezoluţiunii contractului, care, în speţă, în mod cert, reprezintă temeiul în care s-a dispus restituirea preţului contractului.

Este nefondată şi critica prin care recurentul-pârât-reclamant pretinde nesocotirea de către instanţă a principiului disponibilităţii care impunea soluţionarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, critică aptă a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel a soluţionat cauza în raport cu cele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, prin care intimatul-reclamant-pârât a argumentat pretenţia de restituire a preţului prin efectele rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, dând eficienţă acestor efecte ce impun repunerea părţilor în situaţia anterioară, a apreciat întemeiată solicitarea intimatului-reclamant-pârât şi a menţinut soluţia pronunţată de tribunal asupra acestui capăt de cerere.

Astfel, o atare modalitate de soluţionare a cauzei nu relevă niciun act de încălcare a principiului disponibilităţii, judecarea pricinii realizându-se în coordonatele trasate şi stabilite prin argumentele prezentate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererea de recurs şi legalitatea hotărârii atacate în raport cu acestea şi cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Reţinând soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, astfel cum aceasta a fost menţionată anterior, constatând, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât-reclamant, apreciază întemeiată cererea formulată de intimatul-reclamant-pârât A. şi îl va obliga pe recurentul-pârât-reclamant B. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.760 RON, dovedite prin factura şi chitanţa aflate la dosarul de recurs şi a căror valoare este considerată a fi corespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocatul ales al intimatului-reclamant-pârât, care a formulat întâmpinare şi s-a prezentat în faţa instanţei susţinând poziţia părţii pe care o reprezintă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1395A din data de 30 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât-reclamant B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.760 RON, către intimatul-reclamant-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.