Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1566/2024 AI generated

Broadcast remuneration base post-tax abolition and inapplicability of extended collective management absent a framework contract

Case Number Decizia nr. 1566/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed both appeals as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s partial admission of the collective management organization’s (CMO) claim and ordering the public television broadcaster to pay approximately 54,620 RON in additional remuneration and 86,624 RON in penalties, while maintaining the dismissal of claims for the period after the interim manager’s mandate. The dispute concerned the calculation of copyright remuneration for the broadcast of literary works, specifically whether the inclusion of state budget allocations in the remuneration base, agreed upon in a 2018 protocol to offset the abolition of the TV service tax, applied retroactively to 2017 and whether the CMO could claim extended collective management rights or tort damages for continued broadcast after the protocol's expiration. The Court ruled that the CMO was not entitled to invoke extended collective management under Article 137(2) of Law No. 8/1996 because no "framework contract" existed between the parties, distinguishing this from the methodology established in an arbitral award; it further determined that the 2018 protocol was strictly limited to the interim manager’s mandate, though its terms regarding the remuneration base applied from the entry into force of Law No. 1/2017 due to a valid 2017 preliminary agreement; consequently, the Court rejected the CMO’s claim for triple damages under Article 188 of Law No. 8/1996, finding that the broadcaster did not commit a tortious act as it had requested a license and paid remuneration according to the applicable methodology.

Legislator headnote

AI generated

art. 453 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, art. 21 din Legea nr. 8/1996, art. 137 din Legea nr. 8/1996, art. 1186 C. civ; Broadcast remuneration base post-tax abolition and inapplicability of extended collective management absent a framework contract: Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Keywords

AI generated
copyright remuneration broadcasting right framework contract management contract collective agreement interpretation of a judgment

Cited Legislation

AI generated
art. 453 alin. (2) C. proc. civ
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996
8/1996, republicată, modificată şi completată, şi invocă aplicarea gestiunii colective extinse, prevăzute la art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
art. 21 din Legea nr. 8/1996
Conform art. 21 din Legea nr. 8/1996 (fostul art.
art. 137 din Legea nr. 8/1996
Recurenta-reclamantă a subliniat că art. 137 din Legea nr. 8/1996 permite ca dreptul de comunicare publică să fie exploatat atât prin contracte individuale/colective (direct de către titularii de drepturi), cât şi prin contracte-cadru (de către organismele de gestiune colectivă).
art. 1186 C. civ
1196 şi a art. 1186 C. civ.
art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996
Conform art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, printre atribuţiile organismelor de gestiune colectivă se regăseşte şi aceea de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârile recurate cuprind motive contradictorii sau motive străine de cauză.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2024

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, astfel cum a fost completată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune (SRTV), a solicitat obligarea pârâtei la plata: diferenţei de remuneraţie datorate pentru radiodifuzarea operelor scrise din repertoriul A., începând cu 1 februarie 2017 şi până în prezent, conform metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi protocolului încheiat între părţi la 7 februarie 2018, cuantificate la suma de 146.515 RON; penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, pentru diferenţele de remuneraţii neachitate la termen; cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin utilizarea (prin radiodifuzare), începând cu 28 martie 2018, fără autorizare prealabilă, a operelor din repertoriul gestionat de către reclamantă, cuantificând acest prejudiciu la suma de 262.689 RON.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1559 din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea aşa cum a fost modificată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune (SRTV), ca neîntemeiată.

I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1101A din data de 1 iulie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1559 din data de 26 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a anulat în parte sentinţa apelată, numai în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în temeiul protocolului încheiat între părţi la 7 februarie 2018, pentru perioada până la data de 27 martie 2018 inclusiv, a reţinut cauza în vederea evocării fondului cu privire la aceste pretenţii, stabilind termen pentru continuarea judecăţii, cu citarea părţilor, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în evocarea fondului: a admis cererea de majorare a onorariului expertului cu suma de 2.800 RON; a obligat-o pe reclamantă să consemneze în termen de 7 zile de la data deciziei diferenţa de onorariu cuvenită expertului; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 54.620,10 RON remuneraţii şi 86.624,38 RON penalităţi de întârziere, penalităţile urmând a curge în continuare până la data plătii efective a sumei asupra cărora sunt calculate; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 11.950 RON cheltuieli de judecată [6.000 RON onorariu avocaţial în primă instanţă, 10.000 RON onorariu avocaţial în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., 5.800 RON onorariu expert, 150 RON taxe judiciare de timbru în primă instanţă şi în apel].

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziilor civile nr. 1101A din data de 1 iulie 2022 şi nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Societatea Română de Televiziune.

II.2. Cererile de recurs

II.2.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Printr-o primă critică, în esenţă, recurenta-reclamantă a afirmat nelegalitatea concluziei instanţei de apel prin care aceasta, în aplicarea art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiţia încheierii unui contract-cadru între părţi care să vizeze dreptul de comunicare publică prin satelit.

A menţionat că, pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere interpretarea literală a textului de lege, astfel cum se menţionează în chiar hotărârea recurată.

În opinia recurentei-reclamante, această interpretare a legii este greşită, legiuitorul neavând ca scop fixarea unei anumite forme pe care să o îmbrace manifestarea de voinţă a părţilor, ci intenţia lor de a include în acordul dintre ele dreptul de comunicare publică prin satelit.

Ca atare, a arătat că, deşi în definiţia legală cuprinsă în art. 21 din Legea nr. 8/1996, noţiunea de radiodifuzare are aptitudinea de a include comunicarea publică prin satelit, un acord de voinţă al părţilor care nu menţionează expres comunicarea publică prin satelit, ci doar radiodifuzarea (adică un contract individual/colectiv de cesiune a dreptului de radiodifuzare încheiat de titular sau o licenţă cu privire la acest drept acordată de organismul de gestiune colectivă), nu va acoperi şi dreptul de comunicare publică.

A susţinut că, în speţă, ceea ce trebuia identificat în relaţia dintre părţile litigante era existenţa sau nu a unei manifestări de voinţă care să vizeze şi dreptul de comunicare publică prin satelit, iar nu dacă această manifestare de voinţă îmbracă sau nu forma unui contract-cadru în sensul literal al termenului.

Recurenta-reclamantă a subliniat că art. 137 din Legea nr. 8/1996 permite ca dreptul de comunicare publică să fie exploatat atât prin contracte individuale/colective (direct de către titularii de drepturi), cât şi prin contracte-cadru (de către organismele de gestiune colectivă).

Prin urmare, a apreciat că noţiunea de contract-cadru, din textul legal menţionat, priveşte în realitate obiectul acordului de voinţă, condiţia stabilită de lege fiind aceea a încheierii între organismul de gestiune colectivă şi organismul de televiziune/radiodifuziune a unui acord referitor la comunicarea publică prin satelit a operelor dintr-un anumit domeniu (acord in rem, iar nu in personam).

Astfel, a considerat că, prin voinţa legiuitorului, de un asemenea acord, indiferent de forma pe are o îmbracă, vor putea beneficia şi titularii de drepturi nereprezentaţi de niciun organism de gestiune colectivă în măsura în care ei nu decid înlăturarea acestor efecte printr-un contract de gestiune încheiat în mod direct.

A arătat că, aşa cum a mai precizat anterior pe parcursul litigiului, potrivit art. 1 din metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală:

"În sensul prezentei metodologii, prin radiodifuzare se înţelege emiterea unei opere de către un organism de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public, precum şi transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public".

În concluzie, a susţinut că, întrucât metodologia este aplicabilă în relaţia dintre părţi, iar aceasta priveşte în mod expres comunicarea publică prin satelit, cerinţa legală a existenţei unui acord de voinţă între părţi este în mod evident îndeplinită, interpretarea dată de instanţa de apel în sensul inexistenţei unui contract-cadru în sensul literal al termenului fiind greşită.

În opinia recurentei-reclamante, este greşit şi argumentul potrivit căruia necesitatea contractului cadrul este prevăzută de legiuitor şi pentru a reprezenta cadrul care să stabilească modalitatea în care sunt calculate sau datorate remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi nemembri, în realitate, aceste aspecte nefiind relevante, având în vedere că remuneraţia este datorată în raport cu minutajul de emisie - singurul aspect important este acela al identificării titularilor de drepturi nemembri, modalitatea de calcul a remuneraţiei fiind cea cuprinsă în metodologie.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală şi în raport cu cele reţinute cu privire la protocolul din data de 7 februarie 2018, fiind, în opinia sa, rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale referitoare la formarea contractului şi în special a art. 1196 şi a art. 1186 C. civ. referitoare la acceptarea şi încheierea (prelungirea) contractului.

A menţionat că părţile litigante au interpretat modificarea normativă adusă de Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative (prin care a fost eliminată taxa pentru serviciul public de televiziune care era inclusă în baza de calcul a remuneraţiei procentuale datorate de către recurenta-pârâtă, fiind înlocuită cu fonduri de la bugetul de stat) în sensul că locul taxei TV în baza de calcul a remuneraţiei trebuie să fie luat de alocaţia bugetară destinată a acoperi cheltuielile care anterior erau suportate din această taxă.

Totodată, a subliniat că această interpretare cu privire la lipsa impactului schimbării sursei de finanţare asupra veniturilor rezultate din utilizare reprezintă o chestiune de principiu, nefiind influenţată de eventuala durată limitată în timp a actului juridic ce o conţine.

De altfel, a apreciat că nici nu se poate imagina ca natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului său să fie influenţată într-o anumită perioadă de modificarea sursei de finanţare, iar în altă perioadă să nu fie influenţată de aceasta.

În consecinţă, a susţinut că eliminarea taxei TV nu poate afecta remuneraţia titularilor de drepturi (autorii operelor radiodifuzate), în schimb, are caracter tranzitoriu includerea în baza de calcul a unei alocaţiei bugetare, până la adoptarea unei noi metodologii ce va stabili cea mai adecvată soluţie.

Cu privire la prelungirea aplicării protocolului din data de 7 februarie 2018, cu caracter preliminar, a arătat că această prelungire vizează nu interpretarea potrivit căreia modificarea sursei de finanţare a părţii adverse nu schimbă natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului pe care îl gestionează, ci includerea în baza de calcul a alocaţiei bugetare.

În opinia recurentei-reclamante, prelungirea aplicării protocolului din data de 7 februarie 2018 cu privire la includerea alocaţiei bugetare în baza de calcul este evidenţiată de împrejurarea că H.C.D. nr. 1148 din data de 20 decembrie 2017 (care constituie temeiul încheierii acestui protocol) prevede aplicarea protocoalelor încheiate cu organismele de gestiune (inclusiv a protocolului din data de 7 februarie 2018) pe durata mandatului directorului general interimar, ulterior urmând a fi solicitată aprobarea Consiliului de Administraţie al SRTV.

A apreciat recurenta-reclamantă că din acest fapt rezultă voinţa neîndoielnică a recurentei-pârâte de a prelungi durata protocoalelor, până la adoptarea unei noi metodologii, iar sarcina solicitării aprobării Consiliului de Administraţie al SRTV nu poate reveni altcuiva decât părţii adverse.

Totodată, a precizat că nu are calitatea să formulez o asemenea solicitare şi nici pârghiile prin care să urmărească derularea menţionatei proceduri de aprobare, singurul mijloc de verificare aflat la îndemâna sa fiind cel bazat pe continuarea radiodifuzării operelor din repertoriul său şi după expirarea protocolului din data de 7 februarie 2018, or, radiodifuzarea acestor opere, astfel cum rezultă chiar din raportările care i-au fost comunicate de către partea adversă, a continuat şi după data de 28 martie 2018.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că un indiciu al prelungirii tacite a protocolului din data de 7 februarie 2018 îl reprezintă continuarea radiodifuzării operelor din repertoriul său şi după expirarea acestuia, câtă vreme, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, utilizarea este condiţionată de acordarea unei "autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii".

A arătat că, având în vedere calificarea schimbării sursei de finanţare a recurentei-pârâte ca nemodificând natura veniturilor obţinute din utilizarea repertoriului său este o chestiune de principiu, nesupusă expirării, devine evident că expirarea remediului consacrat prin protocolul din data de 7 februarie 2018 (includerea alocaţiei bugetare în baza de calcul) nu poate conduce la aplicarea vechii metodologii.

A apreciat că neprelungirea protocolului din data de 7 februarie 2018 ar conduce recurenta-pârâtă la o utilizare ilicită a repertoriului său, nemaiexistând criterii pentru calculul remuneraţiei, or, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceasta putea utiliza repertoriul său numai cu autorizare prealabilă, la cererea acesteia, adresată anterior utilizării şi în schimbul unei remuneraţii.

Prin urmare, a susţinut că, prin protocolul din data de 7 februarie 2018, părţile au recunoscut că Legea nr. 1/2017 a fost adoptată din considerente ţinând de eficientizarea activităţii părţii adverse şi de reducere a poverii fiscale pentru cetăţeni, iar nu pentru a lipsi de venituri pe titularii de drepturi, beneficiari ai remuneraţiei.

A precizat că, în preambulul protocolului, părţile au recunoscut caracterul inechitabil al calculării remuneraţiei numai în raport cu veniturile proprii (reduse substanţial ca urmare a eliminării taxei pentru serviciul public de televiziune), precum şi dorinţa părţilor de a reglementa amiabil remuneraţiile până la aplicarea unei noi metodologii, acesta fiind motivul pentru care recurenta-pârâtă a acceptat noua ofertă de a contracta pe care a emis-o.

A mai arătat şi că, într-adevăr, protocolul din data de 7 februarie 2018 a fost încheiat pe o perioadă determinată, dar nu pentru a stabili pentru o asemenea perioadă caracterul inechitabil al calculării remuneraţiei numai în raport cu veniturile proprii, ci pentru a stabili o modalitate de reechilibrare a situaţiei intervenite ca urmare a apariţiei Legii nr. 1/2017.

Ca atare, a apreciat că este esenţial să se facă o distincţie între acordul părţilor cu privire la reglementarea remuneraţiilor până la adoptarea unei noi metodologii (chiar dincolo de perioada limitată de aplicare a protocolului) şi aplicarea limitată a soluţiei includerii alocaţiei bugetare în baza de calcul (pe perioada aplicării protocolului).

A precizat că pentru perioada ulterioară aplicării protocolului, recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a solicita aprobarea Consiliului de Administraţie al SRTV, or, singura concluzie ce se desprinde din continuarea difuzării operelor din repertoriul său este aceea a obţinerii acestei aprobări, câtă vreme părţile au stabilit caracterul inechitabil al raportării remuneraţiilor doar la venitul propriu, iar partea adversă nu a formulat o altă propunere de calcul.

În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută concluzia instanţei de apel potrivit căreia libertatea contractuală ar implica şi dreptul de a nu contracta, respectiv de a nu consimţi la prelungirea contractului în termeni identici/similari protocolului, întrucât obiectul consimţământului nu privea decât modalitatea de remediere a caracterului inechitabil al prevederilor Legii nr. 1/2017, părţile nemaigăsindu-se în situaţia de a aplica metodologia în forma sa iniţială, ci ajustată cu acest principiu stabilit de părţi.

Totodată, a menţionat că, după expirarea protocolului, i-a permis în continuare recurentei-pârâte utilizarea repertoriului, iar aceasta a continuat să îl utilizeze fără a formula o altă propunere de calcul al remuneraţiilor şi fără să îi comunice un eventual refuz din partea Consiliului de Administraţie al SRTV de a aproba menţinerea alocaţiei bugetare în baza de calcul.

A mai criticat recurenta-reclamantă şi cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale şi nici pentru obligarea recurentei-pârâte la plata triplului remuneraţiei, arătând că soluţia pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 162 alin. (1) lit. b) şi art. 188 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Astfel, a susţinut că, în cazul în care s-ar stabili că protocolul nu mai este aplicabil între părţi începând cu data de 28 martie 2018 (respectiv că aplicarea acestuia nu ar fi fost prelungită în mod tacit), atunci ne-am găsi în situaţia unei utilizări de către partea adversă a repertoriului pe care îl gestionează, după data de 28 martie 2018, fără ca aceasta să fi obţinut o autorizare prealabilă potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, explicaţia fiind aceea că, odată cu încheierea protocolului din data de 7 februarie 2018 şi indiferent de durata de aplicare a acestuia, părţile au stabilit cu valoare de principiu că modificarea sursei de finanţare a SRTV nu schimbă natura veniturilor rezultate din utilizarea repertoriului pe care îl gestionează pentru a nu prejudicia pe titularii de drepturi, autorii operelor radiodifuzate.

În opinia recurentei-reclamante, rezultă că nici în cazul neaplicării după data de 28 martie 2018 a protocolului, nu se poate reveni la o interpretare literală a pct. 6 al metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, care să conducă la reducerea bazei de calcul al remuneraţiei, ci la o situaţie în care modalitatea de determinare a bazei de calcul nu este stabilită de către părţi, ceea ce echivalează cu nedeterminarea remuneraţiei cuvenite faţă de cele convenite cu valoare de principiu de către părţi în sensul că remuneraţia ar fi inechitabil să mai fie determinată doar în raport cu veniturile proprii ale recurentei-pârâte.

Ca atare, a susţinut că nu sunt respectate dispoziţiile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, care consacră dreptul organismului de gestiune colectivă "să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii".

A subliniat recurenta-reclamantă că, în cazul expirării protocolului la data de 28 martie 2018, utilizarea în continuare de către partea adversă a repertoriului pe care îl gestionează era condiţionată de formularea de către aceasta a unei cereri (anterioare utilizării), astfel, că iniţiativa aparţinea recurentei-pârâte care, în absenţa obţinerii unei autorizaţii prealabile, a utilizat în mod ilicit operele din repertoriul său, iar utilizarea a fost recunoscută prin raportările semestriale făcute.

A apreciat că sunt întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel: recurenta-pârâtă a săvârşit o faptă ilicită constând în utilizarea operelor din repertoriul său în absenţa autorizării prealabile prevăzute de art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996; fapta i-a cauzat un prejudiciu (în calitate de organism de gestiune colectivă ce reprezintă pe membrii mandanţi), determinat de lipsirea autorilor reprezentaţi de remuneraţia cuvenită pentru radiodifuzarea operelor acestora; legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât în cazul în care recurenta-pârâtă ar fi cerut autorizarea, ar fi fost determinată şi remuneraţia cuvenită; fapta este săvârşită cu vinovăţie, recurenta-pârâtă cunoscând faptul că nu poate utiliza opera fără a obţine autorizare prealabilă (în condiţiile în care aprecia că protocolul din data de 7 februarie 2018 nu va produce efecte după data de 28 martie 2018).

Susţinând că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 188 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, a considerat că: este îndreptăţită să solicite, în numele şi pentru titularii de drepturi pe care îi reprezintă, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; în absenţa unor criterii de cuantificare a prejudiciului suferit, este îndreptăţită să solicite triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite (a evaluat, provizoriu, prejudiciul suferit la suma de 262.689 RON, aceasta fiind explicitată în cuprinsul cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată).

În concluzie, recurenta-reclamantă a afirmat că nu poate fi reţinută interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că simpla utilizare a repertoriului de către recurenta-pârâtă în temeiul unui drept pe care pretinde că îl are şi cu achitarea unei remuneraţii în cuantumul pe care îl apreciază ca fiind corect ar face inaplicabile prevederile art. 188 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

A considerat că, în realitate, cum între părţi există un acord care constată ca inechitabilă raportarea remuneraţiilor doar la veniturile proprii ale recurentei-pârâte, aceasta pretinde că protocolul nu mai este aplicabil, iar părţile nu au stabil altă modalitate de calcul a remuneraţiilor, partea adversă radiodifuzează fără drept operele din repertoriul său, iar, cum o modalitate de calcul a remuneraţiilor nu poate fi identificată, devin incidente prevederile art. 188 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, referitoare la plata triplului remuneraţiilor legal datorate.

II.2.2. Cererea de recurs formulată de pârâta Societatea Română de Televiziune

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă şi a precizat că nu contestă considerentele instanţei de apel prin care s-au respins capetele de cerere ca neîntemeiate în acord cu sentinţa pronunţată de prima instanţă, ci doar soluţia curţii de apel prin care a fost anulată în parte sentinţa tribalului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârile recurate cuprind motive contradictorii sau motive străine de cauză.

Astfel, a pretins că instanţa de apel, pe de o parte, a constatat că protocolul încheiat între părţi la data de 7 februarie 2018 este valabil pe durata mandatului directorului general B., reţinând forţa obligatorie a acestuia potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., iar, pe de altă parte, a constatat în mod nelegal şi fără o motivare că acesta a fost valabil de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017 şi până la data de 27 martie 2018 inclusiv.

A subliniat recurenta-pârâtă că, prin aceste hotărâri cu motive contradictorii şi nemotivate s-a instituit obligaţia de plată a unor remuneraţii suplimentare faţă de sumele plătite de SRTV, prin extinderea efectelor protocolului din data de 7 februarie 2018, dincolo de perioada expres prevăzută în cuprinsul acestuia, adică interimatul directorului general B., cuprins între 27 septembrie 2017 şi 27 martie 2018, având în vedere faptul că recurentei-reclamante i-au fost respinse în parte pretenţiile astfel cum au fost modificate.

Totodată, a subliniat că, deşi a motivat în mod legal aspectul privind aplicarea metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cu excepţia perioadei cuprinse între 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, instanţa de apel, în mod contradictoriu, a apreciat că singura critică întemeiată priveşte pretenţiile formulate în baza protocolului din 7 februarie 2018, pentru perioada în care acesta a fost în vigoare, respectiv pentru perioada de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017 - adică şi până la 28 martie 2018 inclusiv.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel, cu ocazia analizării celui de-al doilea motiv de apel, în cuprinsul deciziei civile nr. 1101A din data de 1 iulie 2022, cu referire la extinderea efectelor protocolului din 7 februarie 2018 şi dincolo de perioada expres prevăzută în cuprinsul acestuia, adică interimatul directorului general B., a reţinut că este valabil doar pe durata mandatului şi s-a pronunţat doar cu privire la protocolul încheiat între părţi la data de 7 februarie 2018 fără a face trimiteri la procesul-verbal de negociere semnat la data de 10 iulie 2017.

De asemenea, a precizat că, prin decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, instanţa de apel a dat eficienţă unui proces-verbal care nu este semnat de directorul general al SRTV B., care a semnat protocolul, şi care nu are valoare de contract - în raport cu care nu a menţionat nimic în decizia civilă nr. 1101A din data de 1 iulie 2022.

A menţionat că procesul-verbal de negociere semnat la data de 10 iulie 2017 a fost modificat implicit prin semnarea protocolului încheiat între părţi la data de 7 februarie 2018, în care se menţionează valabilitatea acordului părţilor - perioada 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018 (durata mandatului directorului general interimar).

Recurenta-pârâtă a subliniat că procesul-verbal din data de 10 iulie 2017 a constituit un act premergător încheierii protocolului din data de 7 februarie 2017, în care se prevede, la art. 2.4, că "trimestrele I, II şi III 2017 rămân în discuţie pentru baza de calcul definitivă având în vedere că cea comunicată de SRTV este provizorie, urmând a se recalcula şi plăti conform bazei de calcul definitivă pe care SRTV o va negocia şi raporta" şi, astfel, prin protocolul semnat la data de 7 februarie 2018, aceleaşi părţi au modificat clauzele din procesul-verbal din data de 10 iulie 2017, cărora instanţa de apel a înţeles să le dea eficienţă.

Ca atare, a susţinut că nu există un protocol valabil, semnat de către părţi, care să poată extinde retroactiv includerea alocaţiilor bugetare în baza de calcul şi aferent perioadei 1 februarie 2017 - 26 septembrie 2017, astfel cum a stabilit instanţa, încălcând dispoziţiile privind forţa obligatorie a actelor juridice semnate de părţi.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi a modificat dispoziţiile art. 1 din protocol, prin extinderea perioadei de valabilitate a acestuia.

A reiterat susţinerea potrivit căreia protocolul din data de 7 februarie 2018 a fost încheiat, conform dispoziţiilor art. 1, pe perioada mandatului directorului general interimar al SRTV, respectiv pentru perioada 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, conform Hotărârilor Parlamentului nr. 73/2017 şi 16/2018.

De asemenea, a arătat că Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2017, deci cu 7 luni şi 3 zile înaintea datei stabilite de părţi pentru începerea duratei protocolului, astfel că perioada de valabilitatea a acestuia a fost extinsă de către instanţă în mod nelegal cu încălcarea dispoziţiilor art. 12, art. 1166, art. 1169, art. 1170, art. 1266-art. 1270 C. civ., fără a exista o clauză contractuală care să o oblige şi la plata diferenţelor de remuneraţii aferente perioadei 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017.

Recurenta-pârâtă a menţionat şi că procesul-verbal din data de 10 iulie 2017 a fost încheiat înaintea protocolului din data de 7 februarie 2018 şi în acesta se preciza în mod expres că se va supune aprobării conducerii SRTV, A. şi C., deci acesta nu avea valoarea unui acord încheiat de către părti, nefiind semnat de ordonatorul de credite conform dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, cum este cazul protocolului care a fost semnat de directorul general interimar (ordonator de credite).

A arătat că a respectat întocmai protocolul, iar acesta a produs efecte juridice, conform înţelegerii părţilor, numai pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că perioada 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017 este inclusă în protocol şi a obligat-o la plata diferenţei de remuneraţie şi penalităţi, validând calculele efectuate prin raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat de expert D..

Totodată, a afirmat că protocolul încheiat între A., C. şi SRTV în data de 7 februarie 2018 a avut ca obiect modul de calcul al remuneraţiilor datorate de SRTV autorilor de opere scrise din repertoriul gestionat de A. şi C., fiind încheiat pe o perioadă limitată, respectiv pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV, iar, după încheierea perioadei de aplicabilitate a protocolului, niciunul din cele două organisme de gestiune colectivă semnatare nu au înţeles să solicite încheierea unui nou protocol.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte partea adversă consideră satisfăcătoare reglementarea radiodifuzării operelor scrise conform metodologiei în vigoare (în lipsa unei noi metodologii sau a unui nou protocol), acceptând ca radiodifuzarea să se efectueze în condiţii similare cu cele anterioare semnării protocolului (conform metodologiei).

În condiţiile în care este vorba despre aplicarea unui protocol tripartit, a apreciat că este relevant faptul că organismul de gestiune colectivă C. nu a înţeles să solicite reînnoirea protocolului sau prelungirea acestuia şi nici nu a acţionat în instanţă SRTV.

A arătat şi că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că reprezintă în instanţă şi interesele organismului de gestiune colectivă C., iar faptul că aceasta colectează remuneraţiile cuvenite membrilor C. nu semnifică acordul de reprezentare în instanţă al acestui organism de gestiune colectivă.

Recurenta-pârâtă a subliniat că ratione temporis instanţa de apel a interpretat nelegal dispoziţiile procesului-verbal şi ale protocolului, cu încălcarea prevederilor C. civ., iar, în afara duratei protocolului, raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate exclusiv de metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

A menţionat că protocolul din data de 7 februarie 2018 este încheiat în aplicarea prevederilor metodologiei anterior menţionate, iar, în aplicarea prevederilor acestei metodologii, radiodifuzează opere scrise din repertoriul recurentei-reclamante încă din anul 2012 şi va continua utilizarea acestora până la stabilirea unei noi metodologii în domeniu, respectând prevederile legale (comunică lista operelor radiodifuzate, raportul privind baza de calcul şi achită remuneraţiile stabilite conform pct. 6 din metodologie).

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a validat propria culpă a părţii adverse care nu a solicitat modificarea protocolului şi cu includerea perioadei 1 februarie 2017 - 27 septembrie 2017.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune cu privire la recursul declarat de reclamanta A.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar, pe cale de excepţie, a invocat tardivitatea şi nulitatea recursului.

În susţinerea excepţiei tardivităţii, a arătat că decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti a fost comunicată părţilor în data de 7 decembrie 2023, iar partea adversă a depus cererea de recurs în data de 8 ianuarie 2024, cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Invocând excepţia nulităţii recursului reclamantei, a arătat că aceasta şi-a întemeiat calea de atac în mod formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate fiind invocate apărări de fond asupra cărora instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în cele două faze procesuale devolutive.

În combaterea susţinerilor formulate prin cererea de recurs de recurenta-reclamantă, a arătat că aceasta doreşte să înlăture efectele gestiunii colective facultative prevăzute la art. 146 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată şi completată, şi invocă aplicarea gestiunii colective extinse, prevăzute la art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

În opinia sa, prin schimbarea regimului juridic privind gestionarea dreptului de radiodifuzare a operelor scrise, recurenta-reclamantă a încercat să obţină nejustificat şi nelegal extinderea reprezentării titularilor de drepturi care nu îi sunt membri şi nici C., solicitând remuneraţii mai mari faţă de cele datorate pentru utilizarea repertoriului aparţinând numai membrilor celor două organisme de gestiune colectivă.

A subliniat că dreptul de radiodifuzare a operelor scrise este gestionat colectiv facultativ, conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată şi completată, iar metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti se întemeiază exclusiv pe prevederile legale ce reglementează gestiunea colectivă facultativă.

Totodată, a precizat că, în cazul gestiunii colective facultative, partea adversă: îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care i-au acordat mandat; elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat; permite, la cererea utilizatorilor, accesul prin mijloace electronice la repertoriul de opere gestionat, dintre cele utilizate de solicitant, precum şi la lista titularilor de drepturi de autor, români şi străini, pe care îi reprezintă (pct. 1 şi 9 din metodologie) - criteriile principale de negociere ale metodologiei au fost atât repertoriul gestionat de organismul de gestiune colectivă, pentru membrii proprii, cât şi proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi, conform art. 164 din Legea nr. 8/1996, republicată.

A apreciat că recurenta-reclamantă încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată, prin asimilarea gestiunii colective obligatorii/extinse cu gestiunea colectivă facultativă, deşi legiuitorul a reglementat în mod expres cele două situaţii juridice distincte - gestiunea colectivă extinsă se aplică în România începând din anul 2019, odată cu reglementarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

În ceea ce priveşte comunicarea publică prin satelit, a menţionat că nu există un contract-cadru încheiat între părţi în baza art. 137 din Legea nr. 8/1996, până în prezent recurenta-reclamantă nemanifestându-şi intenţia încheierii unui asemenea contract-cadru.

A susţinut că art. 137 din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată şi completată nu este aplicabil în speţa dedusă judecăţii, condiţiile de radiodifuzare a operelor din repertoriul recurentei-reclamante fiind stabilite exclusiv de metodologia în vigoare, iar solicitarea părţii adverse este greşit întemeiată, contravine dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 8/1996 şi principiului juridic conform căruia excepţiile sunt de strictă interpretare.

De asemenea, a arăta că definiţia radiodifuzării include comunicarea publică prin satelit, conform prevederilor art. 21 lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată, modificată şi completată, iar raporturile dintre părţile litigiului sunt guvernate exclusiv de metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

A precizat că, începând cu aprilie 2022 şi până în prezent: a comunicat raportul privind utilizarea operelor scrise aparţinând numai membrilor recurentei-reclamante, listele prezentate constituind baza de repartizare a remuneraţiilor încasate de organismele de gestiune colectivă către titularii de drepturi; a comunicat baza de calcul a remuneraţiilor procentuale, proporţional cu ponderea utilizării, în activitatea de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv de recurenta-reclamantă numai pentru proprii membri; a exclus de la calculul remuneraţiei procentuale contractele încheiate direct cu titularii de drepturi, care nu sunt membri ai părţii adverse; a achitat remuneraţiile trimestriale, stabilite conform metodei de calcul din metodologia în vigoare.

Recurenta-pârâtă a arătat şi că, odată cu transpunerea în legislaţia naţională a Directivei nr. 790/2019, ce a fost realizată prin Legea nr. 69/2022, dreptul de comunicare publică prin satelit este supus gestiunii colective extinse, reglementate la art. 1451 din Legea nr. 8/1996.

Ţinând seama de modificările sus-menţionate, în vigoare din 4 aprilie 2022, precum şi de faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, a apreciat că recurenta-reclamantă putea să iniţieze negocierea unei noi metodologii care să reglementeze gestiunea colectivă extinsă a dreptului de comunicare publică prin satelit, însă nu a procedat în acest sens.

Cu privire la susţinerile recurentei-reclamante vizând efectele în timp ale protocolului încheiat între părţi la data de 7 februarie 2018, a reluat cele arătate sub acest aspect prin propriul recurs şi a subliniat că protocolul a fost încheiat pe o perioadă limitată, respectiv pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV, mandat care a presupus exercitarea unor prerogative restrânse, pe parcursul unei perioada strict limitate - 27 septembrie 2017 - 27 martie 2018, context în care, protocolul nu prevedea posibilitatea prelungirii tacite.

În combaterea motivului de recurs prin care recurenta-reclamantă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, a arătat că, în aplicarea şi cu respectarea metodologiei în vigoare, radiodifuzează opere scrise din repertorul părţii adverse încă din anul 2012 şi va continua utilizarea acestora până la stabilirea unei noi metodologii în domeniu.

În ceea ce priveşte existenţa autorizaţiei licenţă neexclusivă, a menţionat că organismul de gestiune colectivă nu a respectat niciodată prevederile Legii nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată şi completată.

A susţinut că, pe de o parte, organismele de gestiune colectivă, în aplicarea Legii nr. 69/2022, erau obligate să actualizeze autorizaţiile licenţă neexclusivă, fără a mai fi necesară o solicitare din partea utilizatorilor, iar, pe de alt parte, deşi a formulat o solicitare în acest sens, partea adversă este singurul organism de gestiune colectivă care nu a răspuns acesteia şi a preferat să o trimită societăţii de avocatură, deşi activitatea de autorizare este atributul exclusiv al recurentei-reclamante.

Totodată, a precizat că, prin decizia nr. 103 din data de 7 decembrie 2022, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a dispus măsuri de intrare în legalitate faţă de partea adversă, în vederea respectării dispoziţiilor art. 170 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 8/1996, raportat la dispoziţiile art. III din Legea nr. 69/2022.

A subliniat că recurenta-reclamantă: a refuzat încheierea autorizaţiei licenţă-neexclusivă, dar a continuat să primească lista operelor radiodifuzate şi raportul privind baza de calcul, precum şi să încaseze remuneraţiile stabilite conform metodologiei în vigoare; nu şi-a îndeplinit niciodată, începând cu anul 2012, obligaţia legală de a emite autorizaţia licenţă neexclusivă către SRTV, siuaţie în care nu se poate cunoaşte care este temeiul legal în baza căruia a încasat remuneraţiile datorate propriilor membrii; nu respectă prevederile propriului statut - art. 7 lit. a); după încetarea aplicării protocolului şi după republicarea Legii nr. 8/1996 din 2018 şi modificarea acesteia din 2022, a încălcat prevederile legale, acţionând discreţionar, întrucât SRTV nu a primit nicio adresă prin care recurenta-reclamantă să refuze motivat acordarea autorizaţiei licenţă neexclusivă, iar dările de seamă aferente activităţii desfăşurate în anii 2019 şi 2022 nu cuprind refuzul de acordare a autorizaţiei licenţă neexclusivă către SRTV.

II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. cu privire la recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a susţinut caracterul nefondat al motivului de recurs dezvoltat de către partea adversă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa a argumentat în mod explicit admiterea apelului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii pentru întreaga perioadă 1 februarie 217 - 27 martie 2018, precum şi corelaţia dintre procesul-verbal din 10 iulie 2017 şi protocolul din 7 februarie 2017.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre conţinând motive contradictorii sau străine de natura cauzei, ci o decizie care argumentează minuţios caracterul întemeiat al pretenţiilor sale pe întreaga perioadă 1 februarie 2017 - 27 martie 2018.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune şi respingerea motivului de recurs prin care partea adversă a susţinut incidenţa ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a subliniat că nu se poate reţine o aplicare greşită a unor dispoziţii de drept material, având în vedere că, în realitate, instanţa de apel nu a extins aplicarea protocolului din data de 7 februarie 2018, ci a reţinut existenţa a două acorduri de voinţă ale părţilor - procesul-verbal din 10 iulie 2017 şi protocolul din 7 februarie 2017 -, precum şi faptul că al doilea îl confirmă pe cel dintâi.

II.3.3. Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă A. la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune

Solicitând respingerea excepţiei tardivităţii recursului pe care l-a declarat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia civilă nr. 1049A din data de 7 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, i-a fost comunicată la data de 7 decembrie 2023, iar recursul a fost depus la data de 4 ianuarie 2024, în interiorul termenului prevăzut de lege.

Totodată, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de partea adversă, precizând că a indicat temeiul de drept al căii de atac ca fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a motivat amplu cererea de recurs, arătând că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit: art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, art. 1196 şi art. 1186 C. civ., precum şi art. 162 alin. (1) lit. b) şi art. 188 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta-reclamantă a solicitat şi înlăturarea celorlalte apărări formulate prin întâmpinare de către partea adversă, cu consecinţa admiterii recursului pe care l-a declarat.

Astfel, cu privire la cele susţinute de recurenta-pârâtă în raport cu chestiunea vizând gestiunea colectivă a dreptului de comunicare prin satelit, a subliniat că legiuitorul nu a avut ca scop fixarea unei anumite forme pe care să o îmbrace manifestarea de voinţă a părţilor, ci intenţia lor de a include în acordul dintre ele dreptul de comunicare publică prin satelit.

În opinia recurentei-reclamante ceea ce trebuia identificat în relaţia dintre părţi era existenţa sau nu a unei manifestări de voinţă care să vizeze dreptul de comunicare publică prin satelit, iar nu dacă această manifestare de voinţă îmbracă sau nu forma unui contract-cadru în sensul literar al termenului.

A susţinut că, în condiţiile în care metodologia este aplicabilă în relaţia dintre părţi, iar aceasta priveşte în mod expres comunicarea publică prin satelit, cerinţa legală a existenţei unui acord de voinţă între părţi este îndeplinită.

În ceea ce priveşte aspectul ce vizează prelungirea tacită a protocolului din data de 7 februarie 2018, a precizat că, în realitate, părţile litigante au interpretat modificarea normativă adusă prin Legea nr. 1/2017 în sensul că locul taxei TV în baza de calcul al remuneraţiei trebuie să fie luată de alocaţia bugetară destinată a acoperii cheltuielile care anterior erau suportate din această taxă.

A subliniat că această interpretare reprezintă o chestiune de principiu, nefiind influenţată de eventuala durată limitată în timp a actului juridic care o conţine, iar expirarea remediului consacrat pin protocolul din data de 7 februarie 2018 nu poate conduce la aplicarea vechii metodologii, ci la o utilizare ilicită de către partea adversă a repertoriului său.

Cu referire la susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, a arătat că, în realitate, în situaţia în care s-ar stabili că protocolul din data 7 februarie 2018 nu mai este aplicabil între părţi începând cu data de 28 martie 2018, atunci ne-am afla în situaţia unei utilizări a repertoriului de către partea adversă fără ca aceasta să fi obţinut o autorizare prealabilă, potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel: recurenta-pârâtă a săvâşit o faptă ilicită constând în utilizarea operelor din repertoriul său în absenţa autorizării prealabile prevăzute de art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, faptă ce i-a cauzat un prejudiciu (în calitate de organism de gestiune colectivă ce reprezintă pe membrii mandanţi), determinat de lipsirea autorilor reprezentaţi de remuneraţia cuvenită pentru radiodifuzarea operelor acestora; legătura de cauzalitate este evidentă, întrucât în cazul în care recurenta-pârâtă ar fi cerut autorizarea ar fi fost determinată şi remuneraţia cuvenită; fapta este săvârşită cu vinovăţie, recurenta-pârâtă cunoscând faptul că nu poate utiliza opera fără a obţine autorizare prealabilă.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 aprilie 2024, în temeiul art. 4711 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantă şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, inclusiv în raport cu excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată prin întâmpinare de recurenta-pârâtă.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

II.5.1. Prioritar, în raport cu prevederile art. 248 C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate de parte nu este aptă de încadrare în motivele de casare strict prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a dezvoltat argumente care tind a demonstra greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a unor norme de drept material din Legea nr. 8/1996 şi, respectiv, din C. civ. - art. 137 alin. (2), art. 162 alin. (1) lit. b) şi art. 188 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, precum şi art. 1186 şi 1196 C. civ. -, critici apte a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, prin întâmpinare.

II.5.2. Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.5.2.1. Recursul declarat de reclamanta A.

În prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 8/1996, astfel cum acestea sunt numerotate în forma în vigoare la acest moment şi nu în cea de la data raporturilor juridice deduse judecăţii. Or, în contextul în care, pe de o parte, pretenţiile recurentei-reclamante vizează perioada 1 februarie 2017 - la zi, iar, pe de altă parte, textele legale invocate au acelaşi conţinut în ambele forme ale legii (singurul aspect diferit fiind generat de renumerotarea articolelor), Înalta Curte, în analiza pe care urmează a o efectua, se va referi la acestea, astfel cum au fost indicate de către parte.

Prin primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [fostul art. 119 alin. (2)], atunci când a concluzionat că nu este îndreptăţită să acţioneze decât în numele titularilor de drepturi care i-au acordat mandat.

Conform art. 21 din Legea nr. 8/1996 (fostul art. 151), de la care a pornit raţionamentul recurentei-reclamante în dezvoltarea acestei critici:

"În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înţelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public".

Or, definiţia radiodifuzării pe care recurenta-reclamantă a redat-o şi care include comunicarea publică prin satelit reprezintă un aspect care nu a fost contestat în speţă, astfel că, din această perspectivă, nu se poate pune în discuţie o eventuală neconformitate a deciziei recurate cu prevederile legale aplicabile cauzei.

Potrivit art. 137 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996:

"(1) Titularii dreptului de autor pot cesiona drepturile lor pentru comunicarea publică prin satelit unui organism de radiodifuziune sau de televiziune, numai printr-un contract încheiat fie prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, fie individual. (2) Contractul-cadru încheiat între un organism de gestiune colectivă şi un organism de radiodifuziune sau de televiziune, pentru comunicarea publică prin satelit a unei categorii de opere aparţinând unui anumit domeniu, îşi poate produce efectele extinse şi faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă, dacă această comunicare către public prin satelit are loc simultan cu radiodifuzarea terestră efectuată de către acelaşi organism emiţător. Titularul de drepturi nereprezentat are posibilitatea în orice moment să înlăture producerea efectelor extinse ale contractului-cadru, printr-un contract individual sau colectiv."

Prin prezentul demers judiciar, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata diferenţei de remuneraţie datorate pentru radiodifuzarea operelor scrise din repertoriul său, obiect al cererii de chemare în judecată în raport cu care atât părţile, cât şi instanţele de fond au reţinut incidenţa Legii nr. 8/1996 şi a metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În speţă, ceea ce susţine recurenta-reclamantă este că în mod greşit instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi nu a dat eficienţă gestiunii colective extinse, reţinând doar ipoteza gestiunii colective facultative a dreptului ce face obiectul metodologiei anterior menţionate.

Gestiunea colectivă are rolul de a asigura legătura între titulari şi utilizatori, facilitând accesul utilizatorilor şi remunerarea titularilor, fiind sistemul prin care o societate de gestiune colectivă administrează de comun acord, în baza unui mandat, drepturile şi monitorizează, colectează şi distribuie plăţile remuneraţiilor, în numele titularilor.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, gestiunea colectivă poate fi obligatorie, extinsă sau facultativă.

Potrivit art. 146 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, ce reglementează gestiunea colectivă facultativă, poate fi gestionat colectiv dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că:

"Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat".

Pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pretins a fi fost interpretate greşit de către instanţa de apel, situaţia premisă de la care porneşte analiza condiţiilor a căror îndeplinire determină concluzia că ne aflăm în situaţia de excepţie a unei gestiuni colective extinse o reprezintă existenţa unui contract-cadru încheiat între organismul de gestiune colectivă şi organismul de radiodifuziune sau de televiziune cu privire la dreptul în baza căruia se solicită plata diferenţei remuneraţiilor.

Or, potrivit situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită de către instanţele devolutive şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, între părţile litigante nu a fost încheiat un atare contract-cadrul, împrejurare care înlătură aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale evocate, în absenţa unui contract-cadru încheiat între părţi, concluzia că în speţă este incidentă doar ipoteza gestiunii colective facultative este una legală, conformă cu dispoziţiile legii speciale privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Potrivit art. 1176 alin. (1) C. civ., contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta, însă interpretarea noţiunii de "contract-cadru" din cuprinsul dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pe care recurenta-reclamantă o propune, prin trimiterea la încheierea unui acord, indiferent de forma pe care o îmbracă, cu privire la comunicarea publică prin satelit a operelor dintr-un anumit domeniu, lipseşte de conţinut tocmai prevederile legale a căror incidenţă o susţine, care, reglementând o situaţie de excepţie sunt de strictă interpretare.

Trimiterile pe care recurenta-reclamantă le face, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, la metodologia stabilită prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificată în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu pot determina concluzia existenţei contractului-cadru la care se referă dispoziţiile Legii nr. 8/1996, contract-cadru în a cărui prezenţă ar putea fi reţinută ipoteza gestiunii colective extinse, în raport cu titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă.

Nu se poate pune semnul egalităţii între acordul care a stat la baza stabilirii metodologiei şi existenţa contractului-cadru, respectiv îndeplinirea condiţiilor impuse de legea specială pentru a opera gestiunea colectivă extinsă, cele afirmate de către recurenta-reclamantă fiind înlăturate tocmai de dezlegările date prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012, prin care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat apelul declarat de recurenta-reclamantă împotriva hotărârii arbitrale nr. 4 din data de 22 martie 2012, reţinând că, în speţă, gestiunea colectivă este facultativă, precum şi că "Utilizarea prin radiodifuzare de către organismele de televiziune a operelor scrise şi operelor de artă vizuală aduse anterior la cunoştinţa publică şi aflate înăuntrul termenelor de protecţie prevăzute de lege se poate realiza numai în baza unei autorizaţii sub formă de licenţă neexclusivă, eliberată în formă scrisă de către A. şi/sau E., după caz, pentru repertoriul gestionat de acestea pe baza mandatului acordat de titularii drepturilor de autor."

Astfel, chiar cele statuate în cuprinsul metodologiei de care a înţeles să se prevaleze recurenta-reclamantă contrazic critica părţii prin care a pretins că în mod greşit instanţa de apel nu a dat eficienţă gestiunii colective extinse şi a efectelor pe care incidenţa acesteia în speţă le-a avea asupra remuneraţiei datorate de partea adversă, acordul care a stat la baza metodologiei vizând repertoriul gestionat de organismul de gestiune colectivă în baza mandatului dat de titularii drepturilor de autor.

De altfel, un alt argument reţinut de către instanţa de apel, atunci când a apreciat că nu este incidentă ipoteza gestiunii colective extinse şi care nu a fost criticat punctual de către recurenta-reclamantă, este autoritatea de lucru judecat de care se bucură dezlegările date prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti (irevocabilă).

A constatat că, soluţionând apelul declarat de recurenta-reclamantă împotriva hotărârii arbitrale nr. 4 din data de 22 martie 2012 pronunţate de către Completul de Arbitraj desemnat de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, curtea de apel a înlăturat ca nefondată cererea prin care se susţinuse includerea veniturilor obţinute din întreaga activitate de radiodifuzare, iar nu doar a veniturilor organismelor de televiziune rezultate din radiodifuzarea repertoriului gestionat colectiv.

Ca atare, a apreciat că a intrat în puterea lucrului judecat considerentul prin care curtea de apel (în procedura de stabilire a metodologiei) a reţinut că este inechitabilă plata de către organismele de televiziune a remuneraţiei către recurenta-reclamantă, prin luarea în considerare, în baza de calcul şi a veniturilor obţinute din radiodifuzarea de opere pentru care organismele de televiziune plătesc direct în baza contractelor încheiate direct cu titularii dreptului de autor, având în vedere că gestiunea colectivă din speţă este facultativă.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că este inadmisibil ca recurenta-reclamantă să se prevaleze în prezenta cauză de altă interpretare, care să tindă la a modifica baza de calcul fixată prin metodologie, în sensul includerii şi a altor opere decât cele incluse în repertoriul pe care îl gestionează colectiv, reglementarea privind baza de calcul, limitată la repertoriul acesteia, rezultând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-un proces în care recurenta-reclamantă a participat şi care, deci, este obligatorie şi produce plenar efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat faţă de aceasta.

Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivului de recurs prin care recurenta-reclamantă a pretins nelegalitatea concluzie instanţei de apel în sensul că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită să acţioneze decât în numele titularilor de drepturi care i-au acordat mandat, neincidenţa în cauză a ipotezei gestiunii colective extinse fiind legal constatată în raport cu reglementarea de la art. 137 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi cu lipsa contractului-cadru încheiat între părţi, şi, în plus, argumentată inclusiv prin valorificarea autorităţii de lucru judecat a decizie nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la care recurenta-reclamantă nu a formulat susţineri prin care să tindă a o înlătura.

Este lipsit de finalitatea urmărită de parte şi motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la formarea contractului şi în special a art. 1186 şi a art. 1196 C. civ., atunci când a apreciat că protocolul din data de 7 februarie 2018 ar fi avut o aplicabilitate limitată în timp, nefiind asumat tacit în continuare de către recurenta-pârâtă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, prin Hotărârea Comitetului Director al SRTV nr. 1148/2017 privind încheierea de protocoale cu organismele de gestiune colectivă, s-a aprobat încheierea de protocoale cu organismele de gestiune colectivă, printre care şi recurenta-reclamantă, care să aibă ca obiect menţinerea veniturilor care, anterior Legii nr. 1/2017, erau incluse în baza de calcul, iar, potrivit art. 2 din hotărâre, protocoalele prevăzute la alin. (1) îşi produc efectele pe durata mandatului directorului general interimar, ulterior urmând a fi solicitată aprobarea Consiliului de administraţie al SRTV.

A reţinut că, în aceste condiţii, părţile au încheiat protocolul din data de 7 februarie 2018, prin care au convenit a include în baza de calcul al remuneraţiei stabilite prin metodologie şi alocaţia bugetară destinată să înlocuiască taxa pe serviciul public de televiziune, iar, potrivit art. 1 din protocol, acesta se încheie pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV.

Instanţa de apel a constatat că, în speţă, caracterul tranzitoriu al protocolului rezultă nu doar din prevederile explicite ale art. 1, ci şi din unele considerente incluse în preambulul acestuia, în care se arată, între altele, că: metodologia în vigoare prevede la art. 6 că alocaţiile bugetare nu fac parte din baza de calcul, iar prin aplicarea formulei numai la veniturile proprii, rezultă o remuneraţie pe care organismul de gestiune colectivă A. o consideră inechitabilă în raport de repertoriul gestionat; părţile doresc să stabilească remuneraţiile în mod amiabil şi tranzitoriu până la aplicarea unei noi metodologii şi nu prin litigiu judecătoresc; până la negocierea cu utilizatorii a unor noi metodologii, bazele de calcul aplicabile organismelor de televiziune sunt cele prevăzute de hotărârea arbitrală nr. 4/2012.

Prin urmare, faţă de cele menţionate în cuprinsul protocolului din data de 7 februarie 2018, atât în preambul, cât şi în art. 1, a constatat caracterul limitat în timp al prevederilor acestuia, perioada de aplicare a protocolului fiind prevăzută în mod expres, respectiv pe durata mandatului directorului general interimar, care s-a încheiat la data de 27 martie 2018.

Or, instanţa de recurs nu poate proceda la o reevaluare a celor constatate sub acest aspect de către curtea de apel, o conduită contrară echivalând cu o reapreciere asupra situaţiei de fapt şi a probelor administrate de instanţele devolutive, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora analizei instanţei de recurs nu îi pot fi supuse decât aspecte ce ţin de legalitatea şi nu de temeinicia deciziei atacate.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a pretins că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile C. civ. referitoare la formarea contractului, la acceptarea şi prelungirea acestuia, însă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu a adus argumente care să susţină nelegalitatea deciziilor recurate din această perspectivă, ci a prezentat cadrul juridic în care se circumscrie relaţia dintre părţi, a evidenţiat importanţa pe care o atribuie protocolului din data de 7 februarie 2018 şi arătat care este, în opinia sa, semnificaţia celor menţionate în Hotărârea Comitetului Director al SRTV nr. 1148/2017, precum şi a conduitei recurentei-pârâte după încetarea mandatului directorului general interimar.

Ca atare, ceea ce solicită recurenta-reclamantă este ca prin admiterea recursului să se valideze afirmaţia sa, în sensul aplicării prevederilor protocolului încheiat între părţi şi după momentul încetării mandatului directorului general interimar, ceea ce ar presupune infirmarea celor ce au fost reţinute de către instanţa de apel printr-o reanalizare şi o reapreciere a probatoriului deja administrat, ceea ce, aşa cum s-a arătat anterior, nu este permis instanţei de recurs.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 162 alin. (1) lit. b) şi ale art. 188 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reţinându-se că nu ar fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a părţii adverse şi nici pentru obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei.

Conform art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, printre atribuţiile organismelor de gestiune colectivă se regăseşte şi aceea de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii. Organismele de gestiune colectivă răspund în termen de maximum 10 zile la cererea acestora, indicând orice alte informaţii necesare acordării licenţei. În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu intenţionează să acorde licenţa neexclusivă pentru un anumit serviciu, va motiva refuzul în scris.

Art. 188 din acelaşi act normativ prevede că:

"(1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acţiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat. (2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)."

În speţă, recurenta-reclamantă a afirmat că, în măsura în care se apreciază că protocolul din data de 7 februarie 2018 nu ar mai fi aplicabil începând cu data de 28 martie 2018, atunci se impune a se reţine culpa recurentei-pârâte care utilizează repertoriul fără să fi obţinut o autorizaţie prealabilă.

Potrivit situaţie de fapt stabilite de instanţele devolutive şi în raport cu care prezenta instanţă de recurs este chemată a verifica aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în speţă, recurenta-pârâtă a făcut dovada solicitării autorizaţiei-licenţă neexclusivă, a refuzului nemotivat al recurentei-reclamante de a o emite, în condiţiile în care a continuat să primească raportările şi sumele de bani reprezentând remuneraţiile calculate potrivit metodologiei şi achitate de către organismul de televiziune.

Or, în contextul în care, după încetarea efectelor protocolului din data de 7 februarie 2018, raporturile dintre părţi sunt guvernate de prevederile metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală nr. 4 din data de 22 martie 2012, modificate în parte prin decizia nr. 184A din data de 18 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar recurenta-pârâtă a făcut dovada că şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă, a comunicat repertoriul utilizat şi a achitat remuneraţia datorată potrivit metodologiei, nu se poate reţine, cum, de altfel, a constatat şi instanţa de apel, săvârşirea unei fapte ilicite de către organismul de televiziune, cu consecinţa, pe planul răspunderii civile delictuale, a neîndeplinirii uneia dintre condiţiile ce se cere a fi cumulativ întrunite pentru angajarea acesteia.

Totodată, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, efectul neaplicării, începând cu data de 28 martie 2018, a celor stabilite prin protocolul din data de 7 februarie 2018, nu este generarea unui vid în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a bazei de calcul al remuneraţiei, împrejurare de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că acesta este prevăzută în mod expres la pct. 6 din metodologie.

Astfel, potrivit metodologiei:

"Baza de calcul al remuneraţiei prevăzute la pct. 5 este constituită din totalitatea veniturilor brute trimestriale, rezultate din activitatea de radiodifuzare, sau totalitatea cheltuielilor ocazionate de utilizare, din care se scad taxa pe valoarea adăugată, taxa locală de publicitate, taxa pentru publicitatea băuturilor alcoolice, precum şi alocaţiile şi subvenţiile bugetare."

În realitate, prin susţinerile formulate, recurenta-reclamantă încearcă să prelungească aplicarea modalităţii de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiei (cu includerea alocaţiilor bugetare), astfel cum a fost convenită de părţi prin protocolul din data de 7 februarie 2018, dincolo de momentul la care acesta şi-a încetat aplicabilitatea sau să obţină despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate de către recurenta-pârâtă, prevalându-se de o pretinsă culpă a acesteia care ar fi utilizat repertoriul organismului de gestiune colectivă fără niciun temei.

Or, ulterior încetării aplicabilităţii protocolului din data de 7 februarie 2018, aşa cum s-a arătat anterior şi în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, pe de o parte, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modalitatea de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiei fiind stabilită în cuprinsul metodologiei incidente raportului juridic dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine săvârşirea de către recurenta-pârâtă a unei fapte ilicite, împrejurare ce determină concluzia neîndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a organismului de televiziune.

Ca atare, faţă de cele anterior arătate, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi conformitatea hotărârilor recurate cu normele legale aplicabile speţei, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..

II.5.2.2. Recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune

Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că motivarea instanţei de apel este una contradictorie, întrucât, pe de o parte, s-a reţinut că protocolul încheiat între părţi la data de 7 februarie 2018 este valabil pe durata mandatului directorului general interimar B., reţinându-se forţa obligatorie a acestuia potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., iar, pe de altă parte, s-a constatat, în mod nelegal şi nemotivat, că acesta a fost valabil de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017.

Analizând decizia recurată prin prisma criticii formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată atât inexistenţa contradicţiei pretinse de către parte, cât şi motivarea clară a argumentelor pentru care s-a reţinut că modalitatea de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiei stabilite prin protocolul din data de 7 februarie 2017 se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că sunt lipsite de aplicabilitate şi de altfel, vădit nefondate criticile prin care recurenta-pârâtă a susţinut că protocolul ar fi fost în vigoare doar 1 lună, neproducând efecte şi pentru anul 2017, o atare interpretare vidând de conţinut înţelegerea părţilor.

A arătat că procesul-verbal încheiat între părţi la data de 10 iulie 2017, care reprezintă la rândul său un contract, statuează expres că părţile au convenit pentru anul 2017 menţinerea în baza de calcul şi a sumelor provenite din alocaţia bugetară destinate a acoperi cheltuielile care, anterior, erau suportate din taxa pe serviciul public de televiziune.

Totodată, a constatat că prevederile procesului-verbal sunt preluate în cuprinsul protocolului din data de 7 februarie 2018, neputându-se astfel susţine că respectivul protocol nu a produs efecte pentru anul 2017.

Ca atare, Înalta Curte observă că instanţa de apel a argumentat de ce a apreciat că prevederile cuprinse în protocolul din data de 7 februarie 2018 cu privire la modalitatea de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiilor (prin includerea alocaţiei bugetare) sub aplicabile începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017, neputându-se, astfel, constata o nemotivare a soluţiei din această perspectivă.

Contrar celor pretinse de recurenta-pârâtă nu se poate reţine existenţa unor motive contradictorii care au fundamentat soluţia instanţei de apel, întrucât, în contextul în care a arătat că protocolul din data de 7 februarie 2018 a fost valabil pe durata mandatului directorului general interimar al SRTV (27 septembrie 2017 - 28 martie 2018), curtea de apel a apreciat că prevederile cuprinse în acesta cu referire la modalitatea de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiei îşi produc efecte de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2017, întrucât protocolul le-a preluat din procesul-verbal din data de 10 iulie 2017, prin care se statuase în mod expres că părţile au convenit pentru anul 2017 menţinerea în baza de calcul a sumelor provenite din alocaţia bugetară.

Prin urmare, instanţa de apel a valorificat acordul de voinţă al părţilor exprimat prin protocolul încheiat la data de 7 februarie 2018, pentru perioada pentru care s-a prevăzut în mod expres că acesta produce efecte, iar, pentru perioada anterioară, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2017, a dat eficienţă procesului-verbal încheiat între părţi la data de 10 iulie 2017, proces-verbal ale căror prevederi cu privire la modalitatea de stabilire a bazei de calcul al remuneraţiilor au fost preluate întocmai în cuprinsul protocolului, statuând astfel cu privire la perioada în care aceste prevederi îşi produc efectele, chestiune care prezintă în concret relevanţă în soluţionarea cauzei.

Susţinerile recurentei-pârâte prin care aceasta critică concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma valorificării procesului-verbal din data de 10 iulie 2017, nu pot fi primite, dat fiind faptul că acestea se situează în afara analizei pe care o poate efectua instanţa de recurs, punând în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârilor recurate şi nu de legalitatea acestora, în încercarea părţii de a înlătura valoarea probatorie a acestuia cu privire la perioada în care şi-au produs efectele prevederile prin care părţile au convenit ca în baza de calcul a remuneraţiilor să intre şi sumele provenite din alocaţiile bugetare.

Or, aşa cum s-a mai arătat, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în faza procesuală a recursului nu este permisă o reapreciere asupra probelor deja administrate în cauză, o atare analiză vizând temeinicia soluţiei instanţei de apel, criticile formulate sub acest aspect neputând fi, astfel, încadrate în niciunul dintre cazurile de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nici criticile prin care recurenta-pârâtă a pretins incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt apte a reprezenta veritabile motive de recurs, în contextul în care partea, deşi a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 12, art. 1166, art. 1169, art. 1170, art. 1266-1270 C. civ., nu a dezvoltat critici concrete prin care să arate în ce mod s-a manifestat nesocotirea de către instanţa de apel a acestor norme de drept material, ci a expus împrejurări ce ţin de situaţia de fapt a speţei, relevând aspectele care în opinia sa rezultă din aceasta.

Or, o atare dezvoltare a unui motiv de recurs, prin care se prezintă circumstanţele de fapt ale speţei, nu respectă rigorile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care enumeră limitativ ipotezele în care se poate cere casarea unei hotărâri, prevăzându-se expres că este vorba numai despre motive de nelegalitate.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârilor recurate în raport cu criticile formulate de către recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respinge recursul declarat de către aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Societatea Română de Televiziune împotriva deciziilor civile nr. 1101A din data de 1 iulie 2022 şi nr. 1049A din data de 7 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.