Prison overcrowding liability: State versus National Penitentiary Administration standing and continuous detention statute of limitations under ECHR Article 3

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Neamţ, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui şi Penitenciarul Craiova, obligarea autorităţilor pârâte, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro în favoarea reclamantului, reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat ca urmare a supunerii la tratamente inumane şi degradante pe perioada privării de libertate.

2. Hotărârea pronunţată de primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 617 din 17 noiembrie 2022 a Tribunalul Cluj, s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Penitenciarul Craiova.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Penitenciarul Craiova, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Pelendava Craiova.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe motivul nerespectării procedurii instituite de Legea nr. 254/2013.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind daunele produse în perioada 25.11.2015 - 08.02.2019.

S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliţie al judeţului Neamţ, pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.2019, dreptul la acţiune fiind prescris.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019.

S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bistriţa şi Penitenciarul Pelendava Craiova, privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 176/A/2023 din data de 15 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelurile incidente formulate de pârâţii Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 617 din 17.11.2022 pronunţată de Tribunalul Cluj. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Bacău, a Penitenciarului Gherla şi a Penitenciarului Bistriţa şi, în consecinţă:

A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla şi Penitenciarul Bistriţa, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 617 din 17.11.2022 pronunţată de Tribunalul Cluj.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 176/A/2023 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recursul principal declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

După expunerea evoluţiei prezentului litigiu şi a stării de fapt relevante, prin primul motiv de recurs, recurentul a imputat instanţei de apel greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a entităţilor intimate-pârâte.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a precizat că, sub aspectul stabilirii cadrului procesual pasiv, în temeiul dispoziţiilor art. 56 şi 57 din C. proc. civ., autorităţile chemate în judecată au calitate pasivă prin raportare la calitatea conferită ex lege de titular în raporturile litigioase, în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului cauzat prin nerespectarea unor obligaţii impuse la nivel legislativ intern şi internaţional, respectiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la art. 223 C. civ., recurentul a subliniat că au calitate pasivă în prezenta cauză Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca organ central în subordinea căruia se află penitenciarele în cauză, precum şi pârâţii unităţi penitenciare menţionate în cererea de chemare în judecată şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Neamţ, ca penitenciare şi centru de detenţie în cadrul cărora a fost privat de libertate în perioada 2016-2021.

Cea de-a doua critică dezvoltată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează lipsa analizei instanţei de apel a motivului de apel referitor la respingerea acţiunii introductive pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.209, ca prescrisă, fiind încălcate exigenţele art. 425 C. proc. civ.

Cu referire la prescripţia dreptului material la acţiune, recurentul a menţionat că starea de detenţie a fost una continuă, drept urmare nu poate fi defalcată pe anumite perioade, iar termenul de prescripţie de 6 luni curge de la încheierea situaţiei denunţate, astfel cum a fost statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin cauzele Ananyev şi alţii împotriva Rusiei; Petrescu împotriva Portugaliei, pct. 93; Shishanov împotriva Republicii Moldova, pct. 68-69; Gough împotriva Regatului Unit, pct. 133-134; Solmaz împotriva Turciei, pct. 36; Idalov împotriva Rusiei (MC), pct. 129-130.

Totodată, a arătat că beneficierea de prevederile recursului compensatoriu - a acordării unui anumit număr de zile considerate ca fiind efectuate - nu poate conduce la o inadmisibilitate a oricărui demers iniţiat din perspectiva drepturilor nepatrimoniale, în special a tratamentelor inumane şi degradante şi, în acelaşi timp, a prejudiciului creat persoane, demnităţii şi imaginii recurentului, prin privarea de libertate în condiţii mai mult decât dezastruoase.

Concluzionând, a subliniat că termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune este necesar să se calculeze de la momentul eliberării, respectiv 06.04.2021, iar nu pentru fiecare perioadă în parte, astfel cum în mod eronat a reţinut prima instanţă.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel nu a analizat fondul cauzei, deşi acţiunea a fost formulată atât din perspectiva dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., cât şi din perspectiva art. 3 din CEDO. A menţionat că această omisiune este subsumată pct. 5) din C. proc. civ., din perspectiva lipsei analizei tuturor susţinerilor părţilor (art. 425 C. proc. civ. privitor la motivarea hotărârii judecătoreşti) şi pct. 8 al aceluiaşi articol, din perspectiva aplicării normelor de drept material în mod greşit.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a învederat că instanţa de apel a reţinut săvârşirea faptei ilicite, însă a respins cererea, întrucât nu s-a făcut dovada prejudiciului.

Sub acest aspect, a subliniat că prejudiciul suferit este unul intrinsec fiinţei umane şi prezent chiar prin simpla constatare a trăirii pentru o perioadă însemnată în spaţii suprapopulate şi subdimensionate.

A învederat că, din interpretarea art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 254/2013 rezultă fără îndoială că organele competente au obligaţia de a asigura respectarea demnităţii umane şi de a nu îi supune pe deţinuţi unor tratamente inumane sau degradante, iar nerespectarea condiţiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate produce un prejudiciu de natură morală, fiind un tratament degradant.

A arătat că prima instanţă a omis din analiză argumentele acestuia, care au prezentat prejudiciul suferit, ignorând starea de fapt descrisă, atât afectarea psihică din cauza tratamentelor inumane şi degradante, cât şi din perspectiva neîndeplinirii normelor privind condiţiile minime obligatorii de cazare.

Totodată, a precizat că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile pentru atragerea răspunderii entităţilor chemate în judecată, făcând trimitere la decizii naţionale şi convenţionale pronunţate în cauze similare.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în întregime a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs incident, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate în privinţa soluţiei date asupra apelurilor incidente şi respingerea acestora cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 617/2022 a Tribunalului Cluj în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea motivului de recurs formulat, recurentul-pârât a precizat că reţinerea instanţei de apel în sensul că singurul pârât care are calitate procesuală pasivă în cauză este Statul Român este nelegală, fiind în contradicţie cu dispoziţiile Hotărârii nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi cu cele ale art. 6 alin. (1) lit. a) şi c) din H.G. nr. 756/2016 şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013.

În plus, a precizat că, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, rolul Ministerului Finanţelor este limitat la a repartiza ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora din bugetul de stat.

Astfel, a menţionat că, potrivit art. 6 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Finanţelor are ca atribuţii principale, în domeniul supravegherii executării în domeniul supravegherii executării pedepselor: coordonarea serviciilor de probaţiune, inclusiv selecţia, recrutarea şi pregătirea profesională a personalului; coordonarea executării pedepselor privative de libertate aplicate condamnaţilor şi a măsurilor educative aplicate minorilor şi asigură condiţiile pentru respectarea drepturilor acestora. Iar în ceea ce priveşte domeniul gestionării resurselor, are în atribuţii asigurarea fondurilor necesare, fundamentarea şi elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului incident.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Bacău, Administraţia Naţională a Penitenciarelor au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului principal, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Craiova Pelendava, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Neamţ au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Gherla au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.

Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat şi excepţia netimbrării cererii de recurs, considerând incidente dispoziţiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a arătat că soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român este legală.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, această soluţie nefiind atacată prin apel. Totodată, a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Vaslui a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea recursului incident şi menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale a Penitenciarului Vaslui.

Intimatul-pârât Penitenciarul Bistriţa a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea recursului incident.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul incident, declarat de Statul Român, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, şi răspuns la întâmpinările formulate, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor şi admiterea recursului principal.

Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a formulat întâmpinare la recursul incident, declarat de Statul Român, prin care a arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a penitenciarului a fost analizată şi corect soluţionată de instanţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în parte aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin cele două recursuri declarate în cauză sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidenţiate eventualele particularităţi specifice fiecărui recurs.

Astfel, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, deşi subsumate de către recurenţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din acelaşi cod şi vizează stabilirea cadrului procesual subiectiv, respectiv stabilirea autorităţilor/entităţilor care au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a Penitenciarului Bacău, a Penitenciarului Gherla şi a Penitenciarului Bistriţa, susţinând că toate entităţile chemate în judecată au calitate pasivă, iar recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, susţinând că cea care are calitate este pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

În plus, faţă de aspectul soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, recurentul-reclamant a formulat critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., invocând neanalizarea de către instanţa de prim control judiciar a motivelor de apel referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi la soluţia eronată a instanţei de fond de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 08 februarie 2019, respectiv nesoluţionarea cauzei pe fond,

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material incidente în speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa CEDO incidentă.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În perioada 25.11.2015 - 06.04.2021, reclamatul a fost privat de liberate în mai multe unităţi de detenţie de pe teritoriul României. În această perioadă, reclamantul a fost încarcerat în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Neamţ, precum şi în Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Spital Dej şi în Penitenciarul Craiova - Pelendava.

Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Neamţ şi a penitenciarelor în care a încarcerat la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat ca urmare a supunerii la tratamente inumane şi degradante pe perioada privării de liberate.

Tribunalul Cluj, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 617/2022 din 19 noiembrie 2022, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Penitenciarul Craiova. A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Pelendava Craiova. A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe motivul nerespectării procedurii instituite de Legea nr. 254/2013. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind daunele produse în perioada 25.11.2015 - 08.02.2019. A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliţie al judeţului Neamţ, pentru perioada 25.11.2015 - 08.02.2019, dreptul la acţiune fiind prescris.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bistriţa şi Penitenciarul Pelendava Craiova, privind daunele produse ulterior datei de 08.02.2019.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelurile incidente formulate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Inspectoratul de Poliţie al judeţului Neamţ, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a acestora şi a menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Recurenţii au criticat în recurs legalitatea soluţiei curţii de apel, reclamantul susţinând că toate entităţile chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, iar pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor susţinând că nu are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care Administraţia Naţională a Penitenciarelor are atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate. Totodată, a susţinut că, Ministerul Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în asemenea cauze, întrucât atribuţiile date de lege în sarcina acestuia privesc repartizarea sumelor de la bugetul de stat, la propunerea ordonatorilor principali de credite.

Criticile recurenţilor referitoare la legitimarea procesuală pasivă sunt fondate, pentru motivele şi în limitele ce urmează:

Înalta Curte notează că aspectele privind legitimarea procesual pasivă a entităţilor care au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, anume Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Neamţ, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui, Penitenciarul Craiova, trebuie analizate împreună dat fiind faptul că, prin acţiunea promovată de reclamantul intimat, se tinde la angajarea unei răspunderi solidare a acestora raportat la fapte considerate ilicite şi care au un caracter complex prin aceea că implică (potrivit descrierii reclamantului) obligaţii legale convergente şi interdependente ce revin părţilor pârâte.

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părţilor în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecăţii, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul şi a obligaţiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâţii chemaţi în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanţei trebuie verificat şi stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care priveşte existenţa sau nu a dreptului pretins ori a obligaţiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile şi obligaţiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase.

În acest sens sunt şi prevederile art. 36 din C. proc. civ., conform cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecă. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În litigiul pendinte, instanţa de apel a invalidat soluţiile prin care prima instanţă a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Neamţ, Penitenciarul Bacău, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul Vaslui şi Penitenciarul Craiova şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reţinând că acesta din urmă este singurul pârât care se impune a răspunde în cauză, raportat la fapta ilicită imputată.

Analiza astfel efectuată de instanţa de apel în privinţa criticilor (din apel) care priveau modalitatea de soluţionare a excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale pasive este însă una parţial deficitară.

Din această perspectivă, este necesar a fi observat că reclamantul a evocat ca elemente de fapt care definesc fapta ilicită imputată pârâţilor, următoarele: cazarea sa în camere care nu respectau spaţiul minim de detenţie pentru fiecare condamnat; cazarea în aceste camere împreună cu multe alte persoane private de libertate; omisiunea autorităţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin tratate internaţionale, în sensul de a asigura suportul financiar pentru remedierea condiţiilor de supraaglomerare în locurile de detenţie în care se execută pedepse privative de libertate.

Astfel, reclamantul a invocat suferirea unui prejudiciu moral ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor or oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza litigioasă, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi ca modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Se constată că prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezvimeş contra României, mai sus menţionată s-a reţinut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic şi structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situaţie, dar îi şi revine obligaţia - subsecvent pronunţării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea menţionatei probleme.

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

Ca atare, în mod corect, s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Drept urmare, reţinând că, aşa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire din litigiul pendinte, entităţilor pârâte li s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spaţii de detenţie supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecăţii de recurentul-pârât este nefondată.

Nefundamentată juridic este şi critica recurentului-pârât în ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că această calitate de reprezentant este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că, în mod corect, s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

În dezlegarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii acestei pârâte fiind criticată atât de recurentul-reclamant, cât şi de recurentul-pârât, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se afla şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţilor din subordine îşi exercită atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

Drept urmare, criticile formulate de recurenţi cu privire la acest aspect sunt fondate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la calitatea procesuală pasivă a penitenciarelor în care a executat pedeapsa privativă de liberate, precum şi a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Neamţ, Înalta Curte constată că este nefondată, raportat la fapta ilicită imputată pârâţilor, având în vedere că atât unităţilor penitenciare, cât şi inspectoratelor de poliţie le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenţei fenomenului supraaglomerării şi înaintarea propunerilor către organele administraţiei publice centrale privind extinderea capacităţii de cazare.

Dat fiind cadrul normativ intern, unităţile penitenciare şi inspectoratele de poliţie sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului de încarcerare, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă şi atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ.

Câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a instituţiilor menţionate de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale acestor instituţii, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situaţie este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o răspundere obiectivă a statului.

În lumina celor expuse, rezultă că este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că, pentru fapta de supraaglomerare din camerele de cazare, în lipsa invocării unor presupuse fapte ilicite în raport de conduita unităţii penitenciare în executarea obligaţiilor legale ce îi incumbă prin prisma resurselor financiare care îi sunt puse la dispoziţie, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a unităţilor penitenciare şi a inspectoratului de poliţie, astfel că această critică formulată de recurentul-reclamant va fi înlăturată.

Urmare considerentelor reţinute supra, asupra cadrului procesual pasiv, reţinând că, în prezenta cauză, justifică calitate procesuală pasivă atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cât şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, fiind astfel constate erori în decizia recurată cu privire la stabilirea corectă a cadrului procesual subiectiv, erori ce atrag incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarat de recurenţi, pe acest aspect.

Fondată este şi critica formulată de recurentul-reclamant, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., prin care se invocă faptul că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel legate de prescripţia dreptului material la acţiune şi de soluţia instanţei de fond, care a respins ca neîntemeiată acţiunea pentru perioada de după 08.02.2019, nesoluţionând astfel fondul cauzei.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, deşi calitatea procesuală a Statului Român a fost reţinută în cuprinsul considerentelor, această împrejurare nu va produce efecte în sensul schimbării sentinţei Tribunalului Cluj, întrucât s-a constatat lipsa calităţii procesuale a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, aceasta din urmă fiind singura parte care justifica interesul schimbării în continuare a hotărârii judecătoreşti criticate-sub aspectul reţinerii calităţii procesuale a Statului Român. A constatat lipsa calităţii procesuale passive a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Neamţ, a Penitenciarului Vaslui şi a Penitenciarului Craiova Pelendava, şi a reţinut că în prezenta cauză, nefiind vorba despre o răspundere civilă delictuală şi solidară a tuturor pârâtelor în faţa reclamantului, efectele coparticipării procesuale pasive reglementate de art. 60 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi aplicabile în speţă. Drept urmare, a concluzionat că, dat fiind faptul că s-a constatat lipsa calităţii procesuale a tuturor autorităţilor/entităţilor pârâte, singurul care ar fi putut răspunde în cauză fiind Statul Român, a cărui lipsă de calitate nu a fost criticată de reclamant, nu va fi analizată legalitatea admiterii excepţiei prescripţiei extinctive şi modalitatea de analiză a celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Or, din moment ce soluţia ce se va pronunţa de Înalta Curte este casarea cu trimitere spre rejudecare, ca o consecinţă a greşitei admiteri de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, rezultă că fondul cauzei nu a fost soluţionat în totalitate. Nu a fost analizată cauza sub aspectul criticilor formulate cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune şi la îndeplinirea celor patru condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, fiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

În privinţa celorlalte critici formulate de reclamant, ce reclamă soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a normelor privind răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aspectele puse în discuţie prin intermediul acestora şi care ar putea fi examinate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu mai pot fi cenzurate în recurs, faţă de motivul de casare găsit întemeiat, urmând a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

Cu toate aceste, Înalta Curte subliniază că, în rejudecarea modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile obiective, instanţa de apel va trebui să aibă în vedere hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 3 din Convenţie, reţinând că acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantul B. nu a fost o cale de atac efectivă, întrucât nu i-a permis să obţină recunoaşterea integrală a încălcării Convenţiei şi acordarea unei despăgubiri corespunzătoare. Situaţia de fapt din cauza Polgar împotriva României este similară cu cea din prezentul litigiu, concluzie la care se ajunge în urma lecturării par. 7-12.

Curtea Europeană a reţinut că reclamantul B. nu a obţinut o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru încălcarea pe care a suferit-o, considerentele relevante fiind următoarele:

"52. În ceea ce priveşte recunoaşterea încălcării Convenţiei, Curtea constată că aceasta a fost formulată astfel încât să se limiteze la perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 şi perioada 14 mai-25 mai 2015 şi că nu a fost luată în considerare detenţia reclamantului în perioada 27 februarie-21 aprilie 2014 în Penitenciarul Deva, cu motivarea că, pentru această perioadă, acţiunea era prescrisă. Curtea constată că detenţia reclamantului în Penitenciarul Deva în perioada 27 februarie 2014-29 aprilie 2015 nu a fost întreruptă şi reprezintă o "situaţie continuă", în sensul jurisprudenţei sale. Aminteşte, în această privinţă, că o perioadă de detenţie trebuie considerată o "situaţie continuă" atunci când are loc în unităţi de acelaşi tip şi în condiţii similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate (Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 42525/07 şi 60800/08, pct. 78, 10 ianuarie 2012). Prin urmare, se constată că încălcarea denunţată de către reclamant nu a fost recunoscută decât în parte de autorităţi. (...)

67. Curtea constată că instanţele naţionale au respins acţiunea referitoare la detenţiile anterioare datei de 21 aprilie 2014, inclusiv cele din penitenciarele Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013) şi Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), cu motivarea că aceasta s-a prescris. În această privinţă, aminteşte că existenţa unui termen de prescripţie nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia şi că este sarcina Curţii să verifice în fiecare cauză dacă natura termenului de prescripţie sau maniera în care a fost aplicat este compatibilă cu Convenţia (a se vedea mutatis mutandis şi în raport cu art. 6 din Convenţie, Stagno împotriva Belgiei, nr. 1062/07, pct. 27, 7 iulie 2009). În cauză, o posibilă incompatibilitate cu Convenţia ar rezulta dintr-un refuz al instanţelor naţionale de a aplica noţiunea de "situaţie continuă" dezvoltată de către Curte în jurisprudenţa sa. (...)

89. Curtea reaminteşte că, pentru ca o cale de atac să fie efectivă, instanţele naţionale trebuie să analizeze capetele de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenţie în conformitate cu principiile şi normele stabilite de aceasta în jurisprudenţa sa (Neshkov şi alţii, citată anterior, pct. 187). Acest lucru este cu atât mai important cu cât unii reclamanţi denunţă perioade de detenţie continue mai lungi decât termenul legal de prescripţie. Cu toate acestea, numai un număr foarte limitat de instanţe s-au pronunţat cu privire la această chestiune şi, prin urmare, jurisprudenţa astfel stabilită nu poate fi considerată generalizată şi constantă. Numai un refuz sistematic din partea instanţelor naţionale şi caracterizat de o jurisprudenţă constantă, prin care se refuză aplicarea noţiunii de "situaţie continuă", dezvoltată de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la art. 3 din Convenţie, ar putea repune în discuţie eficacitatea căii de atac în cauză. (...)

97. Curtea subliniază că orice eventual refuz sistematic al instanţelor naţionale de a examina plângerile privind condiţiile necorespunzătoare de detenţie în conformitate cu principiile şi normele stabilite de către Curte în jurisprudenţa sa ar putea repune în discuţie eficacitatea căii de atac (...)."

Se reţine că, în jurisprudenţa referitoare la art. 3 din Convenţie, Curtea a statuat că o perioadă de detenţie trebuie considerată o "situaţie continuă", atunci când are loc în unităţi de acelaşi tip şi în condiţii similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate. Curtea a constatat că aceasta a fost situaţia reclamantului Polgar, care şi-a executat pedeapsa în mai multe penitenciare succesiv, respectiv Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013), Rahova (29 aprilie-18 noiembrie 2013), Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), Jilava (3-27 februarie 2014), Deva (27 februarie 2014-29 aprilie 2015), Gherla (30 aprilie-12 mai 2015) şi Deva (14-25 mai 2015). Curtea a constatat că instanţele interne au exclus, în urma admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, o anumită perioadă de detenţie, cu toate că întreaga perioadă trebuia considerată o "situaţie continuă", din moment ce nu a fost întreruptă.

Această noţiune autonomă, dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se justifică prin aceea că, referitor la condiţiile de detenţie, analizate din perspectiva respectării dreptului fundamental garantat de art. 3 din Convenţie, trebuie să se ţină seama de efectele lor cumulative, precum şi de afirmaţiile reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46).

În mod special, perioada de timp în care o persoană a fost deţinută în condiţiile denunţate reprezintă un factor important ce trebuie luat în considerare (Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 42525/07, pct. 142; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64; Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102), întrucât, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate, a cărui apreciere este relativă şi depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30210/96, pct. 91).

Aceste principii jurisprudenţiale au fost reiterate în hotărârea-pilot pronunţată la 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, întrucât condiţiile de detenţie respective, având în vedere, totodată, durata privării de libertate a reclamanţilor, i-au supus pe aceştia unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va fi obligată să valorifice jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la art. 3 din Convenţie care este aptă să confere recurentului-reclamant un standard mai favorabil de protecţie a dreptului fundamental garantat la art. 3 din Convenţie, devenind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că trebuie aplicate prioritar prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, o perioadă de detenţie trebuie considerată "situaţie continuă", atunci când are loc în unităţi de acelaşi tip şi în condiţii similare, atâta timp cât persoana deţinută nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor.

Prin urmare, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., constatând că sunt întemeiate criticile formulate, care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din actul normativ antereferit, vor fi admise recursurile şi se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel spre a se analiza fondul pretenţiilor reclamantului în coordonatele în care acestea au fost formulate, precum şi pentru a se răspunde tuturor motivelor de apel formulate, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a cărei legitimitate procesuală a fost constatată, respectiv cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, dacă este cazul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 176/A/2023 din data de 15 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.