Cinema Transfer Nullity: Res Judicata and Lack of Interest Block Challenge to Private Domain Sale

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 14 octombrie 2020, reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), Statul Român, prin Ministerul Culturii şi S.C. A. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 decembrie 2010, încheiat între Statul Român, prin Ministerul Culturii, reprezentat de R.A.D.E.F., şi S.C. A. S.R.L., având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra Cinematografului "Copou", situat în Iaşi, Bd. x, jud. Iaşi.

În subsidiar, reclamantul a solicitat constatarea calităţii sale de titular al dreptului de proprietate asupra cinematografului "Copou", rectificarea evidenţelor cadastrale existente la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi în ceea ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia, care aparţine domeniului public al Unităţii Administrativ Teritoriale a Municipiului Iaşi, obligarea pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.) la încheierea protocolului de predare-primire a cinematografului "Copou" către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Iaşi, evacuarea pârâtei S.C. A. S.R.L. din spaţiul cinematografului şi lăsarea activului în deplină proprietate şi liniştită posesie Municipiului Iaşi, în calitatea acestuia de proprietar prin efectul Legii nr. 303/2008.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1247, 1229, 861 şi ale art. 1534-1538 C. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1511 din 15 iunie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, în contradictoriu cu pârâţii Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), aflată în insolvenţă, Statul Român, prin Ministerul Culturii, şi S.C. A. S.R.L. A constatat că această din urmă pârâtă şi-a exprimat opţiunea de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 112 din 2 martie 2023, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 10 martie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, împotriva sentinţei nr. 1511 din 15 iunie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 112 din 2 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, recurentul Municipiul Iaşi, prin primar, a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, invocând vătămarea prevăzută la art. 175 alin. (1) din acelaşi normativ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a învederat că i-au parvenit două comunicări ale hotărârii curţii de apel, la data de 3 martie 2023, respectiv la data de 13 martie 2023, care aveau formă şi conţinut diferit, din primul exemplar lipsind considerentele instanţei, iar în dispozitiv fiind eronat menţionată calea de atac ce putea fi declarată împotriva acesteia (apel, iar nu recurs).

Având în vedere că pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.) a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale cu privire la exemplarul comunicat la 3 martie 2023, în sensul menţionării corecte a căii de atac de care era susceptibilă hotărârea, precum şi a completării acesteia cu considerentele pe care se sprijinea soluţia pronunţată, curtea de apel a dispus recomunicarea deciziei într-o formă diferită de cea iniţială.

Ca urmare a acestei măsuri, prin încheierea din camera de consiliu din 30 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de lămurire a deciziei recurate, formulată de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.).

Recurentul a apreciat că modalitatea de comunicare a hotărârii recurate, precum şi cea de soluţionare a cererii de îndreptare a erorii materiale încalcă dispoziţiile art. 442, 443 şi 444 C. proc. civ., decizia nr. 112 din 2 martie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă fiind pronunţată cu nerespectarea art. 425 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv a normelor de procedură pentru care legiuitorul a reglementat nulitatea prevăzută la art. 175 alin. (1) din cod.

A menţionat că cea de-a doua variantă a deciziei, care a fost comunicată, a relevat o neexaminare a criticilor sale (care au vizat modalitatea de respingere a acţiunii - ca lipsită de interes sau ca neîntemeiată), aspect ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Prevalându-se de aceleaşi dispoziţii legale - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - recurentul a afirmat că instanţa de apel a ignorat susţinerile sale cu privire la nelegala reprezentare a pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), în sensul că întâmpinarea depusă de partea pârâtă purta semnătura administratorului special, iar nu a lichidatorului judiciar, deşi aceasta se afla în procedura insolvenţei.

A învederat că acţiunea a fost promovată în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), prin administratorul judiciar "B." SPRL, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost comunicată, inclusiv, societăţii de lichidare, toate actele de procedură efectuate în numele acestei părţi fiind asumate de administratorul special, iar nu de către lichidatorul judiciar.

Făcând referire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum şi la faptul că s-a solicitat obligarea reprezentanţilor societăţii "B." SPRL să îşi exprime poziţia procesuală cu privire la obiectul cauzei, a afirmat că instanţa de apel a trecut peste faptul că niciunul dintre actele de procedură efectuate nu era semnat de reprezentantul legal al pârâtei R.A.D.E.F. şi a procedat la validarea acestora, deşi, în discuţie, era un imobil afectat de procedura insolvenţei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că a susţinut, prin apelul formulat, că, prin enumerarea unor elemente de fapt, dispoziţii legale şi considerente reţinute de instanţele judecătoreşti în dosarul nr. x/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în lipsa unui raţionament propriu al primei instanţe şi a raportării acesteia la obiectul acţiunii, au fost încălcate norme de drept procesual care atrag nulitatea sentinţei.

A menţionat că a expus, în apelul formulat, motivele de nelegalitate ale hotărârii de primă instanţă, care, în opinia sa, nu a fost argumentată prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la limitele învestirii, din conţinutul acesteia lipsind analiza punctuală a cauzelor de nulitate invocate cu privire la actul juridic atacat, iar acest aspect echivalează cu nejudecarea cauzei, precum şi cu încălcarea art. 425 C. proc. civ.

Criticând modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, recurentul a susţinut că în mod greşit s-a dat valenţă juridică unei excepţii care nu a fost invocată în cauză, respectiv celei a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2419/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A afirmat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul s-a prevalat, exclusiv, de prevederile Legii nr. 303/2008, deşi acesta a făcut referire şi la alte acte normative cu caracter special incidente, al căror conţinut a fost redat în mod detaliat în cererile formulate, dar care nu au fost analizate în considerentele hotărârii atacate.

A mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de nelegalitate invocate referitor la faptul că, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat s-a înstrăinat şi teren, deşi în decizia Înaltei Curţi nu s-a menţionat acest aspect, statuându-se că pârâta S.C. A. S.R.L. are vocaţia de a cumpăra, exclusiv, ceea ce anterior deţinea cu titlu de folosinţă în baza contractului de închiriere încheiat cu pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.).

Astfel cum rezultă din contractele de închiriere depuse la dosar, pârâta S.C. A. S.R.L. deţinea în folosinţă, exclusiv, spaţiile destinate cinematografului şi nu teren, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat în temeiul altui act normativ faţă de cel reţinut de instanţa de apel (Legea nr. 303/2008), respectiv Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, ce reglementează procedura de vânzare a cinematografelor, ale cărei prevederi au fost încălcate.

Afirmaţiile recurentului au vizat şi greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că, potrivit deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2419 din 23 iunie 2010, pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.) deţine în proprietate activul Cinematografului "Copou", compus din construcţie şi teren. În realitate, prin hotărârea menţionată, Înalta Curte nu a dispus cu privire la teren, ci, exclusiv, asupra construcţiei având destinaţia de cinematograf. Or, la data încheierii tranzacţiei, Municipiul Iaşi era, prin lege, proprietar asupra terenului aferent construcţiei, astfel încât şi din această perspectivă a susţinut că se justifică interesul său de a acţiona pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, cel puţin din perspectiva înstrăinării nelegale a terenului.

A mai arătat că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că scopul acţiunii promovate vizează, exclusiv, intrarea activului în patrimoniul Municipiului Iaşi, în realitate acesta constând în verificarea legalităţii parcurgerii procedurii de înstrăinare a cinematografului conform etapelor prevăzute de lege, în care autoritatea publică este indicată în mod expres ca participant activ.

Întreaga procedură de vânzare s-a derulat fără participarea autorităţii publice locale Municipiul Iaşi, fiind necesar să se anuleze actul juridic, părţile să fie repuse în situaţia anterioară înstrăinării, iar procedura de vânzare reluată în condiţiile şi cu respectarea procedurii legale prevăzute pentru înstrăinarea unor active ce aparţin statului.

Recurentul a apreciat că în mod greşit a reţinut curtea că interesul de acţiona este "generic", de vreme ce astfel de acţiuni în justiţie, cum este şi cazul celei pendinte, sunt deschise titularilor dreptului de proprietate publică, care sunt obligaţi prin lege să le promoveze.

A susţinut că interesul său este născut şi actual, iar dreptul de proprietate publică pe care îl reclamă are caracter imprescriptibil.

Recurentul a solicitat să se constate că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material aplicabile, astfel cum s-a detaliat în memoriul de recurs.

A făcut referire la prevederile Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005, care, odată cu intrarea sa în vigoare, a reglementat trecerea sălilor şi a grădinilor de spectacol cinematografic în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.

Recurentul a expus în mod comparativ modalitatea în care pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.) a înţeles să respecte prevederile Legii nr. 346/2004 şi situaţia reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2419 din 23 iunie 2010, prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 decembrie 2010, în legătură cu care a susţinut că este nul de drept, fiind încheiat de o altă persoană faţă de titularul dreptului de proprietate, astfel cum s-a statuat prin hotărârea definitivă menţionată, în lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului Statul Român, prin Ministerul Culturii, în condiţiile în care bunul era scos, prin lege, din circuitul civil, legea declarând acest bun, încă din anul 2008, ca aparţinând domeniului public.

Astfel, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Român, prin Ministerul Culturii, nu avea calitatea de proprietar asupra cinematografului, acesta fiind transferat de drept, prin efectul Legii nr. 303/2008 în domeniul public al unităţii-administrativ teritoriale Municipiul Iaşi.

A susţinut că, prin modalitatea de încheiere a actului juridic, respectiv prin asumarea de către pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti (R.A.D.E.F.) doar a calităţii de administrator, rezultă că aceasta a acceptat faptul că Ministerul Culturii nu putea acţiona în baza deciziei Înaltei Curţi, nefiind parte în dosarul nr. x/2009.

A menţionat că actul juridic contestat a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1657-1667 din C. civ., întrucât bunul asupra căruia s-a tranzacţionat nu se afla în circuitul civil, potrivit art. 1229 din acest cod.

Recurentul a apreciat că vânzarea bunului litigios s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 861-862 C. civ., în scopul vânzării activelor statului, Legea nr. 346/2004 reglementând o procedură specială ce presupunea parcurgerea, de către pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti (R.A.D.E.F.), a unor etape prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), art. 13 alin. (1) şi (2), respectiv, la art. 14 alin. (1) şi (2).

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Prin întâmpinare, intimata Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti (R.A.D.E.F.) a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia, precum şi excepţia lipsei de interes în formularea recursului, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 101/2023, la data de 20 martie 2023. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea excepţiilor, intimata a susţinut că, potrivit art. IV alin. (1) şi (2) din Legea nr. 101/2023, recurentul avea obligaţia legală de a-şi conserva, sub condiţie suspensivă (în funcţie de soluţia definitivă pronunţată asupra cauzei pendinte), dreptul de a prelua imobilul în litigiu printr-un protocol de predare-primire, încheiat în baza unei notificări prealabile. Prin faptul că recurentul nu a procedat astfel, intimata a apreciat că acesta a fost decăzut din dreptul conferit prin norma legală menţionată. De altfel, nici prin îndeplinirea acestor obligaţii legale recurentul nu şi-ar fi putut conserva un asemenea drept, de vreme ce nu mai deţinea calitatea de a pretinde vreun drept asupra Cinematografului "Copou", în condiţiile în care, în anexa II a Legii nr. 101/2023, legiuitorul a recunoscut actul de înstrăinare contestat de către recurent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimata a formulat concluzii şi asupra excepţiei puterii lucrului judecat, solicitând să se ia act că vânzarea Cinematografului "Copou" s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 622 alin. (1) C. proc. civ., având la bază titlul executoriu reprezentat de decizia comercială anterior menţionată, prin care s-a stabilit aplicarea prioritară a Legii speciale nr. 346/2004 în detrimentul celei generale, Legea nr. 303/2008.

Pe fondul căii de atac, intimata a învederat că deţine asupra imobilului în litigiu un drept de proprietate dobândit în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive, care este apărat de legislaţia internă, inclusiv de normele constituţionale şi comunitare în domeniul proprietăţii.

5.2. Pârâta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la data de 2 august 2023, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., susţinând că recursul a fost formulat prin preluarea motivelor invocate prin cererile de chemare în judecată şi de apel, care nu pot fi supuse cenzurii prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Ridicând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a recurentului, intimata a afirmat că semnătura directorului direcţiei juridice nu se poate substitui celei a primarului, care este reprezentantul legal al Municipiului Iaşi.

Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate, apreciind că în mod corect s-a reţinut lipsa de interes a recurentului în formularea acţiunii civile, în raport de aspectele statuate prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5.3. Prin întâmpinarea depusă la data de 7 august 2023, pârâtul Ministerul Culturii a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, apreciind că întreaga motivare a căii de atac exercitate reprezintă o reluare a argumentelor de fapt şi de drept susţinute la fond.

Pe fondul recursului, a învederat că apărările recurentului nu sunt fondate, întrucât, faţă de obiectul acţiunii şi de temeiul ei juridic, acesta nu poate invoca un interes legitim public, justificat de un pretins drept de proprietate publică infirmat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

La data de 9 septembrie 2023, pârâta S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, iar, la data de 6 noiembrie 2023, intimata Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti (R.A.D.E.F.) a depus concluzii scrise.

În şedinţa publică de la data de 16 mai 2024 au fost puse în discuţie excepţiile invocate în această fază procesuală, Înalta Curte respingând, ca neîntemeiate, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a recurentului, excepţia nulităţii recursului şi excepţia lipsei de interes a recurentului în formularea recursului, pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1. Printr-un prim motiv de critică întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat vătămarea prevăzută de art. 175 din cod, învederând că, la data de 3 martie 2023, i-a fost comunicat un exemplar al deciziei recurate, care nu conţinea considerentele de fapt şi de drept cu rol în susţinerea soluţiei pronunţate, iar în dispozitiv calea de atac de care era susceptibilă hotărârea a fost eronat menţionată.

În scopul remedierii acestor deficienţe semnalate, recurentul a arătat că a învestit instanţa de apel cu o cerere de îndreptare/lămurire/completare a erorii materiale a hotărârii astfel comunicate, care a fost respinsă ca rămasă fără obiect, cu încălcarea dispoziţiilor art. 442, 443 şi 444 C. proc. civ.

Examinate prin prisma cazului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - se constată că criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 112 din 2 martie 2023 (asupra căreia poartă recursul pendinte), Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, împotriva sentinţei nr. 1511 din 15 iunie 2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

Lucrările dosarului relevă faptul că, ulterior comunicării hotărârii recurate la data de 3 martie 2023, pârâta S.C. A. S.R.L., constatând că din cuprinsul acesteia lipseau considerentele instanţei, precum şi faptul că în dispozitivul acesteia fusese eronat inserată menţiunea cu privire la calea de atac de care aceasta era susceptibilă (apel, iar nu recurs), în baza art. 442-444 C. proc. civ., a promovat o cerere de îndreptare/lămurire/completare a acesteia.

O cerere cu obiect similar a fost formulată, pentru aceleaşi motive, de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), la data de 10 martie 2023.

Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată s-a stabilit termen de soluţionare a celor două cereri la 30 martie 2023, dispunându-se efectuarea din oficiu, a unor verificări paralele la mapa de hotărâri a instanţei, în sistemul informatic Ecris, precum şi la dosar, pentru probarea veridicităţii aspectelor semnalate de către intimate prin cererile de îndreptare/lămurire/completare formulate.

Demersurile astfel efectuate au relevat faptul că în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, precum şi la mapa de hotărâri a instanţei se afla decizia nr. 112 din 2 martie 2023, care conţinea considerentele de fapt şi de drept care susţineau soluţia pronunţată, iar exemplarul ce figura în sistemul de evidenţă informatizată a instanţei reprezenta un draft al hotărârii judecătoreşti, care nu cuprindea considerentele acesteia şi care, din eroare, fusese transmis părţilor prin formularul de comunicare generat din aplicaţie (conform referatului grefierului întocmit la data de 9 martie 2023).

În raport de aceste neconcordanţe semnalate, prin rezoluţia din 10 martie 2023, curtea de apel a dispus efectuarea operaţiunilor tehnice necesare inserării hotărârii în programul informatic, în formatul existent la dosar, redeschiderea şi reintroducerea corectă a deciziei în aplicaţie, precum şi recomunicarea acesteia către părţile în cauză.

De asemenea, prin încheierea din camera de consiliu din 10 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 112 din 2 martie 2023, cu privire la calea de atac de care aceasta era susceptibilă (menţionând recursul, iar nu apelul, cum din greşeală se consemnase).

Ca efect al demersurilor efectuate din oficiu de către instanţă, prin cererea formulată la 30 martie 2023, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat să se constate că cererea de îndreptare/lămurire/completare a hotărârii recurate, depusă la data de 7 martie 2023, a rămas fără obiect.

Având în vedere situaţia actelor dosarului de la momentul soluţionării cererii sus-menţionate, precum şi poziţia pârâtei anterior menţionate faţă de această situaţie, prin decizia nr. 180 din 30 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins cererile de îndreptare/lămurire/completare ale deciziei nr. 112 din 2 martie 2023, formulate de pârâtele S.C. A. S.R.L. şi Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" Bucureşti (R.A.D.E.F.), ca rămase fără obiect.

În raport de aspectele expuse şi reţinând, totodată, că această ultimă decizie a instanţei de apel nu face obiectul recursului, cale de atac ce putea fi promovată în conformitate cu dispoziţiile art. 446 C. proc. civ., Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentului cu privire la încălcarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 442, 443 şi 444 C. proc. civ., având în vedere, în privinţa deciziei recurate în speţă, că deficienţele procedurii de comunicare ale hotărârii au fost îndreptate de instanţă din oficiu, atât pe cale administrativă (ca urmare a sesizării sale de către petentele S.C. A. S.R.L. şi Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti), cât şi pe cale judiciară (prin încheierea din camera de consiliu din 10 martie 2023 fiind îndreptată din oficiu eroarea materială cu privire la calea de atac greşit menţionată în dispozitivul hotărârii).

În circumstanţele arătate, Înalta Curte va constata că nu pot fi primite nici criticile recurentului ce vizează nerespectarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce aceste dispoziţii legale se referă la cuprinsul hotărârii judecătoreşti - care trebuie să conţină "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Or, astfel cum deja s-a reţinut, aceste exigenţe au fost respectate de către instanţă, în cadrul deciziei regăsindu-se elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea controlului judiciar, inexistenţa motivării hotărârii instanţei de apel neputând fi stabilită prin raportare la conţinutul copiilor informe comunicate iniţial părţilor.

De altfel, întrucât situaţia invocată de recurent a fost remediată, prin recomunicarea de către curte a hotărârii către părţi, în formatul existent la dosarul cauzei, precum şi la mapa de decizii a instanţei, exemplarul transmis părţilor conţinând ca atare toate elementele prevăzute de norma legală a cărei încălcare se invocă, sunt vădit nefondate şi susţinerile recurentului cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, exemplarul recomunicat al hotărârii judecătoreşti permiţând exercitarea căii extraordinare de atac împotriva acesteia (în speţă, recurentul promovând recurs în termenul legal), precum şi efectuarea verificărilor de legalitate de către instanţa de recurs, în raport de toate elementele conţinute, conform prevederilor art. 488 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Reţinând, aşadar, că situaţia analizată nu a decelat o încălcare a normelor de procedură, în lipsa vătămării prevăzute la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., pentru argumentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ.

6.2. Nefondat este şi motivul de recurs circumscris aceluiaşi caz de casare - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - prin care s-a invocat nelegala reprezentare în proces a pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film (R.A.D.E.F.), respectiv de către administratorul special şi nu de către lichidatorul judiciar "B." SPRL, cum se impunea, în opinia recurentului, în raport de dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi de cele ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin motivele de recurs, recurentul a învederat în acest sens că a solicitat însuşirea de către lichidatorul judiciar a actelor de procedură îndeplinite de către pârâtă (inclusiv semnarea întâmpinării depuse în apel), însă curtea a considerat că cererea sa este lipsită de relevanţă pe motiv că, deşi împotriva acesteia a fost declanşată procedura insolvenţei, în baza sentinţei civile nr. 774 din 12 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, prin această hotărâre administratorului judiciar nu i s-a retras dreptul de reprezentare, iar, în cauza pendinte, citarea părţii s-a realizat prin practicianul în insolvenţă.

Contrar criticilor recurentului, aceste constatări ale instanţei de apel sunt corecte.

Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2014, "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului va desemna, pe cheltuiala acestora, administratorul special."

Art. 54 din acelaşi act normativ prevede că "Mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Încetarea mandatului impune obligaţia predării gestiunii." "După deschiderea procedurii şi numirea administratorului special, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor îşi suspendă activitatea şi se va putea întruni, la convocarea administratorului judiciar, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de prezenta lege" (art. 55).

Conform art. 56 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "Administratorul special are următoarele atribuţii: (…) lit. b) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege." Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că "După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/membrilor."

Administratorul special este, conform art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, "persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor/aso­cia­ţilor/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură şi, atunci când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea, să efectueze, în numele şi pe contul acestuia, actele de administrare necesare".

Astfel, în cuprinsul actului normativ menţionat, legiuitorul a explicitat noţiunea de "administrator special" şi a specificat atribuţiile acestuia, în funcţie de ridicarea sau nu a dreptului de administrare prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei. În acest sens, în Titlul II, Capitolul I, Secţiunea a 2-a, la art. 52-56, a reglementat această instituţie, modalitatea de desemnare a admi­nistratorului special, atribuţiile sale, precum şi drepturile pe care le poate exercita din punct de vedere procedural.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 774 din 12 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, a deschis procedura generală împotriva pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film (R.A.D.E.F.).

Prin hotărârea menţionată, instanţa a numit ca administrator judiciar provizoriu societatea "B." SPRL, în sarcina căruia a stabilit îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 58 din Legea nr. 85/2014, precum şi exercitarea atribuţiilor de supraveghere a activităţii debitoarei în conformitate cu prevederile art. 5 pct. 66 şi ale art. 87 din Legea nr. 85/2014, până la ridicarea dreptului de administrare al acesteia. Totodată, i-a pus în vedere administratorului judiciar să convoace adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor sau membrilor persoanei juridice debitoare pentru desemnarea administratorului special.

În cauza de faţă, potrivit aspectelor menţionate în cererea de chemare în judecată, atragerea în proces a pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film (R.A.D.E.F.) s-a făcut prin administratorul judiciar, "B." SPRL.

În ceea ce priveşte actele de procedură efectuate de pârâtă în cauză (întâmpinările formulate la fond şi în apel), se constată că au fost semnate de administratorul special, C..

În preambulul acestora s-a făcut menţiune despre faptul că, prin sentinţa civilă nr. 774 din 12 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a deschis procedura insolvenţei împotriva pârâtei, solicitându-se, în vederea legalei citări şi a respectării dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, introducerea în citativ şi citarea părţii prin practicianul în insolvenţă "B." SPRL, la sediul profesional al acestuia, din mun. Bucureşti, Bd. x.

Instanţele de fond şi apel au dat curs acestei solicitări, astfel că procedura de citare a pârâtei Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.), precum şi cea de comunicare a actelor de procedură s-a realizat, pe tot parcursul procesului, în ceea ce priveşte această parte, la sediul administratorului judiciar "B." SPRL.

De vreme ce dreptul de reprezentare al pârâtei de către administratorul special a fost consfinţit prin hotărâre judecătorească, iar citarea acestei părţi în cauză s-a realizat în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, "În litigiile care au fost promovate în temeiul dreptului comun, după deschiderea procedurii insolvenţei citarea debitorului se va face la sediul acestuia şi la sediul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar", critica invocată de către recurent sub acest aspect va fi respinsă.

De altfel, potrivit art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, administratorul special este un mandatar al asociaţilor/acţionarilor/membrilor societăţii aflate în procedura insolvenţei, iar, în cauză, astfel cum s-a arătat, dreptul de reprezentare al acestuia nu a fost ridicat prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă.

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentului, nu era necesară nici însuşirea, de către lichidatorul judiciar, a actelor de procedură efectuate de către pârâtă, prin administratorul special, şi nici exprimarea poziţiei sale procesuale cu privire la acestea, de vreme ce reprezentarea în proces a părţii s-a făcut conform prescripţiilor legale, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind, aşadar, incident.

6.3. Recurentul a invocat şi încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva pretinsei neanalizări a motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie ale sentinţei (mai precis a fiecăreia dintre cauzele de nulitate ale actului juridic atacat).

Criticile nu sunt fondate.

Sub aspectul motivelor de critică formulate în apel, curtea a reţinut că acestea au vizat: 1) faptul că în mod greşit nu a menţionat prima instanţă, în dispozitivul hotărârii, dacă acţiunea a fost respinsă pe fond sau pe excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii; 2) motivarea insuficientă a sentinţei, în sensul lipsei din cuprinsul acesteia a analizei fiecărui caz de nulitate invocat, precum şi a raţionamentului instanţei, care s-a limitat să expună situaţia de fapt şi să reitereze considerentele hotărârilor pronunţate anterior, în alte cauze, cu privire la bunul în discuţie, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi nefiind stabilit cadrul procesual sub aspectul obiectului şi tipului acţiunii, probele propuse şi susţinerile apelantului nefiind în mod real şi efectiv cercetate, iar prevederile art. 22 C. proc. civ. nefiind respectate; 3) soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes.

Procedând la analiza primului motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că apelantul nu a adus critici asupra aspectului referitor la calificarea de către prima instanţă a unei excepţii (a lipsei de interes) ca fiind o apărare de fond.

Arătând că lipsa de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, ce a fost asimilată, în cauza de faţă, unei apărări de fond şi având în vedere că pentru soluţionarea acesteia s-a discutat însuşi fondul dreptului dedus judecăţii, curtea a constatat că prima instanţă nu era ţinută să se pronunţe expres, separat, prin dispozitiv, asupra excepţiei, ci o putea analiza la momentul la care decidea asupra fondului, reţinerea sau înlăturarea apărării regăsindu-se, distinct, în considerentele hotărârii.

Curtea a apreciat că este nefondat motivul invocat de apelant, prin care s-a urmărit anularea hotărârii de fond, notând că partea se putea aştepta, în mod rezonabil, ca acţiunea sa, respinsă fără alte menţiuni în dispozitiv, să fie paralizată de oricare dintre apărările pârâtului.

Instanţa de apel a mai constatat că apelantului nu i s-a încălcat vreun drept procesual, cât timp excepţia a fost pusă în discuţia părţilor după mai multe termene de judecată, care au permis formularea apărărilor, iar dispozitivul hotărârii se bucură de autoritate de lucru judecat împreună cu considerentele decisive. Chiar şi în ipoteza în care s-ar fi apreciat că instanţa de fond a greşit în calificarea realizată, curtea a învederat că soluţia finală era tot de respingere a acţiunii, neexistând, sub acest aspect, contrarietate între considerente şi dispozitiv.

Al doilea motiv de apel, ce a privit motivarea insuficientă a hotărârii primei instanţe, a fost analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa de apel constatând, contrar susţinerilor apelantului, că hotărârea de fond nu cuprinde doar o "enumerare a situaţiei de fapt" şi o reluare a considerentelor hotărârilor pronunţate anterior cu privire la imobil, ci şi indicarea concretă a înscrisurilor care au determinat stabilirea situaţiei de fapt şi prezentarea argumentelor instanţelor care s-au pronunţat anterior cu privire la situaţia bunului litigios, apreciate ca fiind relevante şi valorificate din punctul de vedere al puterii de lucru judecat emanate.

Curtea a respins, ca nefondat, acest motiv de apel, întrucât a apreciat că hotărârea respectă exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., cadrul procesual, sub aspectul obiectului şi tipului acţiunii, rezultând cu claritate din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nefiind, din această perspectivă, necesară o altă discuţie sub aspectul clarificării lor.

Instanţa de apel a remarcat că, deşi apelantul a afirmat că susţinerile sale şi probele propuse nu au fost în mod real şi efectiv cercetate, acesta nu le-a specificat pe cele ignorate sau considerate ca fiind lipsite de relevanţă, curtea reţinând că tribunalul a examinat toate probele pertinente legate de lipsa sa de interes, soluţie asupra căreia s-a oprit, fără a reţine încălcarea drepturilor reclamantului sau a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Referitor la motivul de apel ce a vizat soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes, precum şi faptul că s-a dat valenţă unei excepţii care nu ar fi fost invocată ca atare, respectiv cea a puterii de lucru judecat a deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea l-a respins, reţinând că, în cauză, nu a fost vorba despre o excepţie a autorităţii de lucru judecat, ci de efectele hotărârii judecătoreşti, hotărâre prezentată de părţi în cadrul materialului probator.

Fiind invocată de părţi ca un înscris relevant în soluţionarea cauzei, curtea a apreciat că instanţa de fond a procedat la stabilirea efectelor hotărârii menţionate şi că apelantul nu poate susţine că ar fi fost surprins de reţinerea puterii de lucru judecat, pe motiv că nu s-a ridicat o astfel de excepţie, de vreme ce înscrisul a fost depus de el însuşi, iar multe dintre criticile invocate în cererea de chemare în judecată vizează aspectele reţinute prin această decizie.

Instanţa de apel a notat că, de vreme ce apelantul a susţinut că nu contestă puterea executorie a deciziei, ci invocă doar aspecte prin care respectiva hotărâre judecătorească a fost pusă în executare, multe dintre cauzele de nulitate invocate se referă la chestiuni de fapt şi de drept ce au făcut obiect de analiză al deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la analiza propriu-zisă a interesului apelantului în promovarea acţiunii, curtea a constatat că acesta a criticat soluţia primei instanţe, învederând că nu s-a prevalat doar de dispoziţiile Legii nr. 303/2008; că nu are calitatea de administrator al domeniului public, ci că este proprietar al acestuia; că scopul acţiunii sale nu este reprezentat de reintrarea bunului în patrimoniul său, ci că vizează verificarea legalităţii procedurii de înstrăinare; că terenul aferent cinematografului nu putea fi înstrăinat, nefăcând obiectul deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, sub acest aspect, problema interesului trebuia soluţionată diferit; că acţionează în virtutea un interes public, conferit prin Legea nr. 554/2004, precum şi prin dispoziţiile C. civ.

Examinând aceste susţineri ale apelantului, instanţa de apel a remarcat că problema care se pune în cauză este cea referitoare la calitatea de proprietar a acestuia asupra bunului litigios, despre care s-a pretins că face parte din domeniul public, fiind de esenţa soluţionării excepţiei lipsei de interes.

Întrucât acţiunea a vizat constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, curtea a consemnat că justifică interes în promovarea acestei acţiuni orice persoană ale cărei interese ar fi vătămate prin actul juridic. Totodată, a arătat că îndeplinirea condiţiei interesului trebuie raportată la finalitatea ipotezei admiterii cererii, precum şi la prejudiciul la care este expus apelantul prin contractul evocat, acesta trebuind să probeze afectarea unui drept al său prin încheierea actului juridic, interesul verificându-se şi în funcţie de motivele de nulitate invocate.

Redând pe larg în considerente situaţia juridică a imobilului în discuţie, rezultată din probatoriul administrat şi raportând-o la criticile din apel, curtea a constatat că aspectul esenţial invocat de apelant în susţinerea cererii de chemare în judecată şi în argumentarea interesului său este calitatea sa de proprietar ope legis (în baza Legii nr. 303/2008) asupra Cinematografului "Copou", precum şi a terenului aferent. Instanţa a remarcat că acest aspect este susţinut de capetele de cerere denumite "subsidiare" (de fapt, subsecvente), prin care apelantul a solicitat să i se recunoască dreptul de proprietate, să fie obligată pârâta R.A.D.E.F. la semnarea protocolului de predare primire, evacuarea societăţii cumpărătoare din imobil şi operarea rectificărilor corespunzătoare din cărţile funciare. Celelalte motive de nulitate invocate au fost apreciate că se subsumează celui dintâi, efectul urmărit de către apelant constând în readucerea bunului în patrimoniul său.

Instanţa de apel a constatat că susţinerea potrivit căreia scopul acţiunii este reprezentat de verificarea legalităţii procedurii de înstrăinare nu poate fi reţinută, interesul său fiind recuperarea bunului.

Instanţa de apel a notat că prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a specificat cu claritate că bunul nu a intrat niciodată în domeniul public al Municipiului Iaşi. Chiar dacă litigiul finalizat prin această hotărâre nu s-a derulat în contradictoriu cu acesta, s-a apreciat că statuările definitive asupra situaţiei juridice a bunului nu pot fi ignorate, fiind plenare, asupra tuturor dispoziţiilor legale survenite în timp cu privire la situaţia cinematografului, cu atât mai mult cu cât acestea au fost valorificate într-un litigiu distinct, în care Municipiul Iaşi a fost parte reclamantă şi care a presupus verificarea punctuală a cinematografelor din localitate care pot forma obiectul predării către autoritatea publică locală în vederea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate publică.

În raport de aceste circumstanţe, curtea a apreciat că interesul reclamantului de a solicita verificarea condiţiilor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare depinde de dreptul pe care îl pretinde, care a fost infirmat prin probaţiunea administrată (hotărâri judecătoreşti definitive, unele fiind pronunţate în contradictoriu cu reclamantul), toate motivele de nulitate invocate presupunând dovedirea acestui interes, care, în speţă, nu s-a realizat.

Curtea a mai reţinut că apelantul a invocat, în susţinerea interesului său, noţiunea de interes public, definită de Legea nr. 554/2004, precum şi de mai multe texte din C. civ. care protejează proprietatea publică.

Instanţa a observat că aceste apărări au fost formulate în primă instanţă prin concluziile din data de 3 mai 2022, astfel că o reiterare a lor în apel nu era admisibilă (astfel cum a susţinut pârâta S.C. A. S.R.L. prin apărările formulate), cu atât mai mult cu cât apelantul nu a modificat obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată în faza apelului, fiind astfel respectate cerinţele art. 478 C. proc. civ.

Curtea a arătat că susţinerea apelantului este nefondată, întrucât, faţă de obiectul acţiunii şi de temeiul ei juridic, acesta nu poate invoca un interes legitim public dacă este justificat de pretinsul drept de proprietate publică infirmat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Instanţa a notat că decizia nr. 8/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adusă ca argument de către apelant, se referă la acţiunile de contencios administrativ în exercitarea controlului de legalitate asupra actelor administrative, promovate de persoanele fizice şi juridice de drept privat, în timp ce cauza pendinte reprezintă o acţiune de drept comun, întemeiată în drept pe dispoziţiile C. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prima instanţă a reţinut greşit calitatea apelantului de administrator al domeniului public, curtea a observat că tribunalul a folosit în mod impropriu termenul "administrator" în enunţul "calitate de administrator al domeniului public al Municipiului Iaşi", faţă de ceea ce s-a dorit a se comunica, respectiv că acesta avea sarcina de a administra/gestiona proprietatea publică pretinsă, în sensul de a aduce/readuce/păstra bunuri în patrimoniul public.

Cu privire la terenul aferent cinematografului, curtea a observat că toate actele normative care reglementează situaţia sălilor de cinematograf fac referire şi la terenul aferent, imobilul fiind apreciat de către legiuitor ca un tot, alcătuit din construcţie şi teren (ţinând cont şi de sentinţa nr. 70 din 18 aprilie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de protocoalele de predare-primire cu privire la celelalte cinematografe).

Referitor la efectele acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, din perspectiva interesului apelantului, instanţa a reţinut că în mod corect a remarcat prima instanţă că, faţă de aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010, bunul nu ar putea intra în patrimoniul acestuia, iar obligaţia menţionată în decizie cu privire la pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) subzistă.

Criticile privitoare la mandatul deţinut de vânzător la momentul înstrăinării bunului au fost apreciate că vizează motivele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare şi că pot fi analizate doar dacă s-ar trece peste excepţia lipsei de interes.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului, în sensul că întâmpinarea formulată de pârâta R.A.D.E.F., aflată în procedura insolvenţei, a fost semnată de administratorul special şi nu de către lichidatorul judiciar "B." SPRL, curtea a reţinut că acest aspect este irelevant în raport de faptul că, prin sentinţa civilă nr. 774 din 12 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, pârâtei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, aceasta fiind citată prin practicianul în insolvenţă, întâmpinarea formulată neconţinând alte apărări, excepţii sau probe faţă de cele formulate în faţa primei instanţe.

Înalta Curte, în raport de această expunere rezumativă a considerentelor deciziei recurate, constată, contrar susţinerilor recurentului, că sunt îndeplinite condiţiile legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Analizată prin prisma aplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., maniera tehnică în care curtea de apel a înţeles să motiveze hotărârea pronunţată atestă fără echivoc o examinare punctuală a criticilor formulate în apel de către recurent, prin raportare la dispoziţiile legale incidente, precum şi la apărările opuse de ceilalţi participanţi la proces prin actele de procedură efectuate, care se impuneau a fi cercetate în considerarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat la art. 22 din C. proc. civ.

Faptul că instanţa de apel a reţinut pertinenţa apărărilor pârâtelor în raport de circumstanţele cauzei şi de problema de drept dezbătută nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în condiţiile în care criticile apelantului au fost analizate, fiind înlăturate argumentat, decizia pronunţată reprezentând rezultatul procesului de interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin prisma apărărilor formulate de părţi, neexistând, aşadar, suport legal pentru a se reţine o ignorare a alegaţiilor formulate prin apel.

Verificând decizia recurată, în raport de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la un examen efectiv al motivelor de apel invocate de către reclamant, respectându-se astfel cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Pentru considerentele expuse, criticile recurentului, subsumate motivului de casare mai sus menţionat sunt nefondate.

6.4. Asupra criticilor de recurs formulate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel invocată din perspectiva validării soluţiei pronunţate în primă instanţă cu privire la lipsa interesului recurentului în promovarea acţiunii civile, aspect care a făcut de prisos examinarea motivelor de apel ce au vizat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 decembrie 2010 de Biroul Notarilor Public Asociaţi "D. şi E.", pentru neîndeplinirea cerinţelor ad validitatem, precum şi nerespectarea dispoziţiilor legale cu caracter special ce reglementează transferul dreptului de proprietate asupra sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, care erau în vigoare la momentul perfectării actului juridic, respectiv ale Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005.

Recurentul a invocat şi greşita raportare a soluţiei primei instanţe la considerentele deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2009.

În susţinerea acestor critici, recurentul a afirmat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de o altă persoană juridică decât titularul dreptului de proprietate stabilit prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului, Statul Român, prin Ministerul Culturii, tranzacţionându-se asupra unui bun care nu se afla în circuitul civil încă din anul 2008, ci în domeniul public al municipiului Iaşi.

Recurentul a învederat, de asemenea, că actul juridic a fost încheiat cu încălcarea regulilor privitoare la mandat, pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film (R.A.D.E.F.) neavând un drept de reprezentare special, în formă autentică, de la vânzătorul Statul Român, prin Ministerul Culturii, ci legitimându-se conform mandatului nr. x din 28 iulie 2009, primit anterior pronunţării deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Afirmând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispoziţiile art. 2013 şi ale art. 2016 din C. civ., precum şi cele prevăzute de art. 1229, precum şi de art. 1657-1667 din acelaşi Cod, recurentul a apreciat că înstrăinarea cinematografului "Copou" s-a făcut în lipsa parcurgerii tuturor etapelor reglementate de Legea nr. 346/2004, în condiţii de nelegalitate.

Examinate prin prisma cazului de casare căruia i-au fost subsumate, se constată că aceste critici nu sunt fondate.

În prealabil, trebuie subliniat că instanţa de apel a procedat la analizarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, constatând că disputa juridică a părţilor priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei de interes, invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. în contextul efectelor deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depuse de reclamant în cadrul probaţiunii administrate (ca înscris), şi că multe dintre aspectele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată au format obiect de analiză în această hotărâre.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată, prioritar, în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia în formularea recursului, invocate de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor România Film Bucureşti (R.A.D.E.F.) prin întâmpinare, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 101/2023 pentru completarea O.G. nr. 39/2005, că este real că în acest act normativ, la art. III, se arată că "Sălile şi grădinile de spectacol cinematografic care nu se află în posesia R.A.D.E.F. România-Film la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt prevăzute în anexa nr. 2", la pct. 228 al anexei 2 fiind menţionat Cinematograful "Copou", precum şi faptul că acesta a fost vândut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 decembrie 2010, ca urmare a pronunţării deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2009.

Cu toate acestea, se constată că recurentul a reclamat în cauza pendinte un drept de proprietate deţinut în baza Legii nr. 303/2008 asupra Cinematografului "Copou", asupra căruia pârâtele au dispus prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata.

Raportat la pretenţia exhibată şi la finalitatea urmărită prin demersul iniţiat, respectiv aducerea în patrimoniul său a unui bun asupra căruia se consideră proprietar prin efectul Legii nr. 303/2008, se constată că recurentul justifică legitimare procesuală activă, de vreme ce afirmă că este titular al dreptului subiectiv pretins încălcat prin actul juridic contestat şi urmăreşte recunoaşterea, pe cale judiciară, a existenţei acestuia.

De asemenea, în cauză nu se pune problema lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentului, pentru considerentele ce succed.

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacităţii civile şi constă în aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile.

În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că persoanele juridice o dobândesc de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, la art. 95 alin. (1) din Codul administrativ din 2019 (prin care a fost abrogată Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001), legiuitorul prevăzând că "Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu."

În raport de această prevedere, o analiză a capacităţii de folosinţă a recurentului, chiar şi în raport de circumstanţele particulare invocate (în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 101/2023 pentru completarea O.G. nr. 39/2005) ar fi irelevantă, de vreme ce acest atribut aparţine unităţii administrativ-teritoriale prin lege.

Revenind la analiza criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate forma obiect de analiză în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul a iniţiat litigiul de faţă reclamând calitatea sa de proprietar asupra bunului care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 decembrie 2010, în baza dispoziţiilor Legii nr. 303/2008.

Înalta Curte constată că acest act normativ prevede, la art. II pct. 1, că "La data intrării în vigoare a prezentei legi, sălile şi grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orăşeneşti, municipale şi al sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, şi în administrarea consiliilor locale respective. (4) Odată cu transferul imobilelor prevăzute la pct. 1, consiliile locale respective vor prelua activul şi pasivul aferente fiecărei săli sau grădini de spectacol cinematografic pe care o primesc în administrare. (5) Punerea în aplicare a dispoziţiilor pct. 1-4 se face pe baza unui protocol încheiat între primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare şi reprezentantul mandatat de către conducerea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film, în acest scop, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Protocolul încheiat va fi asumat de către consiliile locale respective prin hotărâre."

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 39/2005, menţionată în cuprinsul Legii nr. 303/2008, Cinematograful "Copou" figura în anexă, în proprietatea privată a statului şi în administrarea pârâtei Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.), pârâta S.C. A. S.R.L. fiind beneficiara unui contract de închiriere a cinematografului din anul 2000.

Art. 67 din O.G. nr. 39/2005 prevedea că vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film se putea face pe baza unor strategii specifice, emise de Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru fiecare societate, aprobate prin hotărâre a guvernului.

La data de 21 decembrie 2006 a fost publicată H.G. nr. 1874/2006 pentru aprobarea strategiei privind vânzarea sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic, precum şi a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film". Hotărârea de guvern a fost anulată prin decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2007, pentru lipsa avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social.

O.G. nr. 39/2005 a fost modificată prin O.U.G. nr. 7/2008, care prevedea, la art. 66 alin. (3), că "Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film se reorganizează în societate comercială pe acţiuni, prin hotărâre a Guvernului, la iniţiativa Ministerului Culturii şi Cultelor. (4) Patrimoniul societăţii comerciale prevăzute la alin. (3) se constituie prin preluarea patrimoniului Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film, inclusiv a bunurilor proprietate privată a statului, aflate în administrarea regiei. Totodată, la art. II s-a prevăzut că "Până la reorganizarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film în societate comercială, dar nu mai târziu de data de 31 august 2008, sălile şi grădinile de spectacol cinematografic, împreună cu terenurile aferente acestora, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi trecute din domeniul privat al statului şi din administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea autorităţilor publice locale, prin hotărâre a Guvernului, cu obligaţia păstrării obiectului de activitate prevăzut în hotărâre."

Examinând situaţia de fapt dedusă judecăţii, curtea de apel a constatat că Cinematograful "Copou" a format obiectul mai multor dispute judiciare, printr-o acţiune promovată în anul 2006, care a format obiectul dosarului nr. x/2009, reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.), să se constate că îndeplineşte condiţiile pentru achiziţionarea activului acestuia, inclusiv a complexului cabinei de proiecţie şi a două birouri, prin negociere directă, pârâta urmând a fi obligată la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în acest sens.

Prin apărările formulate în cadrul acestui litigiu, pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, susţinând caracterul inalienabil al bunurilor aflate în proprietatea publică, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 303/2008, precum şi faptul că Cinematograful "Copou" se afla în proprietatea privată a statului, dar în administrarea sa.

Litigiul declanşat de reclamanta S.C. A. S.R.L. în anul 2006 a fost finalizat prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat că reclamanta îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful "Copou", inclusiv complexul cabinei de protecţie şi două birouri, pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) fiind obligată la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta pentru activul menţionat, deţinut de aceasta în calitate de locatar.

În considerentele acestei hotărâri definitive s-a reţinut că "în ceea ce priveşte regimul juridic al activelor în litigiu, acestea se află în patrimoniul R.A.D.E.F. de la înfiinţarea acesteia în baza H.G. nr. 530/1991, iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menţionat, Regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Textul de lege invocat de pârâtă, al O.G. nr. 39/2005, aprobată prin Legea nr. 328/2006, se referă la "vânzarea sălilor şi grădinilor aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A.D.E.F. Activul în cauză fiind în proprietatea, iar nu în administrarea RADEF, legea aplicabilă este, aşadar, Legea nr. 346/2004 care reglementează, în Secţ. II, accesul I.M.M. - urilor la servicii publice şi la active aparţinând regiilor autonome. Deşi pârâta susţine faptul că, la momentul înregistrării notificărilor, prin care s-a solicitat cumpărarea activelor, nu exista cadrul juridic pentru realizarea acestei operaţiuni, Legea nr. 346/2004 exista şi ea reprezenta cadrul juridic aplicabil în cauză."

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că, "În ipoteza supusă prezentei analize, simpla enumerare de la art. unic pct. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2008 nu reprezintă titlul de proprietate al comunităţii locale. Pentru ca bunul să devină, în mod legal, un bun domenial, după cum chiar art. unic pct. 8 alin. (5) din Legea nr. 303/2008 o spune, sunt necesare: - protocolul încheiat între primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare şi reprezentantul mandatat de către conducerea RADEF; - hotărârea consiliului local, ca act administrativ translativ de proprietate; - intabularea dreptului de proprietate, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia, Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, statul nefiind exonerat de respectarea acestei norme legale. În lipsa acestor elemente probatorii, rezultă că bunul este încă în domeniul privat al RADEF, motiv pentru care are atât calitate procesuală pasivă, cât şi obligaţia de a respecta prevederile Legii nr. 346/2004."

Potrivit considerentelor redate rezumativ în cele ce preced, Înalta Curte remarcă în cauza de faţă că prin decizia definitivă menţionată a fost dezlegată chestiunea juridică referitoare la titularul dreptului de proprietate asupra sălilor şi grădinilor aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea pârâtei Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film (R.A.D.E.F.), (inclusiv a cinematografului în discuţie), stabilindu-se că imobilul se afla în patrimoniul acestei pârâte încă de la înfiinţarea sa, prin H.G. nr. 530/1991, şi că aceasta avea calitatea de proprietar conform art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menţionat.

Referitor la titlul de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale asupra Cinematografului "Copou", prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010, Înalta Curte a arătat că simpla enumerare de la art. unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008 (de care recurentul s-a prevalat în litigiul pendinte în afirmarea dreptului său) nu este de natură să îi confere comunităţii locale titlul de proprietate asupra activului litigios, de vreme ce actul normativ menţionat stabileşte necesitatea parcurgerii etapelor reglementate la acest text legal.

Cu privire la acest din urmă aspect, Înalta Curte constată că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2008, recurentul Municipiul Iaşi a întreprins demersuri în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 303/2008, notificând în acest sens pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) în scopul încheierii protocolului de predare-primire a Cinematografului "Copou".

Ca urmare a diferendelor survenite între părţi în această procedură administrativă, printr-o acţiune înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. x/2015, Municipiul Iaşi şi Consiliul Local al Municipiului Iaşi au solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) la emiterea actului administrativ constând în protocolul de predare-primire a sălilor de cinematograf "F.", "Republica", "Copou", "G." şi "Tineretului", împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea acesteia. Reclamanţii au mai solicitat să se constate că transferul dreptului de proprietate asupra sălilor de cinematograf menţionate din domeniul privat al statului şi din administrarea pârâtei au trecut în domeniul public al unităţii teritorial administrative ca efect al legii, operând de drept, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2008.

Prin sentinţa nr. 70 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a constatat că, prin efectul legii, s-a produs transferul dreptului de proprietate asupra sălilor de cinematograf "F.", "Republica", "G." şi "Tineretului", împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, din domeniul privat al statului şi din administrarea pârâtei Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film (R.A.D.E.F.) în domeniul public al autorităţii locale, Municipiul Iaşi, dispunând obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ constând în protocolul de predare-primire, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Restul pretenţiilor reclamanţilor au fost respinse, ca nefondate, instanţa reţinând, în ceea ce priveşte Cinematograful "Copou", că prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că reclamanta S.C. A. S.R.L. îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit astfel, inclusiv a complexului cabinei de proiecţie şi a două birouri, situate în Iaşi, pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) fiind obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru aceste active, deţinute de reclamantă în calitate de locatar.

Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect activul Cinematografului "Copou" a fost încheiat la data de 29 decembrie 2010, fiind autentificat sub nr. x din 29 decembrie 2010 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E..

În cuprinsul hotărârii pronunţate, Curtea de Apel Iaşi a justificat raţionamentul juridic ce a stat la baza adoptării soluţiei pronunţate, înţelegând să redea în considerentele sale şi aspectele statuate în decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se reţinuse că simpla enumerare de la art. unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008 nu reprezintă titlul de proprietate al comunităţii locale, pentru ca bunul să devină, în mod legal, un bun domenial, fiind necesară şi parcurgerea unor etape, constând în protocolul încheiat între primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare şi reprezentantul mandatat de către conducerea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.), hotărârea consiliului local, ca act administrativ translativ de proprietate, precum şi intabularea dreptului de proprietate, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Pe baza acestor dezlegări, Curtea de Apel Iaşi a concluzionat că Cinematograful "Copou" nu se mai afla în posesia pârâtei Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România Film (R.A.D.E.F.) şi nici în proprietatea statului, fiind înstrăinat în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat.

De asemenea, curtea de apel a reţinut faptul că prin Decizia nr. 269 din 16 martie 2010 (publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 23 aprilie 2010), Curtea Constituţională a admis în parte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 11 şi 12 din Legea nr. 328/2006, în măsura în care se referă la bunurile mobile, proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat, aflate în inventarul sălilor şi grădinilor de spectacol cinematografic.

Reţinând că Cinematograful "Copou" se afla în proprietatea unei persoane juridice de drept privat (S.C. A. S.R.L.), Curtea de Apel Iaşi a constatat că în privinţa acestui imobil pârâta nu poate fi obligată la încheierea protocolului menţionat şi că nici nu poate opera transferul de proprietate în favoarea reclamantului Municipiul Iaşi.

Sentinţa nr. 70 din 18 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 a rămas definitivă prin decizia nr. 1262 din 29 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul Municipiul Iaşi neatacând soluţia instanţei cu privire la Cinematograful "Copou", astfel că, după cum corect a reţinut instanţa de apel, dezlegările asupra acestei chestiuni au dobândit putere de lucru judecat.

În aceste condiţii, în speţă era inutilă o reiterare a analizei referitoare la identificarea titularului dreptului de proprietate asupra Cinematografului "Copou", de vreme ce, printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu anterior (decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), această chestiune litigioasă a fost dezlegată cu putere de lucru judecat, considerentele decizorii cu privire la acest aspect impunându-se, în raport de aspectul juridic soluţionat, în cauza pendinte.

Chiar dacă recurentul nu a fost parte în procesul în care decizia menţionată a fost pronunţată, efectele acesteia se impun în cauza de faţă datorită identităţii litigioase existente, oricare dintre părţi având interesul de a se prevala de dezlegările favorabile date într-o altă pricină în care s-a decis asupra aceleiaşi chestiuni juridice (cum în cauză s-a întâmplat, prin invocarea de către pârâta S.C. A. S.R.L., din această perspectivă, a excepţiei lipsei de interes a recurentului în promovarea acţiunii).

În raport de aceste considerente expuse, Înalta Curte reţine că acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 decembrie 2010 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E., nu poate avea finalitatea urmărită de către recurent, întrucât aspectele dezlegate în conţinutul hotărârii judecătoreşti menţionate anterior suprimă posibilitatea de recunoaştere a dreptului său de proprietate asupra Cinematografului "Copou".

Astfel, orice analiză a cauzelor de nulitate invocate cu privire la contractul de vânzare-cumpărare este de prisos, din moment ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010, că, la data vânzării Cinematografului "Copou", pârâta Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) avea calitatea de proprietar, potrivit actului normativ prin care fusese înfiinţată (H.G. nr. 530/1991), iar asupra situaţiei juridice analizate din perspectiva Legii nr. 303/2008 (invocate de recurent în susţinerea demersului său judiciar) s-a stabilit că enumerarea de la pct. 8 al articolului unic al legii nu reprezintă titlul de proprietate al comunităţii locale şi că, pentru ca bunul să devină, în mod legal, un bun domenial, era necesară parcurgerea unor etape (protocolul încheiat între primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare şi reprezentantul mandatat de conducerea R.A.D.E.F., hotărârea consiliului local, ca act administrativ translativ de proprietate şi intabularea dreptului de proprietate, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, aceste formalităţii fiind îndeplinite, exclusiv, cu privire la cinematografele "F.", "Republica", "Copou", "G." şi "Tineretului", în aplicarea sentinţei civile nr. 70 din 18 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămase definitive prin decizia nr. 1262 din 29 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul a susţinut că vânzarea bunului litigios nu a presupus şi înstrăinarea terenului aferent, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată, întrucât, prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că reclamanta S.C. A. S.R.L. îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful "Copou", fără a distinge în ceea ce priveşte compunerea acestuia (teren sau clădire).

În acelaşi sens, prin sentinţa nr. 70 din 18 aprilie 2016 (rămasă definitivă prin decizia nr. 1262 din 29 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a statuat asupra sălilor de spectacol cinematografic din Iaşi, aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (RADEF), reţinând că, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, acestea pot trece în domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale locale municipale prin efectul Legii nr. 303/2008.

În mod analog a fost analizată, aşadar, şi situaţia juridică a Cinematografului "Copou", bunul fiind examinat în întregul său (construcţie şi teren), justificat procedându-se la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin includerea terenului în suprafaţă de 1.445 mp, a sălii de cinematograf şi construcţie cu destinaţia de terasă, astfel cum s-a reţinut, de altfel, şi prin decizia comercială nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1229 C. civ. - chestiune invocată de recurent din perspectiva faptului că bunul care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare contestat nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită.

În sprijinul acestei soluţii, relevante sunt, de asemenea, considerentele deciziei comerciale nr. 2419 din 23 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în ceea ce priveşte regimul juridic al Cinematografului "Copou", s-a reţinut că acesta se afla în patrimoniul pârâtei Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor "România Film" (R.A.D.E.F.) încă de la înfiinţarea sa, în baza H.G. nr. 530/1991, iar nu în domeniul public al Municipiului Iaşi, cum eronat a afirmat recurentul, bunul neputând forma, sub acest aspect, obiectul Legii nr. 303/2008 invocată ca temei legal pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate.

În raport de aceste statuări nu se poate reţine că bunul se afla în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 554 sau ale art. 861 alin. (1) din C. civ.

Cât priveşte afirmaţiile recurentului, în sensul că a invocat în susţinerea demersului său judiciar şi alte acte normative aplicabile, iar nu numai Legea nr. 303/2008, Înalta Curte constată că este nefondată.

Contrar acestor alegaţii, temeiul juridic indicat în susţinerea cererii de chemare în judecată este Legea nr. 303/2008 şi toată construcţia juridică a apărărilor formulate de recurent se fundamentează pe dispoziţiile acestui act normativ, partea reclamantă solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi a calităţii sale de proprietar asupra Cinematografului "Copou" ca efect al legii menţionate.

Ca atare, nu transpare o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., de vreme ce cauza a fost soluţionată cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, judecătorul neputând schimba temeiul juridic, în situaţia în care partea a stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora a înţeles să limiteze dezbaterile.

Reţinând că nici analiza efectuată din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a relevat interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile, pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, împotriva deciziei nr. 112 din 2 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar, împotriva deciziei nr. 112 din 2 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.