Compensation for loss of use following statutory land restitution: accrual of damages from judgment finality rather than physical handover

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galaţi, prin primar, să dispună obligarea acesteia să îl pună în posesia terenului în suprafaţă de 861,66 mp, situat în municipiul Galaţi, str. x, fost 35, colţ cu str. x; să readucă terenul de 861,66 mp la stadiul existent anterior datei de 14 februarie 2001, respectiv să ridice de pe teren lucrările edificate fără autorizaţie de construire, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 151/AP din 4 februarie 2015 a Curţii de Apel Braşov; la plata despăgubirii în sumă de 8.168 RON lunar, echivalentă a sumei de 1.937 euro, pentru perioada 4 februarie 2015 - 4 ianuarie 2017 (în total, 201.000 RON, echivalentul sumei de 44.543 euro), şi în continuare, până la ridicarea lucrărilor şi punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555, art. 1527, art. 1531 şi art. 1537 C. civ.. Conform precizărilor reclamantului de la termenul de judecată din 19 aprilie 2019, temeiul juridic al cererii este reprezentat de dispoziţiile de drept comun, iar nu de cele ale Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 13 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului, decedat pe parcursul procesului, la data de 7 mai 2018, respectiv a numitelor B., C. şi D..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 815 din 5 iulie 2019, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a respins cererea privind punerea în posesie a reclamantelor, ca fiind rămasă fără obiect. A respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., continuată de moştenitoarele B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Galaţi, prin primar.

3. Apelul

Împotriva sentinţei nr. 815 din 5 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă au declarat apel reclamantele B., C. şi D.. Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi la 23 august 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din camera de consiliu nr. 2274 din 28 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus strămutarea dosarului nr. x/2016 de la Curtea de Apel Galaţi la Curtea de Apel Ploieşti.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 505 din 19 martie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele B., C. şi D., în calitate de succesoare în drepturi ale reclamantului A., împotriva sentinţei nr. 815 din 5 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă.

Dispozitivul acestei decizii a fost completat prin decizia nr. 1161 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în sensul obligării apelantelor-reclamante să plătească intimatului Municipiul Galaţi, prin primar, suma de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Hotărârea de casare

Prin decizia nr. 85 din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 505 din 19 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă. A dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă la 17 martie 2022.

6. Hotărârea instanţei de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1779 din 9 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantele B., C. şi D., în calitate de moştenitoare ale reclamantului A., împotriva sentinţei nr. 815 din 5 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Galaţi, prin primar. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul să readucă terenul situat în municipiul Galaţi, str. x, jud. Galaţi, la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, conform deciziei civile nr. 151/2015 pronunţate de Curtea de Apel Braşov. A respins, în rest, cererea. A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei. A admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligându-l pe intimat la plata către apelantele-reclamante a sumelor de 3.352 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, şi 7.500 de RON, constând în onorariu de avocat.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 1779 din 9 iunie 2022 pronunţate de aceeaşi instanţă, formulată de petentele B., C. şi D., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Galaţi, prin primar. L-a obligat pe pârât să readucă terenul situat în Municipiul Galaţi, str. x, jud. Galaţi, la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 151/2015 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, în sensul că lucrările ce urmează a fi ridicate sunt trotuar şi pastilă (195,63 mp, spaţii verzi, 283,63 mp, parcare, şi spaţiu carosabil 382,40 mp), astfel cum acestea au fost determinate prin raportul de expertiză înregistrat la BLE Tribunalul Galaţi sub nr. x/20.03.2006.

7. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1779 din 9 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au declarat recurs reclamantele B., C. şi D., precum şi pârâtul Municipiul Galaţi, prin primar.

7.1 Recursul reclamantelor B., C. şi D.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, încălcând dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Sub un prim aspect, recurentele au învederat că, în raport de decizia civilă nr. 151/AP din 4 februarie 2015 a Curţii de Apel Braşov, instanţa de apel a stabilit că există o faptă prejudiciabilă, constând în încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate asupra terenului care le aparţine. Cu toate acestea, curtea a reţinut că dreptul recurentelor la despăgubire s-a născut la momentul punerii lor în posesia imobilului, iar nu la cel al încălcării dreptului.

În acest context, recurentele au afirmat că hotărârea instanţei de apel cuprinde dispoziţii contradictorii referitoare la stabilirea momentului naşterii dreptului lor la despăgubiri, în sensul că s-a recunoscut dreptul lor de proprietate cu toate atributele sale, începând cu data pronunţării deciziei nr. 151/AP din 4 februarie 2015 de către Curtea de Apel Braşov, precum şi fapta prejudiciabilă, respectiv ocuparea terenului, fără titlu, începând cu această dată, reţinându-se că dreptul lor la despăgubiri se naşte la momentul punerii în posesie.

Contrar acestora, recurentele au afirmat că instanţa de apel nu le-a recunoscut dreptul de a fi despăgubite, neexistând un temei juridic pentru a se considera că acest drept este valabil doar în situaţia semnării protocolului de predare-primire de punere în posesie.

Pornind de la conţinutul art. 1357 C. civ., au menţionat că, de vreme ce există un drept recunoscut, precum şi o faptă prejudiciabilă, atunci există un drept şi o obligaţie corelativă la despăgubiri, însă nu prin raportare la un moment luat ca referinţă în mod arbitrar, astfel cum a procedat instanţa de apel, ignorând caracterul constitutiv al dreptului real prin hotărârea menţionată, întrucât acesta nu poate fi influenţat de executarea voluntară sau silită, demersurile vizând emiterea protocolului de predare-preluare a imobilului, analizate în considerentele hotărârii recurate nefiind relevante.

Invocând cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 C. civ., precum şi a unor reguli de procedură.

Au afirmat că instanţa a reţinut greşit că momentul de la care se poate aprecia că deţin un titlu de proprietate, în raport de care ar putea să fie îndreptăţite la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, este cel al semnării protocolului de predare-preluare, 3 iulie 2017, apreciind eronat că hotărârile pronunţate în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive, pe motiv că, până la semnarea protocolului, pârâtul a fost de bună credinţă. În acest sens, au susţinut că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 948 alin. (4) C. civ., referitoare la dobândirea fructelor prin posesia de bună credinţă.

De asemenea, au învederat că, prin decizia nr. 151/AP din 4 februarie 2006, Curtea de Apel Braşov a constatat calitatea autorului reclamantelor de persoană îndreptăţită şi a obligat autoritatea locală să restituie imobilul. Au apreciat că aceste statuări produc efecte de la data pronunţării deciziei, din acel moment instituindu-se în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra imobilului şi impunându-se obligaţia pârâtului de a respecta acest drept, inclusiv în ceea ce priveşte atributul culegerii fructelor civile şi contravaloarea folosinţei bunului.

Recurentele au susţinut că este greşită hotărârea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că dreptul lor de folosinţă nu era născut anterior datei predării imobilului, 3 iulie 2017, cu motivarea că până la acea dată a operat prezumţia de bună credinţă în utilizarea cu titlu de către intimat a bunului. Au menţionat că prezumţia bunei credinţe a intimatului a încetat la data la care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod definitiv şi s-a impus obligaţia corelativă în sarcina pârâtului de restituire a bunului.

Astfel, momentul la care intimatul a cunoscut viciile titlului său, conform art. 498 alin. (5) C. civ., este cel la care hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu acesta, prin care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate a devenit executorie, respectiv producătoare de efecte juridice.

Au apreciat că instanţa de apel a ignorat efectul constitutiv al hotărârii definitive şi executorii asupra conduitei posesorului imobilului ca fiind de bună sau de rea credinţă, cu consecinţe asupra momentului la care poate fi analizată cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă, confundându-l cu demersurile de punere în executare a acestei hotărâri, deşi reaua credinţă în acest caz este distinctă de atitudinea debitorului în procedura de executare.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 498 alin. (5) din C. civ., cererea lor privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor începând cu data de 4 februarie 2016, a rămânerii definitive a hotărârii prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului fiind întemeiată.

Sub un alt aspect, recurentele au considerat că instanţa de apel a confundat obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de apreciere asupra calculului despăgubirii, indicat prin raportul de expertiză, şi a respins, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1352 C. civ., cererea de despăgubiri, reţinând că prejudiciul stabilit nu este cert.

În acest sens, au menţionat că au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea intimatului la plata despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului ce urma a fi stabilită prin raport de expertiză, fără a indica un criteriu anume.

Referinţa - posibilitatea exploatării terenului ca parcare - a fost aleasă de expert, în vederea cuantificării prejudiciului, fără a fi cerută de vreuna din părţi, pe baza criteriului celei mai bune utilizări posibile, această raportare având caracter general.

Instanţa de apel a respins cererea de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, confundând obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de calcul a întinderii dreptului cerut, omiţând să observe obiectul cererii de chemare în judecată şi că raportarea expertului la referinţa menţionată este generală.

Recurentele au menţionat că au invocat această chestiune la în precizările formulate la 7 aprilie 2022, solicitând, conform art. 1532 alin. (2) C. civ., emiterea unei adrese către expert pentru a preciza dacă valoarea indicată este egală cu venitul care s-ar putea obţine de pe un teren similar, de aceeaşi categorie, în urma exploatării lui.

Instanţa s-a declarat însă lămurită şi a respins această solicitare, încălcând dispoziţiile art. 1532 şi 1381 C. civ.

Recurentele au reclamat încălcarea acestor prevederi legale, cu privire la data naşterii dreptului la reparaţie şi al modului de determinare a prejudiciului, cauzat de pierderea unei şanse de a obţine un avantaj, precum şi a dreptului la un proces echitabil şi de acces la o instanţă.

Au arătat că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii împrejurări esenţiale ale cauzei, respectiv că a avut loc o încălcare a drepturilor lor de către autoritatea locală care este răspunzătoare pentru prejudiciul produs. Cu toate acestea, a respins în mod arbitrar cererea de chemare în judecată, încălcând obligaţia legală prevăzută la art. 1532 alin. (3) C. civ., respectiv, de a lămuri întinderea prejudiciului, soluţia din dispozitiv fiind nesusţinută şi fiind pur formală, echivalând cu nesoluţionarea cererii, adică lipsa accesului la o instanţă.

Chiar dacă, în cuprinsul expertizei s-a folosit "estimat", acesta nu era un motiv suficient pentru a considera că raportul de expertiză indicat de recurente ca probă în dosar să nu fie analizat sau ignorat, mai ales ca probă a prejudiciului.

Ignorând raportul de expertiză şi suplimentul la acesta, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, şi respingând cererea de chemare în judecată fără a lămuri întinderea prejudiciului, apreciat ca nefiind unul cert, soluţia instanţei de apel a fost considerată că nu este susţinută, echivalând cu nesoluţionarea cererii.

În realitate, prejudiciul este cert, fiind calculat de expert cu referire la criteriul celei mai bune utilizări, conform art. 1532 alin. (2) C. civ.

Instanţa, prin motive contrare prevederilor legale, a respins cererea în mod arbitrar, încălcând dreptul la un proces echitabil şi dreptul de acces la o instanţă, lăsând judecata fără soluţie, nesocotind obligaţiile legale mai sus arătate şi încălcând astfel şi dispoziţiile art. 1381 şi art. 555 C. civ., art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceasta.

7.2 Recursul pârâtului Municipiul Galaţi, prin primar

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, obligându-l pe pârât să readucă terenul în litigiu la stadiul fizic existent anterior notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 151/2015 a Curţii de Apel Braşov, în raport de dispoziţiile art. 555 şi ale art. 1527 C. civ., deşi în primă instanţă şi în apel, în primul ciclu procesual, s-au făcut discuţii cu privire la modificarea obiectului cererii de către reclamante, instanţa de apel nemaifăcând referire la acest aspect şi analizând acţiunea prin prisma normelor menţionate.

Recurentul a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere existenţa puterii de lucru judecat a deciziei nr. 151/AP/2015 a Curţii de Apel Braşov, întrucât în dosarul în care aceasta a fost pronunţată, dosarul nr. x/2008, cererea reclamantelor a fost analizată doar prin prisma contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu a celor de drept comun.

A susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 555 şi 1527 C. civ., precum şi pe cele ale art. 431-432 C. proc. civ., ignorând faptul că litigiul desfăşurat anterior între părţi a avut ca obiect o contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar prezentul litigiu a fost declanşat în baza normelor de drept comun.

8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 8 martie 2023, la recursul intimatului-pârât, recurentele-reclamante B., C. şi D. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 9 martie 2023, recurentul-pârât Municipiul Galaţi, prin primar, a depus întâmpinare la recursul reclamantelor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentele-reclamante au depus, la data de 3 aprilie 2023, răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât.

9. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursurile, stabilind termen pentru soluţionarea acestora în şedinţa publică din 16 mai 2024, cu citarea părţilor.

10. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantelor B., C. şi D. este fondat, pentru considerentele ce succed.

Printr-un prim motiv de recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a stabilit că există o faptă prejudiciabilă, constând în încălcarea de către pârât a dreptului de proprietate asupra terenului care le aparţine, cu toate atributele sale, începând cu data pronunţării deciziei nr. 151/AP din 4 februarie 2015 de către Curtea de Apel Braşov, a reţinut că dreptul recurentelor la despăgubire s-a născut la momentul punerii lor în posesia imobilului, iar nu la cel al încălcării dreptului de proprietate, contrar dispoziţiilor art. 1357 C. civ., neexistând un temei juridic pentru a se considera că acest drept este valabil doar în situaţia semnării protocolului de predare-primire de punere în posesie.

În prealabil trebuie subliniat că, întrucât prin dezvoltarea acestor critici s-a invocat şi s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva unei motivări necorespunzătoare a acesteia, Înalta Curte va avea în vedere, prioritar, în ce măsură poate fi reţinută în speţă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că acest text legal trimite la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care instituie obligaţia instanţei de a arăta, în cuprinsul hotărârii sale, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.

Verificând conţinutul deciziei atacate prin raportare la considerentele de drept mai sus enunţate, Înalta Curte reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat-o să nu acorde reclamantelor daunele pretinse.

În acest sens, instanţa de recurs constată că instanţa de prim control judiciar a validat statuarea tribunalului referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, ţinând seama de dispoziţiile cuprinse în decizia civilă nr. 151/AP pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2008, privind restituirea în natură către autorul reclamantelor, A., a suprafeţei de 861,66 mp teren liber identificat conform raportului de expertiză topo nr. 940/2008, 238/20.03.2006 şi completării la raportul de expertiză din data de 03.12.2014 şi schiţei anexă nr. 1 la completarea raportului, toate efectuate de expert topo E., teren situat în Mun. Galaţi, str. x (fost 35) colţ cu str. x (fostă Sf. Ilie), dar, în dezacord cu prima instanţă, a reţinut că nu se poate susţine cu temei că în prezent nu este încălcat dreptul de proprietate.

Stabilind astfel pe baza probelor administrate în cauză că "la acest moment pârâtul foloseşte în continuare terenul pe care a amenajat spaţii verzi, trotuare şi căi de acces, instanţa de apel a apreciat că, faţă de prevederile art. 555 alin. (1) C. civ. indicat de către reclamante ca temei de drept al acţiunii, este corectă susţinerea acestora în sensul că există o atingere adusă dreptului de proprietate, în special a atributelor vizând posesia şi folosinţa din moment ce apelantele nu pot folosi efectiv acest teren aşa cum consideră de cuviinţă în limitele legale, ci pe acesta există în continuare lucrări de utilitate publică folosite de comunitatea locală - parcare-spaţii verzi şi chiar şi o pastilă de drum.

În schimb, în ceea ce priveşte al doilea motiv de apel vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirii în sumă de 8.168 RON lunar, echivalentul a 1937 euro, pentru perioada 04.02.2015 (data deciziei Curţii de Apel Braşov nr. 151/AP/2015) - 04.01.2017, şi în continuare, până la ridicarea lucrărilor şi punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, Curtea a reţinut ca fiind nefondate criticile subsumate acestuia.

S-au avut în vedere, sub acest aspect, că în mod corect, în raport de dispoziţiile legale incidente în speţă, prima instanţă a stabilit că se impune analiza distinctă a acestui capăt de cerere prin raportare la momentul semnării procesului-verbal de punere în posesie chiar şi cu obiecţiuni.

Pentru perioada anterioară, fiind incidente dispoziţiile speciale în materia Legii nr. 10/2001, art. 25 alin. (5), s-a reţinut că nu există o culpă din partea pârâtului, condiţie a răspunderii civile delictuale, în raport de poziţia exprimată de către autorul reclamantelor, care nu a acceptat să preia terenul, pârâtul intimat fiind în imposibilitate obiectivă de a se conforma normelor legale.

Pentru perioada ulterioară predării imobilului, Curtea a reţinut, în esenţă, că, deşi există o culpă din partea pârâtului, celălalt element esenţial al răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 C. civ. - prejudiciul - nu a fost demonstrat în cauză în modalitatea solicitată de către autorul reclamantelor. Astfel, s-a arătat că nu se poate susţine că nu ar exista de plano un prejudiciu suferit de către reclamant în calitatea sa de proprietar, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a nu ridica construcţiile de pe teren, însă prejudiciul solicitat în speţă este pur ipotetic şi nu îndeplineşte condiţiile de a fi cert şi nereparat aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că existenţa unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanţă a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, infirmând raţionamentul judiciar prezentat.

Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate reiese însă că instanţa de apel a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei, ceea ce face ca afirmaţiile recurentelor vizând o atare neregularitate să apară ca fiind nefondate.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu existenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii şi, prin urmare, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Relativ la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea au fost invocate în acest context doar formal, deoarece dezvoltarea criticii formulate nu vizează şi aspecte ce se circumscriu acestui motiv de casare.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de drept material reţinute prin statuările instanţei de apel criticate, se constată că o asemenea ipoteză se impune a fi verificată prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile respective urmând deci a fi analizate odată cu cazurile de nelegalitate examinate în continuare.

Invocând cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi pornind de la conţinutul art. 1357 C. civ., recurentele au susţinut că instanţa de apel s-a raportat la un moment temporal luat ca referinţă în mod arbitrar în ceea ce priveşte dreptul acestora la despăgubiri, ignorând caracterul constitutiv al dreptului real recunoscut prin decizia civilă nr. 151/AP pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2008, conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu poate fi influenţat de executarea voluntară sau silită a hotărârii, iar demersurile vizând emiterea protocolului de predare-preluare a imobilului în speţă, analizate în considerentele hotărârii recurate, nu sunt relevante.

În acest sens, au arătat, în esenţă, că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 948 alin. (4) C. civ., referitoare la dobândirea fructelor prin posesia de bună credinţă, afirmând că este greşită hotărârea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că dreptul lor de folosinţă nu era născut anterior datei predării imobilului, 3 iulie 2017, cu motivarea că până la acea dată a operat prezumţia de bună credinţă în utilizarea cu titlu de către intimat a bunului, momentul la care intimatul a cunoscut viciile titlului său, conform art. 498 alin. (5) C. civ., fiind cel la care hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu acesta, prin care recurentelor li s-a recunoscut dreptul de proprietate, a devenit executorie, respectiv producătoare de efecte juridice.

În opinia recurentelor, prezumţia bunei credinţe a intimatului a încetat la data la care autorului lor i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod definitiv şi s-a impus obligaţia corelativă în sarcina pârâtului de restituire a bunului.

Critica astfel formulată, ce poate fi analizată prin raportare la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată, în limitele şi pentru argumentele expuse în continuare.

După cum deja s-a arătat, prin decizia civilă nr. 151/AP pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2008, s-a dispus restituirea în natură către autorul reclamantelor, A., a suprafeţei de 861,66 mp teren liber identificat conform raportului de expertiză topo şi completării la raportul de expertiză din 03.12.2014 şi a schiţei anexă nr. 1 la completarea raportului, toate efectuate de expert topo E., teren situat în Mun. Galaţi, str. x (fost 35) colţ cu str. x (fostă Sf. Ilie).

În raport de circumstanţele factuale particulare speţei, Înalta Curte reţine faptul că faţă de împrejurarea că în favoarea reclamantelor s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului litigios, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra imobilului, deţinând un bun actual în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Urmare a finalizării procedurilor administrative şi, respectiv, a procedurilor judiciare generate de aplicarea legii speciale, proceduri care au avut ca rezultat dobândirea dreptului de proprietate, devin aplicabile prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 41 din Constituţie şi, astfel fiind, este de considerat că reclamanta trebuie să beneficieze nu doar de simpla recunoaştere a dreptului său, ci şi de o protecţie efectivă, respectiv o garantare a acestuia în deplin acord cu aceste norme constituţionale, precum şi cu cele europene evocate în precedent.

În acelaşi timp, reţinându-se că pârâtul foloseşte în continuare terenul pe care a amenajat spaţii verzi, trotuare şi căi de acces, în mod corect s-a statuat în speţă că reclamantei i s-a restituit în natură un bun fără a i se garanta efectiv punerea în posesie şi folosinţa bunului restituit, respectiv fără a i se asigura plenar exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 555 C. civ.

În acest sens, trebuie reamintit că noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca fiind posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, având drept premisă condiţia deţinerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului.

Or, în absenţa posesiei şi a posibilităţii de a folosi imobilul litigios, reclamanta are, practic, doar scriptic calitatea de proprietar al bunului restituit, dreptul său fiind lipsit de conţinut juridic efectiv, astfel că poate fi caracterizat ca teoretic şi iluzoriu.

Prin urmare, de la data dobândirii calităţii de proprietar al imobilului, calitate recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantele pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării dreptului lor real, fiind îndreptăţite de a fi despăgubite pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Deşi este adevărat că, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor - anterior acestui moment), trebuie subliniat că, în cauza de faţă, momentul la care deţinătorul imobilului a cunoscut viciile titlului său coincide cu cel al momentului la care hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu efect constitutiv de drepturi, a devenit definitivă, prezumţia de buna credinţă care a operat în favoarea posesorului încetând de la această dată.

În materia analizată, se remarcă însă şi intenţia legiuitorului de a da posibilitatea reintrării în exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării, intenţie care s-a materializat prin edictarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) şi ale art. 40 din Legea nr. 10/2001, textele de lege ce au prevăzut posibilitatea actualilor deţinători ai imobilelor restituite în natură prin procedurile administrative prevăzute de legea menţionată de a încheia un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, pot încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului [art. 25 alin. (5)] şi, totodată, sancţiunea aplicabilă deţinătorului imobilului pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de norma de drept anterioară, anume obligaţia de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit (art. 40).

Aşadar, dispoziţiile normelor speciale anterior evocate sancţionează pe deţinătorul imobilului care nu întocmeşte protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanţe sau împrejurări de fapt.

Pe de o parte, contrar alegaţiilor recurentelor privitoare la momentul de la care sunt datorate despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului restituit, se constată că se impune, pentru identitate de raţiune, a fi recunoscută incidenţa acestor norme cu caracter derogatoriu şi în situaţia dedusă judecăţii, legea specială sub imperiul căreia a fost pronunţată, de altfel, hotărârea judecătorească de restituire a bunului, stabilind obligaţia de plată a unor despăgubiri după trecerea termenului de 30 de zile sus-menţionat, corelativ neîndeplinirii înăuntrul acestuia a obligaţiei de executare a dispoziţiei de restituire în acest termen.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată, prin raportare la aceleaşi norme, că în mod eronat instanţa de apel a apreciat ca fiind relevantă în speţă pentru naşterea dreptului la dezdăunare, după expirarea termenului legal menţionat, a împrejurării că autorul reclamantelor a acceptat să preia terenul abia la data de 03.07.2017, întrucât o atare împrejurare nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, prezumat ca atare, prin lege, pentru simpla neîndeplinire a obligaţiei de predare a bunului, obligaţie ce îi incumba acesteia.

Prin urmare, pârâta nu putea invoca pentru a se exonera de răspundere faptul că întârzierea în întocmirea protocolului de predare-primire se datorează culpei reclamantelor, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut deja în cauză că predarea în circumstanţele particulare ale speţei este oricum fără finalitate sub aspectul posibilităţii de a folosi terenul, ocupat în continuare de lucrări.

De altfel, se constată ca instanţa a obligat la readucerea terenului restituit la situaţia anterioară momentului notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, stabilind astfel, indirect, că predarea la care face referire textul legal nu a avut niciun efect în speţă din perspectiva privării reclamantei de folosinţa bunului restituit în procedura legii de reparaţie, reţinându-se chiar că pentru perioada ulterioară predării imobilului există o culpă din partea pârâtei.

Sub un alt aspect, recurentele au criticat decizia instanţei de apel care a reţinut că prejudiciul stabilit prin expertiză nu este cert, susţinându-se că instanţa a confundat obiectul cererii de chemare în judecată cu modul de calcul a întinderii dreptului pretins, omiţând să observe că obiectul cererii de chemare în judecată constă în despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului ce urma a fi stabilite printr-un raport de expertiză, fără a se indica un criteriu de evaluare anume, iar raportarea expertului la referinţa aleasă de acesta - posibilitatea exploatării terenului ca parcare - era una generală.

Recurentele au reclamat astfel încălcarea dispoziţiilor art. 1532 şi 1381 C. civ., cu privire la data naşterii dreptului la reparaţie şi al modului de determinare a prejudiciului, precum şi a dreptului la un proces echitabil şi de acces la o instanţă, arătând că, ignorând raportul de expertiză şi suplimentul la acesta, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, şi respingând cererea de chemare în judecată fără a lămuri întinderea prejudiciului, soluţia instanţei de apel nu este susţinută, echivalând cu nesoluţionarea cererii, contrar dispoziţiilor art. 1381 şi ale art. 555 C. civ., art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceasta.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanşează procesul civil, iar, în conformitate cu art. 194 din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului" (lit. c) şi "arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea" (lit. d).

Unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie, deci, stabilirea cadrului procesual în care se va desfăşura judecata din punct de vedere al părţilor, precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete dedusă judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

In speţă, prin cererea dedusă judecăţii reclamantele au solicitat obligarea pârâului la plata unei despăgubiri în sumă de 8.168 RON lunar, echivalentă a sumei de 1.937 euro, pentru perioada 4 februarie 2015 - 4 ianuarie 2017 (în total, 201.000 RON, echivalentul sumei de 44.543 euro), şi în continuare, până la ridicarea lucrărilor şi punerea în posesie, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului ocupat, reclamantele solicitând totodată efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii prin care să se stabilească în cauză valoarea lipsei de folosinţă a terenului.

Înalta Curte reţine că în cuprinsul cererii introductive nu este argumentată distinct maniera de estimare a prejudiciului, nefăcându-se aşadar nicio referire la acoperirea unui prejudiciu reprezentat de contravaloarea unei parcări, astfel cum se reţine prin decizia recurată de către instanţa de apel în referire la stabilirea obiectului pretenţiei şi la necesitatea respectării limitelor învestirii, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, prin cererea scrisă depusă la data de 19.04.2019, prin care reclamantele au adus precizări privitoare la temeiul juridic al capetelor de cerere formulate prin acţiune s-a făcut referire la dreptul reclamantului la repararea prejudiciului creat prin împiedicarea folosinţei imobilului proprietate a sa, conform dispoziţiilor art. 1531 şi ale art. 1537 C. civ.

Aceeaşi poziţie procesuală au avut-o reclamantele şi prin concluziile formulate în dosar, solicitându-se obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în conformitate cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, expertiză al cărei obiectiv încuviinţat de prima instanţă l-a constituit stabilirea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 861,66 mp.

Împrejurarea că expertul a avut în vedere cea mai bună utilizare a acestuia, apreciind că aceasta constă în amenajarea unei parcări pentru autoturisme, nu are relevanţă prin prisma identificării corecte a obiectului cererii deduse judecăţii, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, o în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Or, faţă de cele anterior expuse, se constată că în mod eronat instanţa de apel, deşi a reţinut că nu se poate susţine că nu ar exista de plano un prejudiciu suferit de către reclamant în calitatea sa de proprietar, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a nu ridica construcţiile de pe teren, a stabilit că acest element (prejudiciul) nu a fost demonstrat în cauză în modalitatea solicitată de către reclamant, considerând că instanţa ar fi fost învestită cu o cerere de despăgubiri reprezentate de contravaloarea unei parcări.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că pot fi supuse cenzurii în recurs şi criticile privitoare la maniera în care instanţa de apel s-a raportat la concluziile expertizei evaluatorii, probă cu caracter determinant prin prisma stabilirii întinderii prejudiciului material, respectiv, a stabilirii caracterului cert al acestui element esenţial al răspunderii civile.

Sub acest aspect, recurenţii au susţinut în esenţă că cererea a fost respinsă în mod arbitrar, fiind încălcată obligaţia prevăzută la art. 1532 alin. (3) C. civ., respectiv, de a lămuri întinderea prejudiciului, soluţia din dispozitiv fiind nesusţinută şi fiind pur formală, în condiţiile în care, ignorând atât raportul de expertiză şi suplimentul la acesta administrate în primă instanţă, prin care s-a stabilit cuantumul prejudiciului, cât şi solicitările de completare a probatoriului formulate în faza procesuală a apelului, ce au vizat chiar reperele avute în vedere pentru stabilirea valorii lipsei de folosinţă a terenului, curtea a reţinut că prejudiciul afirmat de reclamanţi nu este unul cert.

În acest sens trebuie subliniat că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Prin urmare, textul legal evidenţiat consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept şi să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Deşi este real că instanţele de fond sunt suverane în a aprecia probele, în a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului, şi că rolul activ al judecătorului este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, având în vedere principiul disponibilităţii la care se face trimitere chiar prin decizia recurată, trebuie reamintit că în speţă, după cum s-a arătat deja, contrar celor statuate de instanţa de apel, nu se putea reţine vreun impediment procedural decurgând din limitele judecăţii fixate de reclamant pentru a se aprecia asupra neconcludenţei probatoriului administrat.

Art. 1385 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei printr-o conduită ilicită, prevăzând, totodată, că despăgubirea pentru prejudiciu cuprinde "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului", iar una dintre cerinţele acordării unor despăgubiri este ca prejudiciul invocat să fie unul cert, ceea ce presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare.

Trebuie precizat că actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii şi pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică" [alin. (2) şi (3) ale art. 1385].

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" [alin. (1)] şi că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului" [alin. (2)].

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranţa producerii sale şi sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

In toate situaţiile anterior evocate rămân însă incidente prevederile alin. (3) al art. 1532 din C. civ., conform cărora "Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată".

Or, expertiza tehnică evaluatorie a fost încuviinţată în cauză în scopul determinării prejudiciului cauzat prin fapta constând în lipsirea de folosinţă a terenului în litigiu pentru acest scop, instanţa de fond care administrează proba având posibilitatea de a cenzura motivat, în cadrul legal mai sus menţionat, atât reperele uzitate de expertul judiciar desemnat în cadrul lucrării de specialitate, cât şi concluziile acestuia, prin prisma obiectului pricinii, a tezei probatorii admise şi, după caz, a celorlalte probe administrate de părţi.

În speţă, se constată că instanţa de apel a respins cererea recurentelor privind clarificarea concluziilor expertului în privinţa modalităţii de determinare a prejudiciului, apreciind că prejudiciul astfel stabilit prin expertiza judiciară nu are un caracter cert prin raportare la limitele învestirii conturate prin cererea de chemare în judecată, asupra cărora s-a statuat eronat, cum deja s-a arătat, o statuare pe care s-a fundamentat însă respingerea în totalitate a acestui capăt de cerere, reţinându-se în acest context că prejudiciul a cărei acoperire se solicită ar fi unul pur ipotetic.

Având în vedere că, în măsura în care se considera că modalitatea în care expertul a evaluat prejudiciul nu corespunde circumstanţelor de fapt si de drept reţinute de instanţă, nimic nu împiedica instanţa devolutivă să pună în discuţia părţilor această situaţie, stabilirea modalităţii de evaluare a daunelor interese rămânând, în circumstanţele expuse, atributul instanţei, Înalta Curte constată că este fondată şi critica recurenţilor prin care se invocă vătămarea procesuală a acestora decurgând din maniera în care s-a procedat la înlăturarea concluziilor expertizei încuviinţate, vătămare ce atrage incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat tuturor considerentelor expuse privind criticile de recurs găsite întemeiate, critici care se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamantelor, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, urmează a se stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor ca echivalent al lipsei de folosinţă a imobilului, pe baza elementelor litigioase ce au fost dezlegate prin prezenta decizie, inclusiv prin luarea în considerare a reperelor temporale menţionate.

2. Recursul pârâtului Municipiul Galaţi, prin primar, este nefondat.

Printr-un prim motiv de recurs, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, în raport de dispoziţiile art. 555 şi ale art. 1527 C. civ., deşi în primă instanţă şi în apel, în primul ciclu procesual, s-au făcut discuţii cu privire la modificarea obiectului cererii de către reclamante, instanţa de apel nemaifăcând referire la acest aspect şi analizând acţiunea prin prisma normelor menţionate.

Critica este nefondată.

Chiar dacă regimul juridic al imobilului în speţă, un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist şi retrocedat ulterior în temeiul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, a fost supus acestei din urmă reglementări, odată cu restituirea lui, respectiv cu redobândirea dreptului de proprietate al reclamantelor printr-o hotărâre judecătorească definitivă, proprietarul beneficiază de toate prevederile legale şi constituţionale privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii şi se poate prevala de un bun actual, în sensul jurisprudenţei CEDO, într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a modificat cadrul şi limitele judecăţii, analiza realizându-se cu privire la faptele afirmate şi, fără a încălca astfel limitele devoluţiunii fixate de parte şi dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a făcut trimitere la art. 555 alin. (1) C. civ. referitor la prerogativele dreptului de proprietate şi la dispoziţiile art. 1527 C. civ. privind executarea în natură a obligaţiilor, ţinând seama de situaţia de fapt reţinută, respectiv de împrejurarea că la acest moment pârâtul foloseşte în continuare terenul pe care a amenajat spaţii verzi, trotuare şi căi de acces, fapt dovedit conform suplimentului la raportul de expertiză.

Este nefondat şi motivul de recurs referitor la greşita reţinere în cauză a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 151/AP/2015 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2008, motiv care poate fi analizat prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica punând în discuţie modalitatea de aplicare a normelor privitoare la efectele hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea judecătorească, ca act al puterii publice şi rezultat al unei verificări jurisdicţionale realizate de instanţă, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Aceste principii au fost consacrate în doctrina şi jurisprudenţa anterioară adoptării Noului C. proc. civ. pe baza reglementării date prin dispoziţiile referitoare la prezumţia irefragabilă a lucrului judecat - art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2), art. 1201 din C. civ. de la 1864 cu referire la reglementarea excepţiei procesuale absolute cu acest obiect, prin art. 166 din C. proc. civ. de la 1865 (norme sub imperiul cărora a fost pronunţată hotărârea judecătorească definitivă ale cărei efecte sunt în discuţie).

Noile dispoziţii procesual civile - art. 430 şi 431 C. proc. civ. - care reglementează în prezent instituţia autorităţii de lucru judecat, norme evocate pe larg prin decizia de apel, au extins efectele lucrului judecat, prin consacrarea legislativă, atât a manifestării sale negative, cât şi a celei pozitive.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai pot face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Raportându-se la aceste considerente de drept, Înalta Curte constată că, întrucât prezumţia de adevăr judiciar, care se regăseşte la fundamentul autorităţii de lucru judecat are valoare absolută în relaţia dintre părţi, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor incidente mai sus menţionate, instanţa de apel a dat eficienţă celor dezlegate jurisdicţional anterior, prin decizia civilă nr. 151/AP pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2008, în legătură cu îndreptăţirea reclamantelor la restituirea terenului fără nicio construcţie ce a intervenit după data notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere că s-a stabilit deja pe cale jurisdicţională că lucrările şi construcţiile edificate pe acest teren au fost ridicate ulterior acestui moment, al cererii de restituire.

Contrar alegaţiilor recurentului, instanţa de apel a valorificat deci în mod judicios statuările definitive şi irevocabile din cadrul deciziei amintite, pronunţată între aceleaşi părţi în litigiul având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea terenului liber de orice sarcini şi în starea în care se găsea la data cererii de restituire, neputându-se reţine în prezenta cauză neaplicarea ori o aplicare eronată a normelor de drept material invocate de recurent pin perspectiva statuărilor anterior examinate.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Municipiul Galaţi, prin primar, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 1779 din 9 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Galaţi, prin primar, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2024.