State liability for unjust detention: objective compensation principles, inflation updates, and moral damages quantification criteria

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

La data de 05.08.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 1.000.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale şi a echivalentului în RON la data plaţii efective a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită de acesta în perioada 02 aprilie 2014 - 04 aprilie 2015(respectiv 337 de zile); constatarea ca vechime în munca stabilita potrivit legii a perioadei în care a fost privat de libertate, precum şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în prezentul dosar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 771/2021 din 16 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei 21.742 RON, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea indemnizaţiei de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din Cadrul Consiliului Judeţean Mehedinţi şi de inflaţia aferentă drepturilor salariale pentru perioada 03.04.2014-08.04.2015 (data încetării raporturilor de muncă) şi la plata sumei de 500.000 RON, cu titlul de daune morale.

S-a constatat că perioada 03.04.2014 - 04.04.2015 constituie vechime în muncă.

S-au respins în rest pretenţiile solicitate.

A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 5000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile formulate de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie- D. N. A. - Serviciul Teritorial Craiova- Craiova, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - şi apelantul reclamant A. - împotriva sentinţei civile nr. 771/16.12.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2020.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale şi 17032 RON cu titlu de daune materiale pentru prejudiciului produs de privarea nedreaptă de libertate.

A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 112.204 RON reprezentând cheltuieli judiciare determinate de soluţionarea procesului penal.

A respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea actualizărilor reprezentând inflaţia aferentă drepturilor salariale.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în etapa procesuală a apelului.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova

Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, recurentul a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public şi reţinerea ca fondată a criticii privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei stabilite cu titlu de drepturi salariale, pentru perioada 03.04.2015-08.04.2015.

Dezvoltând această critică, recurentul a arătat că potrivit temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, acesta a optat pentru procedura reglementată de dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen. şi nu pentru cea prevăzută de Legea nr. 360/2002, fiind, pe de o parte, aflat în situaţia premisă reglementată de art. 2729 din legea sus-menţionată, şi, pe de altă parte, persoană care, în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare, a fost privată injust de libertate.

Faptul că, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, fostul angajator a achitat parte din despăgubiri, respectiv doar pe cele reprezentând salariile aferente perioadei suspendării, nu lipseşte de temei legal cererea de plată a actualizării acestora cu rata inflaţiei.

Pe de altă parte, a susţinut că nelegal a apreciat instanţa de apel că recuperarea acestei sume poate fi obţinută exclusiv de la fostul angajator, prezentul litigiu vizând angajarea unei răspunderi patrimoniale speciale a statului, întemeiate pe dispoziţiile art. 539-540 din C. proc. pen., fără nicio legătură cu raporturile dintre Statul Român şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, nefiind vorba despre o eventuală răspundere a statului pentru neîndeplinirea unei obligaţii de către cel din urmă şi nici de necesitatea intervenirii unei transformări sau transmiteri a obligaţiei de plată prin schimbarea debitorului.

A menţionat că răspunderea Statului Român la repararea integrală a pagubei este una obiectivă de la care nu se poate exonera nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal.

A mai precizat recurentul că, în doctrină, s-a statuat în mod constant, în interpretarea dispoziţiilor art. 1386 alin. (4) din C. civ. că deprecierea monetară se poate circumscrie unui prejudiciu viitor care, în cauză, i-a fost acordat în mod corect de către prim instanţă, ca o reparare integrală a prejudiciului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că ar fi invocat ca motiv de apel omisiunea instanţei de fond de a soluţiona petitul accesoriu având ca obiect actualizarea despăgubirilor materiale cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă la data efectivă a plăţii.

În realitate, faţă de dispozitivul primei instanţe, ceea ce a criticat a fost tocmai faptul că instanţa de fond nu a admis integral cererea de acordare a despăgubirilor materiale actualizate. Respingând această cerere, în mod evident instanţa de fond nu se putea pronunţa în mod distinct pe cererea de actualizare.

A mai susţinut recurentul că, în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, instanţa de apel a recalificat temeiul juridic al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din procesul penal, achiesând la punctul de vedere al primei instanţe, în sensul că dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. şi cele ale art. 451- 455 din C. proc. civ. conturează cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor pe care le-a solicitat.

Prin următoarea critică formulată, recurentul a imputat instanţei de apel o interpretare şi aplicare greşită a art. 6 C. proc. civ., a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei CEDO, precum şi o motivare insuficientă cu referire la durata procedurii penale la care a fost supus.

A menţionat că, deşi instanţa de apel a reţinut criteriile de apreciere enunţate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă durata unei proceduri penale a fost sau nu rezonabilă, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată, în mod greşit, nu a procedat la o analiză în concret a fiecărui criteriu, rezumându-se doar la a constata că a fost o cauză complexă şi că în succesiunea termenelor nu s-au constatat intermitenţe nejustificate.

A arătat că evaluarea caracterului rezonabil al unei proceduri judiciare trebuie să aibă în vedere toate cele patru criterii indicate anterior, fiind necesară o analiză cumulată a acestora în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, analiză care să reflecte caracterul echitabil al procesului din perspectiva duratei sale.

Totodată, a precizat că nu au fost evaluate motivele care au condus la achitarea recurentului şi nici cele referitoare la miza procedurii pentru partea lezată.

Astfel, a subliniat că pentru recurent au existat consecinţe care i-au afectat în mod grav dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă privată, au pus capăt carierei sale profesionale, practic, în toţi aceşti 5 ani 10 luni şi 17 zile socotiţi de către instanţa de apel "rezonabili", a fost "scos în afara societăţii" şi pus în situaţia de a nu mai realiza venituri, datorită statutului de "inculpat pentru fapte de corupţie".

Deşi instanţa de apel a enunţat criteriile de apreciere a duratei procesului penal, a concluzionat că o durată de 5 ani, 10 luni şi 17 zile a unui proces penal este una rezonabilă, fără a face vreo referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudenţa Curţii, deşi aceasta formează împreună cu dispoziţiile convenţionale "un bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statului, inclusiv pentru instanţele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi al articolelor 1 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, procedând în acest mod, instanţa a nesocotit în mod nepermis una dintre apărările esenţiale, pe care recurentul le-a formulat, menţionată expres în conţinutul cererii de apel, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene, în această materie, inclusiv împotriva României, dar şi caracterul obligatoriu al acestei jurisprudenţe pentru instanţele naţionale, în cuprinsul hotărârii neregăsindu-se o analiză pertinentă şi substanţială a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, în opinia acestuia, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală a motivării hotărârilor judecătoreşti, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 C. proc. civ.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurentul a imputat instanţei de apel reducerea, în mod nelegal, al cuantumului daunelor morale, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a tuturor normelor legale invocate atât în cererea de chemare în judecată cât şi în apel, respectiv art. 539- 541 din C. proc. pen., art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., folosind date aparţinând Institutului Naţional de Statistică, pe baza cărora a apreciat că suma de 12.000 euro (derizorie şi umilitoare din punctul acestuia de vedere) este rezonabilă.

În acest context, a arătat că instanţa de apel a constatat că un criteriu care trebuie luat în considerare este cel al "contextului economic şi social în care trăieşte persoana care beneficiază de acestea (daune morale-s.n.)".

De asemenea, tot în mod nelegal şi în contradicţie vădită cu cele statuate de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 136/2021, dar şi cu cele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - în Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, instanţa de apel, în motivare a procedat la o distincţie nepermisă, sub aspectul gravităţii, între o arestare nedreaptă şi una nelegală.

În plus, instanţa de apel nu a analizat susţinerile acestuia care se încadrau în criteriile de apreciere a daunelor morale şi nici nu a motivat de ce critica formulată cu privire la cuantumul daunelor morale, în sensul majorării lor, nu este întemeiată.

Astfel, a subliniat că privarea nedreaptă de libertate, pe durata a 367 de zile, în contextul derulării unui proces penal pe durata a 5 ani 10 luni şi 17 zile, finalizat cu pronunţarea unei soluţii de achitare, având ca temei inexistenţa faptei de cumpărare de influenţă şi respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte săvârşirea de către acesta a infracţiunii de trafic de influenţă, au fost de natură să îi aducă o gravă atingere valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare, reputaţie morală şi profesională.

Concluzionând asupra motivului de recurs care vizează cuantumul daunelor morale acordate, recurentul a subliniat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a apelului, recurentul a arătat că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, întrucât instanţa a respins cererea de acordare a cheltuielilor motivat de faptul că toate apelulrile au fost respinse, astfel că nu se justifică acordarea cheltuielilor, deşi toate apelurile formulate în cauză au fost, în realitate, admise.

Prin ulima critică formulată, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea pronunţată de curtea de apel este nelegală şi sub aspectul modului de stabilire a daunelor materiale constând în indemnizaţia de membru B., în sumă de 10.192 RON, şi sub acest aspet existând contradicţii între considerente şi dispozitiv.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a schimbat, în parte, sentinţa apelată şi a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 17.032 RON, cu titlu de daune materiale compusă din suma de 10.192 RON indemnizaţie B. şi 6.840 RON contravaloarea deplasărilor pe perioada când a dost încarcerat.

Prin acelaşi dispozitiv însă, instanţa de apel a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Or, sentinţa instanţei de fond a fost reformată sub aspectul greşitei acordări a sumei de 11.550 RON reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale ce i-au fost acordate de către fostul angajator, sub aspectul cuantumului daunelor morale şi sub aspectul neacordării cheltuielilor judiciare.

Cu privire la indemnizaţiile B., instanţa de apel a constat că alegaţiile pârâtului nu sunt întemeiate, astfel că suma de bani cu titlu menţionat a fost acordată de două ori.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut ca reclamantul şi-a pierdut calitatea de membru B., în condiţiile art. 9 H.G. nr. 787/2002, când nu a mai îndeplinit funcţia de inspector şef al IJP Mehedinţi care a determinat desemnarea sa în cadrul autorităţii, respectiv la data de 03.04.2014.

Pierderea calităţii de membru B. a avut drept consecinţă pierderea începând cu aceeaşi dată a indemnizaţiei de şedinţă, pentru activitatea desfăşurată în plen şi în comisii, reglementată de prevederile art. 19 H.G. nr. 787/2002 al cărei cuantum lunar a fost stabilit de Consiliul Judeţean Mehedinţi la suma de 784 RON.

Instanţa de apel a reţinut că privarea reclamantului de indemnizaţia de membru B. în perioada 03.04.2014-04.04.2015 se circumscrie noţiunii de prejudiciu determinat de arestarea sa nedreaptă şi îl îndreptăţeşte la dezdăunare.

În acest context, a arătat că raţionamentul instanţei de apel este unul eronat, întrucât aceasta sumă solicitată de apelantul-reclamant reprezintă venituri nerealizate aflate în legătură cu funcţia pe care reclamantul o îndeplinea la data luării faţă de acesta a măsurilor preventive privative de libertate, derivând, aşadar, din raporturile de serviciu ale reclamantului.

Invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 şi art. 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii teritoriale de ordine publică, aprobat prin H.G. nr. 787/2002, a precizat că interpertarea acestor dispoziţii legale relevă că activitatea ca membru de drept sau membru desemnat în autoritatea teritorială de ordine publică este remunerată cu o indemnizaţie de şedinţă, nu cu o sumă globală, stabilită lunar, independent de desfăşurarea sau nu a vreunei şedinţe în plen sau în comisii într-o anumită perioadă calendaristică.

A menţionat că sub acest aspect, se relevă aplicabilitatea principiilor independenţei patrimoniale şi al răspunderii subsidiare a Statului Român, reglementate de art. 222 şi art. 224 din C. civ.. Sumele reprezentând indemnizaţia de şedinţă de care reclamantul a fost lipsit în perioada indicată se achită din bugetul unităţii administrativ-teritoriale, persoană juridică de drept public, distinctă de Statul Român, iar această indemnizaţie se cuvine reclamantului cu titlu de beneficiu nerealizat în considerarea funcţiei pe care o deţinea, de poliţist, conducător al unui inspectorat de poliţie şi membru de drept în autoritatea teritorială de ordine publică.

Totodată, a menţionat că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 360/2002, prin formularea lor generală, nu disting sub aspectul debitorului obligaţiei de plată aferentă regulii restitutio in integrum pe care o consacră, ceea ce permite să se considere că, debitor al obligaţiei de plată al sumelor respective este, în principal, unitatea administrativ teritorială, care suportă cheltuielile de organizare a activităţii autorităţii teritoriale de ordine publică, nu Statul Român.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât a imputat instanţei de apel o interpretare greşită a Deciziei nr. 136/2021 pronunţate de Curtea Constituţională, pe două paliere, respectiv sub aspectul calităţii procesuale pasive a Statului Român, precum şi sub aspectul reprezentării Statului Român de Ministerul Finanţelor.

În acest sens, recurentul-pârât a precizat că instanţa de apel a reţinut că, în raport de statuările din decizia Curţii Constituţionale, mai sus menţionate, singurul subiect de drept răspunzător pentru repararea prejudiciului material si moral in cazul unei arestări nedrepte, este statul.

Însă, a susţinut recurentul, nicăieri în decizia invocată nu se menţionează faptul că în aceste situaţii statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, astfel că nu se poate interpreta că această dispoziţie stabileşte obligaţii în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în sensul de a despăgubi reclamantul pentru prejudiciul moral suferit.

A apreciat recurentul că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că statul are obligaţia de a garanta buna funcţionare a sistemului judiciar, întrucât prejudiciul suferit de reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, aceasta răspundere nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Aceasta, întrucât Statul Român funcţionează cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat,pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi organisme înfiinţate potrivit legii.

Totodată, a menţionat că nu există niciun temei pentru ca Ministerul Finanţelor să reprezinte Statul Roman atunci când se susţine că este răspunzător pentru modul in care funcţionează serviciul public de justiţie.

Astfel, modul în care instanţa de apel a reţinut ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor este răspunzător de plata prejudiciului, este greşit atâta timp cât nu a analizat, în raport de solicitările reclamantului, dacă acţiunea sau inacţiunea Statului Român a încălcat o anumită dispoziţie legală expresă sau o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală, aşa cum s-a reţinut în motivarea Deciziei nr. 696/28.10.2021.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 12.000 euro cu titlu de daune morale către reclamant, contestând cuantumul daunelor.

A arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie stabilite într-un cuantum rezonabil, şa încât să nu se transforme în venituri nejustificabile pentru victime.

În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO oglindită în hotărârea pronunţată în cauza Tarău contra României; cauza Konoios împotriva României; cauza J. împotriva României; cauza B. împotriva României; cauza G. împotriva României, hotărârea din 01 octombrie 2013.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională, a menţionat deciziile nr. 3223 din 21 mai 2010 şi nr. 320 din 1 februarie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin următoarea critică formulată împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel, care vizează acordarea daunelor materiale, recurentul-pârât a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor suportate de reclamant pentru deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum şi cele efectuate la termenele de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada suportării efective a acestor cheltuieli.

În ceea ce priveşte obligarea Statului Roman la plata de daunele materiale reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din cadrul Consiliului Judeţean Mehedinţi, a apreciat ca instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 19 din H.G. nr. 787/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţii teritoriale de ordine publică.

A învederat că potrivit art. 19 din H.G. nr. 787/2002, această indemnizaţie se plăteşte de către Consiliul Generat al Municipiului Bucureşti, respectiv de consiliile judeţene, în speţă, Consiliul Judeţean Mehedinţi, astfel că, în mod greşit, s-a dispus în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor acordarea acestei indemnizaţii.

Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că este contradictorie motivarea instanţei de apel cu privire la soluţia de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal în cuantum de 112.204 RON.

Astfel, a menţionat că, deşi menţionează foarte clar în considerentele hotărârii faptul că Statul Român nu a avut de parte în procesul penal, astfel că nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penate în instanţă, cu toate acestea a apreciat că nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului sau la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual.

Concluzionând, a reţinut instanţa că se impune a recunoaşte existenţa unui drept la despăgubire a reclamantului, stabilind aceasta obligaţie în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanţelor, deşi din întreaga motivare rezulta în mod clar faptul ca nu acesta este răspunzător de prejudiciul creat reclamantului.

În acest sens, a arătat că, în opoziţie cu cele reţinute de instanţa de apel, în favoarea reclamantului nu operează prezumţia de culpă a Statului Roman chemat în judecată, întrucât Statul nu a avut calitatea de "pârât" în procesul penal, noţiune pe care o are în vedere art. 453 C. proc. civ., astfel cum rezulta din hotărârea judecătoreasca de achitare.

Cum nu operează o astfel de prezumţie, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în vederea angajării răspunderii Statului.

De altfel, a subliniat că, raportat la prevederile art. 200 si art. 202 C. proc. pen., modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale pârtii, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauza si nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale.

A mai menţionat recurentul că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor legii procesuale civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

A reiterat faptul că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept.

Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantului, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală -procesual penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. Achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-şi dovedească nevinovăţia, cu respectarea garanţiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiţia funcţionează şi că inculpaţii îşi pot prezenta nestingherit apărarea.

Dispoziţia de achitare, aşa cum au reţinut şi alte instanţe în speţe similare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată, în temeiuldispoziţiilor legii civile. Trimiterea în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o permite şi o dă în competenţa procurorului. Procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi învestirea instanţei se realizează de către organele judiciare penale ale statului. Legea nu cere procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului să aibă siguranţa unei condamnări penale, ceea ce nici nu este posibil, deoarece soluţia eventuală de achitare în cauză este de competenţa exclusive a instanţei penale şi depinde de probatoriul administrat şi în etapa judecăţii.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea decizei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În acest sens, a arătat că toate argumentele expuse de recurentul-pârât vizează aspecte de neteinicie şi nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

Reclamantul a fost reţinut în data de 03.04.2014 şi arestat preventiv la data de 04.04.2014 până la data de 16.10.2014, dată de la care acesta s-a aflat în arest la domiciliu, iar de la data de 01.04.2015 a fost pus sub control judiciar până la revocarea definitivă a acestei măsuri la data de 21.06.2016 potrivit deciziei penale nr. 953/04.07.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se mai reţine că instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu la data de 28.07.2014, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2014, fiind pronunţată la data de 20.12.2017, decizia nr. 254/F/20.12.2017 de Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus în primă instanţă achitarea reclamantului pentru infracţiunea de trafic de influenţă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi pentru infracţiunea de cumpărare influenţă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, soluţie care a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 50/A din 19 februarie 2020.

Din cele mai sus expuse, instanţele de fond au constatat că reclamantul a fost privat de libertate şi i-au fost îngrădite drepturile pentru o perioada de 336 zile.

În ceea ce priveşte statutul socio-profesional al reclamantului s-a constatat că acesta este absolvent al Facultăţii de Drept "C." Craiova, licenţiat în ştiinţe juridice, în anul 2005, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice-Universitatea din Craiova, licenţiat în specializarea Finanţe Credit, în anul 1996, doctor în domeniul "Management" din anul 2011, cu specializare în domeniul Managementului cooperării poliţieneşti internaţionale, al Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", iar, la momentul la care s-a dispus reţinerea şi apoi arestarea sa preventivă, se constată că acesta ocupa funcţia de Inspector şef în cadrul IPJ Mehedinţi, de la data de 01.09.2009.

Prin prezentul demers judiciar, fundamentat pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi a echivalentului în RON la data plăţii efective a sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate suferită în perioada 02 aprilie 2014-04 aprilie 2015. În cuprinsul concluziilor scrise ataşate la dosarul primei instanţe, reclamantul şi-a micşorat câtimea obiectului cererii, pretinzând suma de 212.059 RON cu titlu de despăgubiri materiale, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda aferentă, la data plăţii efective, la care să fie adăugată suma de 115.50 RON reprezentând inflaţia aferentă drepturilor salariale care au fost achitate de IGPR-Direcţia Financiară.

Prima instanţă a admis, în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamant a sumei de 21.742 RON, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea indemnizaţiei de membru în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică din Cadrul Consiliului Judeţean Mehedinţi şi de inflaţia aferentă drepturilor salariale pentru perioada 03.04.2014-08.04.2015 (data încetării raporturilor de muncă) şi la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale. A constatat că perioada 03.04.2014 - 04.04.2015 constituie vechime în muncă. A respins în rest pretenţiile solicitate.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru repararea prejudiciului generat de erori judiciare, menţinând sentinţa sub acest aspect. Totodată, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie- D.NA. - Serviciul Teritorial Craiova, de pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor şi de reclamantul A.. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale şi 17.032 RON cu titlu de daune materiale pentru prejudiciului produs de privarea nedreaptă de libertate. A obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 112.204 RON reprezentând cheltuieli judiciare determinate de soluţionarea procesului penal. A respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea actualizărilor reprezentând inflaţia aferentă drepturilor salariale. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Asupra recursului declarat de reclamantul A.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., reclamantul a imputat instanţei de apel o motivare insuficientă şi o neanalizare a tuturor aspectelor invocate prin cererea introductivă, la analiza efectuată din perspectiva duratei procedurii judicare.

Astfel, a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de prim control judiciar a reţinut că termenul de 5 ani, 10 luni şi 7 zile este un termen rezonabil, fără a avea în vedere măsurile privative de libertate luate împotriva reclamantului, motivele care au condus la achitarea acestuia, precum şi miza procedurii pentru partea lezată.

Analizând această critică, se observă că instanţa de apel şi-a justificat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 din C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Sub acest aspect, lecturarea hotărârii atacate relevă, contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, că instanţa de apel a expus motivele pentru care consideră că termenul de 5 ani, 10 luni şi 17 zile nu apare ca nejustificat în raport de situaţia concretă a cauzei.

Astfel, se constată că, în motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut criteriile pentru evaluarea duratei procedurii enunţate de instanţa de contencios european.

Totodată, a reţinut că instanţa europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depăşire contrară dispoziţiilor convenţiei.

Analizând susţinerile reclamantului expuse în cadrul cererii introductive, instanţa de prim control judicar a reţinut că reclamantul nu a indicat în concret acţiunile sau inacţiunile imputate autorităţilor care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecinţă întârzierea procedurilor judiciare, înţelegând să impute generic, că derularea unui proces penal pe durata a 5 ani a fost de natură să-i încalce drepturile.

De asemenea, se constată că, procedând la examinarea criticilor formulate în apel, în raport de actele dosarului, instanţa a evaluat procedura din perspectiva complexităţii acesteia, reţinând că nu au fost intermitenţe nejustificate, termenele de judecată derulându-se constant, solicitările fiind soluţionate în intervale scurte de timp, astfel că nu au determinat tergiversarea cauzei.

Astfel, reţinând că angajarea răspunderii statului se poate realiza exclusiv în ipoteza în care procedura a trenat ca efect al comportamentului autorităţilor, iar în procesul penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat nu poate fi imputat autorităţilor judiciare un comportament nediligent, indolent, de natură a încălca dreptul reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, curtea de apel a concluzionat că termenul în care s-a derulat procedura judiciară este un termen rezonabil.

Faptul că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii, în sensul exigenţelor art. 425 din C. proc. civ.. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat, în mod clar şi coerent, argumentele pentru care a pronunţat soluţia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Totodată, este de menţionat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

Mai mult, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept, care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Însă, motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc referiri la unele argumente dezvoltate de parte, decizia nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivelor de recurs cercetate, neputându-se afirma că hotărârea este nemotivată sau că a fost produsă o vătămare părţii.

În ceea ce priveşte critica formulată împotriva soluţiei de respingere a cererii reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată antamate în calea de atac a apelului, subsumată de reclamant motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., ipoteza considerentelor contradictorii, Înalta Curte constată că este fondată, în limitele ce urmează a fi expuse.

În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raţionamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie şi ambiguitate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

În cauza pendinte, instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în calea de atac a apelului, reţinând că toate apelurile declarate în cauză au fost respinse, context în care niciuna dintre părţi nu poate pretinde cheltuieli de judecată în raport cu cealaltă, toate părţile având având poziţia juridică de părţi căzute în pretenţii.

Totuşi, instanţa de apel a admis, de fapt, toate apelurile declarate.

Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat într-un mod clar şi coerent soluţia de admitere a apelurilor, fără a exista alte considerente ambigue sau care pot crea confuzii cu privire la soluţia pronunţată, cum de altfel nu există, cu privire la cheltuielile de judecată, contradicţie între considerente şi dispozitiv cu privire la această chestiune, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată fiind respinsă, ca neîntemeiată şi motivată că atare.

În realitate, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde considerente contradictorii, însă soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este motivată pe considente străine de realitatea faptică din dosar, critica fiind fondată, dar nu în ipoteza invocată.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu.

Astfel, partea care pierde procesul va trebui să suporte, la cererea părţii care a câştigat, integral sau parţial, inclusiv cheltuielile de judecată suportate de aceasta din urmă în procesul respectiv, ca parte a consecinţei fireşti a pierderii litigiului.

Drept urmare, pentru a soluţiona corect şi judicios cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel trebuia să respingă cererea, având în vedere că toate apelurile au fost admise, astfel că, în acea cale de atac, niciuna dintre părţi nu a căzut în pretenţii.

Cu toate acestea, având în vedere că cererea reclamantului ar fi fost respinsă, oricum, ca efect al admiterii apelurilor declarate de părţile adverse, instanţa supremă constată că nu a fost produsă părţii nicio vătămare, astfel că nu se justifică admiterea recursului şi casarea hotărârii pentru acest motiv.

În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., prin care se impută instanţei de apel interpretarea şi aplicarea greşită a jurisprudenţei CEDO în evaluarea duratei procedurii judiciare, se constată că şi aceasta este nefondată, având în vedere consideraţiile ce succed.

Principiul ca procesul să se desfăşoare într-un "termen rezonabil" intră între elementele noţiunii de "proces echitabil" consacrate de articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul operativităţii (al celerităţii, rapidităţii) în procesul penal nu beneficiază de o reglementare expresă în legislaţie, însă derivă din conţinutul art. 1 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia este necesară constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni. Acest principiu se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere şi administrare a probelor, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal şi asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare.

Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală.

Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, aceasta nu se realizează in abstracto, ci trebuie analizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (cauza Baitenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008; cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenţie o serie de linii directoare, indicând criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, apreciere care trebuie să ia în calcul menţinerea unui just echilibru între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992; cauza C. pen. şi alţii contra Franţei, hotărâre din 1 august 2000).

Criteriile de apreciere sunt complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor din proces, precum şi comportamentul autorităţilor statale competente, în special al autorităţilor judecătoreşti, miza pe care o prezintă respectiva cauză pentru partea reclamantă (a se vedea, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, nr. 25.444/94,).

Complexitatea cauzei poate fi generată de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată (rezultând din numărul şi natura particulară a infracţiunii, disimularea actelor delictuale săvârşite de acuzată şi legăturile dintre acesteia, caracterul de interes naţional al faptelor avute în vedere, numărul mare de inculpaţi şi martori, necesitatea recurgerii la expertize de specialitate), de complexitatea problemelor juridice care trebuie soluţionate în cauză, complexitatea procedurii (multitudine de incidente procedurale, cauzele cu pluralitate de părţi, cauzele în care este necesară audierea unui număr mare de martori, unii fiind greu de localizat ori schimbându-şi des reşedinţa).

Miza afacerii pentru reclamant semnifică acel criteriu aplicabil unor ipoteze care necesită diligenţă specială din partea autorităţilor. În materie penală este vorba despre cauzele ce implică persoane acuzate deţinute ori despre cazurile ce implică violenţe ale poliţiei ori abuz al agenţilor statali.

Comportamentul părţilor poate contribui în mod covârşitor la prelungirea duratei procedurii, prin: sesizarea unei instanţe necompetente, formularea unor cereri de amânare sau de prelungire a termenelor, schimbările repetate ale apărătorilor sau numărul ridicat al acestora, lipsa de la audieri sau dispariţia unei persoane acuzate, neîndeplinirea unor obligaţii procedurale, exercitarea a numeroase căi de atac. Ori de câte ori se constată că părţile nu au dat dovadă de o diligenţă normală în cadrul procesului naţional, acest lucru reprezintă un element obiectiv, în favoarea statului-parte la Convenţie.

Comportamentul autorităţilor naţionale reprezintă un criteriu extrem de important, autorităţile judiciare naţionale fiind considerate de Curte, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern.

Astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană, în cauza pendinte de soluţionare cu celeritate a procedurii penale pornite împotriva reclamantului.

În cazul concret dedus judecăţii, în examinarea modalităţii de soluţionare a petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a duratei excesive a procedurilor judiciare, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, criteriile de evaluare a duratei trasate de Curtea Europeană.

A reţinut că, potrivit jurisprudenţei convenţionale, numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză.

Totodată, a constatat că, în cuprinsul cererii introductive, reclamantul nu a indicat în concret acţiunile sau inacţiunile imputate autorităţilor care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecinţă întârzierea procedurilor judiciare, întelegând să impute generic, că derularea unui proces penal pe durata a 7 ani a fost de natură să-i încalce drepturile.

Trecând la evaluarea duratei procedurii judiciare, în raport cu complexitatea cauzei, instanţa de apel a reţinut că procesul penal a vizat 10 inculpaţi, unul dintre aceştia fiind urmărit penal şi, ulterior, judecat pentru săvârşirea a 9 infracţiuni, chiar şi reclamantului i-a fost imputată săvârşirea a două infracţiuni, urmărirea penală s-a derulat pe parcursul a mai puţin de 4 luni, iar dosarul penal, în faza judecăţii a comportat 54 de termene în primă instanţă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul probei testimoniale fiind audiaţi un număr de 36 de martori.

Totodată, a reţinut că în succesiunea termenelor de judecată nu au existant intermitenţe nejustificate, iar cererile incidentale au fost soluţionate cu celeritate, asfel încât nu au determinat tergiversarea cauzei.

Astfel, instanţa de apel a concluzionat că autorităţile judiciare nu pot fi acuzate de un comportament neglijent, lipsit de diligenţă, care ar fi putut încălca dreptul reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

În acest punct al analizei, Înalta Curte reiterează că, în această cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate, instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt, astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţele de fond.

Drept urmare, urmărind aplicarea corectă a criteriilor de evaluare trasate de curtea de contencios european, Înalta Curte, constată, în acord cu instanţa de prim control judiciar, că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil.

Astfel, fără a desconsidera perioada de 5 ani, 10 luni şi 17 zile în care reclamantul a fost supus procedurii penale, fără a contesta miza procedurii pentru persoana reclamantă şi comportamentul diligent al acestuia, trebuie subliniat că atragerea răspunderii pentru durata excesivă a procedurii se poate contura doar prin determinarea întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare.

Drept urmare, având în vedere că, în analiza efectuată, instanţa de apel a concluzionat că nu s-a dovedit un comportament nediligent al autorităţilor, raportat la complexitatea cauzei, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a jurisprudenţei CEDO, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant, care vizează respingerea nelegală a petitului accesoriu având ca obiect actualizarea despăgubirilor materiale cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, Înalta Curte constată că este fondată, având în vedere cele ce urmează.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a constatat că, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, fostul angajator al reclamantului a efectuat plata voluntară a întregii sume, reprezentând drepturile salariale aferente perioadei în care reclamantul a fost suspendat din funcţia pe care o deţinea la momentul declanţării procedurii penale.

Având în vedere această situaţie şi constatând că fostul angajator şi-a recunoscut calitatea de debitor, instanţa de apel, reţinând dispoziţiile art. 2729 din Legea nr. 360/2002, a considerat că statul nu poate fi obligat la plata accesoriilor, iar despăgubirile trebuie plătite exclusiv de fostul angajator, Inspectoratul General al Poliţiei Române, în temeiul actului normativ menţionat.

Această concluzie reflectă, însă, o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 539-541 din C. proc. pen., întrucât instanţa de apel nu a luat în considerare temeiul distinct al răspunderii patrimoniale obiective a statului, care derivă din obligaţia acestuia de a repara integral prejudiciul cauzat printr-o privare nelegală de libertate, indiferent de eventualele plăţi efectuate de fostul angajator.

Potrivit art. 2729 din Legea nr. 360/2002, "Atunci când s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul este repus în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării."

Totodată, în conformitate cu art. 539-540 din C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 şi prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată injust de libertate.

Astfel, Înalta Curte reţine că normele de drept comun în ceea ce priveşte regimul răspunderii civile sunt reprezentate de prevederi ale C. civ., iar atât dispoziţiile 2729 din Legea nr. 360/2002, cât şi cele ale art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen. au, în raport cu acestea, caracterul unor norme speciale, ce reglementează cazul particular al răspunderii patrimoniale a statului.

Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate faţă de cea din urmă, însă, acesta nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză, în care sunt în discuţie două norme speciale, ambele derogatorii de la dreptul comun în materie de răspundere civilă şi care reglementează proceduri speciale distincte de angajare a răspunderii statului.

Dispoziţia legală reţinută de instanţa de apel - art. 2729 din Legea nr. 360/2002 - reprezintă un remediu pus la dispoziţia celui aflat în una dintre ipotezele enumerate de acestea, însă nu constituie singura şi imperativa cale de urmat de către reclamant pentru recuperarea sumelor reprezentând drepturile salariale neîncasate în perioada suspendării din funcţia de inspector şef al IJP Mehedinţi, parte a prejudiciului material suferit, ca urmare a luării împotriva sa a unei măsuri injuste privative de libertate.

Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen. reglementează procedura, prin care poate fi recuperată de orice persoană paguba suferită în situaţia particulară în care prejudiciul material (în care se regăsesc, în speţă, şi drepturile salariale la plata cărora a solicitat recurentul-reclamant să fie obligat recurentul-pârât Statul Român) a fost generat de luarea unei măsuri preventive privative de libertate injuste.

Prin urmare, cum între aceste prevederi legale nu se poate reţine existenţa raportului specific dintre o normă specială şi una generală, nu se poate constata că se impunea ca recurentul-reclamant să uzeze în mod obligatoriu de procedura reglementată de art. 2729 din Legea nr. 360/2002 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a statului, în vederea recuperării prejudiciului material, constând în salariile pe care nu le-a încasat pe perioada suspendării din funcţie, fără a-şi putea valorifica acest drept pe calea deschisă de normele de procedură penală.

Astfel, Înalta Curte reţine că, pentru repararea prejudiciului invocat, reclamantul avea posibilitatea de a alege între două cadre juridice distincte - Legea nr. 360/2002, aplicabilă raporturilor de muncă, şi C. proc. pen., aplicabil în cazul prejudiciilor cauzate de privarea nelegală de libertate.

Îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăţie, a statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Opţiunea reclamantului pentru cadrul juridic oferit de C. proc. pen. este deplin fundamentată, având în vedere că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. statuează dreptul persoanelor care au fost private în mod nelegal de libertate de a obţine repararea integrală a prejudiciului cauzat, pe când cele ale art. 2729 din Legea nr. 360/2002, deşi relevante pentru raporturile de muncă dintre reclamant şi fostul angajator, nu oferă temei juridic suficient pentru acoperirea completă a prejudiciului invocat, rezultat din eroarea judiciară în procesul penal.

Totodată, se reţine că, în condiţiile în care prejudiciul salarial reclamat este strâns legat de pierderea dreptului la muncă generată de măsurile procesuale nelegale, fiind o componentă a prejudiciului material referitor la care reclamantul are dreptul la acoperire potrivit art. 539 din C. proc. pen., deoarece este o consecinţă directă a privării sale de libertate, acesta nu poate fi analizat exclusiv prin prisma raportului juridic de muncă reglementat de Legea nr. 360/2002, Statul, în calitatea sa de garant al legalităţii actului de justiţie fiind cel poartă răspunderea pentru prejudiciul produs şi singurul care poate fi obligat să asigure repararea integrală a acestuia.

Totuşi, având în vedere circumstanţele particulare ale speţei, respectiv faptul că, pe parcursul soluţionării litigiului, fostul angajator a achitat benevol drepturile salariale, se constată că Statul Român, în calitate de pârât, nu mai poate fi obligat la repararea acestui prejudiciu.

Cu toate acestea, în lumina principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen., precum şi prin art. 1385 din C. civ., Înalta Curte reţine că achitarea debitului principal de către fostul angajator nu exclude dreptul legal de a solicita şi de a obţine actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei.

În consecinţă, având în vedere că răspunderea statului este de natură obiectivă, acesta fiind obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin privarea nejustificată de libertate, indiferent de vinovăţia autorităţilor sau de conduita fostului angajator, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză, apreciind, în mod nejustificat, că actualizarea sumelor aferente drepturilor salariale cu rata inflaţiei reprezintă o obligaţie exclusivă a fostului angajator, deşi o asemenea obligaţie derivă direct din principiul mai sus amintit, motiv pentru care, în rejudecarea cauzei, va dispune obligarea Statului Român la acoperirea prejudiciului integral.

Prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (paguba efectivă - damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (beneficiul nerealizat - lucrum cessans), respectiv dobânda legală şi rata inflaţiei, în conformitate cu art. 1385 alin. (3) din C. civ.

Fondată este critica recurentului-reclamant prin care se impută instanţei de apel încălcarea criteriilor legale prevăzute la art. 540 C. proc. pen., ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, atunci când a stabilit întinderea reparaţiei cu titlu de daune morale.

Partea reclamantă susţine că instanţa de apel a evaluat, greşit, criteriile legale prevăzute de art. 540 C. proc. pen., astfel că hotărârea recurată încalcă art. 539-541 C. proc. pen., art. 9 alin. (5) C. proc. pen. art. 5 paragr. 1, 3 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Conveţie, art. 13 din Convenţie, art. 1349 C. civ. şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Dezvoltând această critică, recurentul a învederat că instanţa de apel a utilizat criterii străine dispoziţiilor legale şi jurisprudenţiale naţionale şi europene, dar şi naturii şi obictului cauzei, în totală contradicţie cu scopul reglementării daunelor morale.

Potrivit art. 540 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

Acest text legal reglementează criteriile legale care urmează a fi avute în vedere de către instanţă la stabilirea daunelor cauzate prin eroare judiciară sau prin privare nelegală de libertate, fiind stabilite cu titlu exemplificativ: durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei în cauză şi asupra familiei sale, la care se adaugă criteriile subiective, stabilite la nivel jurisprudenţial, constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial, afectarea dreptului la imagine etc.

Se reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă, cuantumul despăgubirilor fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

În stabilirea cuantumului, instanţele de fond trebuie să analizeze consecinţele negative suferite de recurentul- reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs recurentului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor acesteia este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui se pretinde a fi prejudiciat, criterii care, de altfel, sunt relevate atât de jurisprudenţa naţională, cât şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa curţii de contencios european, relevante pentru aprecierea cuantumului prejudiciului sunt cauzele: Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României; Cârstea şi Grecu c. României; Stoianova şi Nedelcu c României; Crăciun c. României; Rosengren c. României; Pantea c. României; Assinov c. Bulgariei; Moiseyev c. Rusiei; Shchebet c. Rusiei; Iambor c. României; Dedovski ş.a. c. Rusiei; Riad şi Idiab c. Belgiei; Maslova şi Nalbandov c. Rusiei; Mansuroglu c. Turciei; Bragadireanu c. României; Chember c. Rusiei şl Vladimr Romanov c. Rusiei.

În cazul concret dedus judecăţii, se constată că, instanţa de apel a ţinut cont, la stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale, de durata de 367 de zile în care reclamantul a fost lipsit de libertate. S-a reţinut că această arestare i-a cauzat inevitabil frustrări şi suferinţe de natură morală, amplificate de conştientizarea afectării imaginii sale publice şi a reputaţiei profesionale, care anterior erau ireproşabile, conform probelor din dosar. Reputaţia sa socială şi profesională a fost afectată semnificativ de percepţia publică generată de arestare, iar imaginea sa publică a fost compromisă atât de acuzaţiile aduse, cât şi de mediatizarea intensă a cazului, fapt confirmat de materialul probator administrat.

Drept urmare, a constatat că măsura arestării a lezat demnitatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, i-a produs reclamantului un prejudiciu moral care a justificat acordarea unei compensaţii materiale.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, de asemenea, că analiza realizată de prima instanţă este corectă şi completă, fiind identificate în mod exhaustiv aspectele relevante pentru justificarea acordării daunelor morale reclamantului. În consecinţă, a considerat nu se impune reluarea acestora, ci doar evidenţierea elementelor pe care aceasta le-a considerat insuficient analizate în stabilirea cuantumului daunelor.

Astfel, în motivarea soluţiei de diminuare a daunelor morale acordate de prima instanţă, curtea de apel a considerat că, pe lângă criteriile deja avute în vedere, trebuie luate în calcul şi elemente ce ţin de nivelul de trai din statul pârât, pentru a asigura o evaluare echitabilă şi proporţională a despăgubirilor, reţinând că sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie să reflecte atât suferinţele reclamantului, cât şi contextul economic şi social al beneficiarului, fiind inadmisibilă ignorarea acestor factori.

În acest sens, instanţa de apel a subliniat că, potrivit datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, câştigul salarial mediu net pe economie în luna aprilie 2023 era de 4.564 RON, echivalentul a mai puţin de 1.000 de euro. Prin urmare, solicitarea reclamantului de a-i fi acordată suma de 1.000.000 de euro, reprezentând echivalentul a 1.095 de salarii medii nete, adică venitul obţinut de o persoană în mai mult de 91 de ani de muncă, este considerată nerealistă şi lipsită de fundament economic. De asemenea, instanţa a considerat că şi suma redusă de 500.000 de RON, reprezentând echivalentul a 109 salarii medii nete, rămâne exagerată şi disproporţionată faţă de natura prejudiciului invocat.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că o despăgubire de 1.000 de euro (echivalent în RON la data plăţii) pentru fiecare lună în care reclamantul a fost supus măsurii preventive privative de libertate în mod injust constituie o soluţie echitabilă şi proporţională.

Această abordare reflectă însă o ignorare a criteriilor consacrate de jurisprudenţă pentru cuantificarea daunelor morale, care pun accent pe suferinţa efectivă a persoanei vătămate, impactul asupra vieţii acesteia şi restabilirea echilibrului moral.

Soluţia instanţei de apel introduce astfel criterii străine normelor legale şi doctrinare, prioritizând factori economici generali în detrimentul unei analize centrate pe caracterul personal al prejudiciului moral suferit de reclamant. Utilizarea unor criterii precum nivelul de trai general, fără a evalua în mod concret prejudiciul individual şi contextul personal al reclamantului, constituie o aplicare incorectă a dispoziţiilor legale şi o încălcare a principiului proporţionalităţii, conducând la o evaluare necorespunzătoare a daunelor morale, în contradicţie cu scopul principal al acestora: compensarea efectivă a suferinţei victimei şi redarea sentimentului de justiţie.

Astfel cum s-a dezvoltat supra, daunele morale trebuie să fie stabilite în funcţie de gravitatea prejudiciului, durata suferinţei, impactul asupra vieţii personale şi profesionale, precum şi alte circumstanţe particulare ale cauzei, iar utilizarea unor criterii precum câştigul salarial mediu net pentru a determina proporţionalitatea sumei solicitate/acordate ignoră complet aceste elemente esenţiale.

O astfel de abordare riscă să creeze un precedent periculos, în care repararea prejudiciilor morale să fie condiţionată de factori economici generali, nespecifici situaţiei particulare a persoanei reclamante, ceea ce contravine principiului fundamental al dreptului civil conform căruia reparaţia trebuie să fie integrală şi individualizată, având ca finalitate restabilirea echilibrului moral afectat. Or, prin raportarea despăgubirilor la nivelul de trai al statului, se relativizează suferinţa victimei şi se reduce importanţa reparării integrale a prejudiciului moral.

De asemenea, trebuie menţionat că principiul proporţionalităţii nu trebuie confundat cu o simplă raportare matematică la indicatori economici generali. Proporţionalitatea în cazul daunelor morale presupune o corelare între gravitatea prejudiciului şi suma acordată, ţinând cont exclusiv de circumstanţele individuale ale cauzei, drepturile persoanelor neputând fi evaluate prin prisma constrângerilor economice generale.

Astfel, impactul asupra vieţii personale şi profesionale a reclamantului, precum şi amploarea suferinţei resimţite, trebuie să fie elementele esenţiale în cuantificarea despăgubirilor, scopul acordării daunelor morale fiind nu doar de a compensa suferinţa victimei, ci şi de a reafirma sentimentul de justiţie şi de a restaura demnitatea acesteia, evitând totodată impresia că trauma cauzată de privarea de libertate pentru o faptă neimputabilă reclamantului este minimizată sau ignorată.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de art. 540 alin. (1) C. proc. pen., de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ci a utilizat criterii străine dispoziţiilor legale şi jurisprudenţiale naţionale şi europene, dar şi naturii şi obiectului cauzei, în totală contradicţie cu scopul reglementării daunelor morale.

Pentru motivele arătate, apreciind că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, atât în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reclamantului de actualizare a despăgubirilor materiale cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, cât şi în privinţa cuantificării daunelor morale, Înalta Curte va admite recursul declarat în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ. şi va casa, în parte decizia atacată, urmând ca litigiul să fie trimis aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecare.

Revine în sarcina instanţei de trimitere să procedeze la reevaluarea petitului care vizează actualizarea despăgubirilor materiale cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, prin prisma normelor juridice naţionale şi convenţionale, având în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

Totodată, cu ocazia rejudecării, instanţa de rejudecare va determina cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudenţiale în materie, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu, sens în care va ţine seama consecinţele suportate de recurentul-reclamant în urma lipsirii de libertate, în scopul respectării criteriului echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât aceasta să respecte scopul reglementării daunelor morale, dar să îşi păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză.

Asupra recursurilor declarate de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, se reţin următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că parte din aspectele de nelegalitate deduse judecăţii prin cele două recursuri sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidenţiate eventualele particularităţi specifice fiecărui recurs.

Astfel, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 787/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţii teritoriale de ordine publică, ambele părţi recurente susţinând că această indemnizaţie trebuie plătită de Consiliul Judeţean Mehedinţi.

Sub acest aspect, recurenţii au precizat că raţionamentul instanţei de apel este unul eronat, întrucât aceasta sumă solicitată de apelantul-reclamant reprezintă venituri nerealizate aflate în legătură cu funcţia pe care reclamantul o îndeplinea la data luării faţă de acesta a măsurilor preventive privative de libertate, derivând, aşadar, din raporturile de serviciu ale reclamantului.

Invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 şi art. 19 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii teritoriale de ordine publică, aprobat prin H.G. nr. 787/2002, au susţinut că interpertarea acestor dispoziţii legale relevă că activitatea ca membru de drept sau membru desemnat în autoritatea teritorială de ordine publică este remunerată cu o indemnizaţie de şedinţă, nu cu o sumă globală, stabilită lunar, independent de desfăşurarea sau nu a vreunei şedinţe în plen sau în comisii într-o anumită perioadă calendaristică. Sumele reprezentând indemnizaţia de şedinţă de care reclamantul a fost lipsit în perioada indicată se achită din bugetul unităţii administrativ-teritoriale, persoană juridică de drept public, distinctă de Statul Român.

Recurentul-pârât a menţionat că sub acest aspect, se relevă aplicabilitatea principiilor independenţei patrimoniale şi al răspunderii subsidiare a Statului Român, reglementate de art. 222 şi art. 224 din C. civ.

Analizând critica comună ambelor recursuri, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere cele succed:

Potrivit art. 19 alin. (1) din 159 alin. H.G. nr. 787/2002 "Pentru activitatea desfăşurată în plen şi în comisii membrii autorităţii teritoriale de ordine publică au dreptul la o indemnizaţie de şedinţa stabilită de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv de consiliile judeţene."

Totodată, în conformitate cu art. 539-540 din C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3.03.2021 şi prin decizia nr. 1/16.02.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată injust de libertate.

Dispoziţiile art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen. reglementează procedura, prin care poate fi recuperată de orice persoană paguba suferită în situaţia particulară în care prejudiciul material a fost generat de luarea unei măsuri preventive privative de libertate injuste.

În concret, Înalta Curte relevă că urmare a lipsirii nedrepte de libertate, reclamantul a înregistrat un prejudiciu material, determinat de faptul că nu a încasat indemnizaţiile aferente perioadei aprilie 2014 - aprilie 2015, diminuându-se, astfel, drepturile materiale, de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost supus măsurilor de restrângere a libertăţii.

Lipsirea de aceste venituri s-a datorat pierderii calităţii de membru B., când nu a mai îndeplinit funcţia de inspector şef al IPJ Mehedinţi care a determinat desemnarea sa în cadrul autorităţii, împrejurare faţă de care se reţine că există legătură de cauzalitate dintre prejudiciul încercat, măsura privativă de libertate nedreaptă şi desfăşurarea procesului penal, finalizat printr-o soluţie de achitare.

Se reţine că acestea reprezintă o componentă a prejudiciului material referitor la care reclamantul are dreptul la acoperire potrivit art. 539 din C. proc. pen., deoarece este o consecinţă directă a anchetării şi a privării sale de libertate.

În acest context, cu observarea art. 539-450 din C. proc. pen., în mod corect, a statuat instanţa de apel că se impune repararea acestui prejudiciu şi obligarea pârului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 10.192 RON către reclamant cu titlu de indemnizaţie aferentă funcţiei de membru B. pentru perioada aprilie 2014 - aprilie 2015.

Nu sunt de natură a releva nelegalitatea deciziei recurate nici susţinerile recurentului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 222 şi 224 C. civ., prevederi faţă de care, în opinia acestuia, pârâtul Statul Român nu poate fi obligat la plata contravalorii indemnizatiei neîncasate de intimatul-reclamant.

Conform art. 222 C. civ.:

"Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.".

Prin acest articol se reglementează egalitatea regimului juridic al răspunderii între persoanele juridice, normă de la care, însă, se poate deroga prin legi speciale.

Totodată, potrivit art. 224 din acelaşi act normativ, "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Ca atare, în cazul persoanelor juridice de drept public nu este permisă răspunderea unei persoane juridice pentru cea aflată în subordinea sa şi nici invers, chiar dacă, din punct de vedere juridic, ar exista o relaţie de subordonare, legea oprind confuziunea patrimonială între aceste persoane juridice şi, în consecinţă, blocând răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru datoriile proprii.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prezentul litigiu vizează angajarea unei răspunderi patrimoniale speciale a statului, întemeiate pe dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen., fără nicio legătură cu raporturile dintre Statul Român şi Consiliul Judeţean Mehedinţi, nefiind vorba despre o eventuală răspundere a statului pentru neîndeplinirea unei obligaţii de către cea din urmă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine legalitatea argumentelor curţii de apel care au dus la respingerea criticilor formulate de recurenţii din prezenta cale de atac cu privire la soluţia primei instanţe prin care pârâtul Statul Român a fost obligat la plata către recurentul-reclamant a despăgubirilor reprezentând contravaloarea indemnizaţiei neîncasate, ca urmare a măsurilor dispuse în procesul penal.

Drept urmare, constatând că instanţa de prim control judiciar a făcut o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept material aplicabile în speţă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova.

Separat de această critică comună ambelor recursuri, şi care a primit, ca atare, analiză comună, Înalta Curte urmează a trece la examinarea motivelor de recurs formulate în plus de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin prima critică formulată, pârâta a susţinut încălcarea şi aplicarea incorectă a normelor de drept material relevante în cauză, în special a celor referitoare la răspunderea statului, precum şi interpretarea eronată a soluţiilor prevăzute în Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale. Pârâta a argumentat că s-a reţinut în mod greşit calitatea procesuală pasivă a Statului Român, deoarece nu era vorba despre răspunderea civilă delictuală a statului prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie.

Recurenta-pârâtă a susţinut că răspunderea statului are caracter subsidiar, invocând prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului."

Totodată, s-a susţinut lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, având în vedere că în Decizia nr 136/2021 a Curţii Constituţionale nu este specificat că despăgubirile acordate pentru erorile judiciare vor fi achitate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Se observă că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul cadrului procesual, în care judeca ar fi trebuit să aibă loc, pe două paliere, respectiv: pe de o parte, a susţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea acestuia, iar, pe de altă parte, a susţinut că Ministerului Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului, nefiind specificat că despăgubirile acordate vor fi achitate de acest minister.

Astfel, se reţine că primă critică de nelegalitate, deşi subsumată de către recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Se constată că aceste critici care pun în discuţie răspunderea statului pentru prejudicii generate în mod nemijlocit de alte autorităţi în subordinea acestuia, ce reprezintă o reiterate a celor susţinute pe întreg parcursul litigiului, sunt nefondate, având în vedere particularităţile unei astfel de cauze în care poate fi antrenată răspunderea directă a Statului Român, prin raportare la obligaţiile pozitive ce îi revin acestuia ca efect al ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Contrar celor susţinute de recurentă, răspunderea directă a statului poate fi antrenată în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

În concret, demerul judiciar al reclamantului a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., din cuprinsul cererii de chemare în judecată reieşind că reclamantul a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Or, această răspundere a statului este angajată pe temei obiectiv pentru riscurile luării unor măsuri sau pronunţării unor hotărâri care nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţie, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul român, a cărui răspundere, în acest context, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său.

Cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanţelor în proces este reglementată în prezent de dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanţelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

Având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că Statul Român participă în proces, prin Ministerul Finanţelor, nefiind dată, prin vreo altă dispoziţie legală expresă, vreo atribuţie de reprezentare, altei autorităţi, în litigiile de acest gen.

Prin cea de-a doua critică critică formulată, recurenta a imputat instanţei de apel o interpretare şi aplicare greşită a art. 452 C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., prin obligarea statului la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal finalizat cu achitare.

Totodată, a criticat hotărârea, menţionând că acesta cuprinde considerente contradictorii cu privire la cheltuielile de judecată.

Dezvoltând această critică, recurentul a subliniat că, deşi instanţa de prim control judiciar a reţinut că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal în care reclamantul a fost achitat, din întreaga motivare rezultând că nu este răspunzător pentru prejudiciul creat reclamantului, a concluzionat că nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare.

Analizând criticile formulate, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acestea sunt lipsite de fundament juridic, având în vedere cele ce urmează:

În litigiul pendinte, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţa de faţă, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

Într-adevăr, Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Chiar dacă activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul faţă de care, ulterior, se pronunţă o soluţie de clasare), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Or, nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit în concret, clar şi concis starea de fapt, urmând o ordine cronologică, a încadrat situaţia particulară a speţei deduse judecăţii în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale actelor normative incidente în speţă, şi şi-a argumentat soluţia pronunţată în mod clar şi coerent, fără elemente contradictorii, astfel că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentele expuse de recurent în care se face referire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată acordate, precum şi la necesitatea dovedirii acestora (ultima parte din memoriul de recurs), instanţa supremă reţine că acestea nu poate fi analizate, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului - dovada efectuării şi cuantificarea cheltuielilor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de probă administrate, a existenţei şi întinderii acestora.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs asupra cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa CEDO şi nici de jurisprudenţa naţională la stabilirea daunelor morale în cuantum de 12.000 euro, în condiţiile în care acordarea daunelor nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a solicitantului.

Însă, se constată că, prin memoriul de recurs, recurenta s-a rezumat doar la a face trimiteri la decizii pronunţate de curtea de contencios european şi de instanţa supremă naţională, fără a arăta, în concret, care sunt criteriile dezvoltate de jurisprudenţa naţională şi cea convenţională care au fost încălcate, astfel că aceste alegaţii nu sunt apte de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe acest aspect.

A mai criticat recurentul cuantumul disproporţionat al daunelor morale în raport cu prejudiciul suferit de reclamant, arătând necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză, această critică vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot analiza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor.

Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, susţinerea recurentei, în sensul că suma acordată de instanţă este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, şi care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanţelor de fond.

Cu referire la argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă cu privire la daunele acordate reprezentând despăgubiri pentru cele 14 deplasări efectuate de membrii familiei reclamantului la penitenciar pentru vizite şi cele efectuate la termenele de judecată, acordate, în opinia recuentului, în mod nelegal, acestea nefiind dovedite, Înalta Curte le va înlătura din analiză, având în vedere că acestea sunt referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, Înalta Curte reiterează caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care conferă posibilitatea instanţei de recurs să exercite un control strict pe nelegalitate asupra hotărârii atacate, fără a putea primit spre examinare critici prin care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, prin reevaluarea probelor în această cale de atac.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de recurentul Parchel de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, ca nefondate.

Dat fiind că, în speţă, s-a reţinut caracterul fondat al motivelor de recurs formulate de reclamant, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa, în parte, decizia recurată în privinţa dispoziţiilor referitoare la obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale şi la respingerea cererii privind acordarea actualizărilor reprezentând inflaţia aferentă drepturilor salariale şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel. De asemenea, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată în privinţa dispoziţiilor referitoare la obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 12000 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale şi la respingerea cererii privind acordarea actualizărilor reprezentând inflaţia aferentă drepturilor salariale şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei civile 207/2023 din data de 30 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.