Prisoner's appeal annulled for unpaid stamp duty; damages award against prison upheld; ANP's appeal quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă la data de 21 septembrie 2021 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Rahova Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele, în principal, la plata despăgubirilor patrimoniale constând în zilele câştig şi a creditelor aferente pe care le-ar fi putut obţine dacă ar fi continuat munca în perioada 17.01.2021-22.06.2021; obligarea pârâtelor la repararea acestui prejudiciu prin echivalent bănesc din Fondurile Statului; în baza art. 1530 C. civ., obligarea pârâtelor la plata daunelor interese pentru recuperarea prejudiciului cauzat în sumă de 77.000 euro.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 254/2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1327/09.05.2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei în cuantum de 1.500 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 171A din 07 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererile de apel formulate de apelantul-reclamant A., apelantul-pârât Penitenciarul Rahova Bucureşti şi de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 1327/09.05.2022 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 171A din 07 februarie 2023 au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Rahova Bucureşti şi pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin recursul declarat, recurentul-reclamant A. a învederat că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reluarea activităţii sale de muncă nu se execută şi i s-a făcut un nou raport prin care se susţine că ar refuza să muncească.

Susţine că suma de 1500 euro este prea mică, raportat la suferinţele psihice şi fizice, suferite din 18.01.2021 până în prezent şi solicită să i se analizeze comportamentul în perioada 22.06.2018-18.01.2021(data încarcerării - data întocmirii rapoartelor), care a fost unul exemplar.

Arată că i s-a întocmit un raport de pedeapsă la 02.11.2021 pentru a-l determina să renunţe la procesul cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Susţine că a plătit cheltuieli judiciare foarte mari, în jur de 3500 euro, din pensia mamei sale.

Arată că Administraţia Naţională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât există un ordin emis de directorul respectivei instituţii care prevede că dacă un deţinut este cercetat, acesta nu poate lucra, deşi Legea nr. 254/2013 prevede că scoaterea de la muncă este sancţiune potrivit art. 101 alin. (1) lit. c), chestiune nelegală. Arată că un deţinut care prestează activităţi gospodăreşti, chiar dacă nu primeşte bani, primeşte zile-câştig şi credite care pot fi convertite în recompense ori prejudiciul material poate fi echivalat.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483-486 C. proc. civ.

Prin recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Rahova Bucureşti se susţine că hotărârea este nelegală prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi aplicarea în mod greşit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina sa plata unor daune fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de C. civ.

Susţine că selecţionarea la muncă şi analizarea deţinuţilor nu reprezintă o obligaţie a penitenciarului, atâta timp cât legea prevede faptul că "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească", această activitate realizându-se în funcţie de îndeplinirea unor criterii şi condiţii stabilite de legislaţia în vigoare, de limita baremelor de folosire la activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, precum şi în funcţie de solicitările beneficiarilor, în regim de prestări de servicii (suspendată, în contextul epidemiologic care a marcat perioada de referinţă din dosar).

De asemenea, conform prevederilor art. 17 alin. (4) din Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017, retragerea de la muncă sau schimbarea locului de muncă al persoanei private de libertate se aprobă de directorul locului de deţinere la propunerea comisiei prevăzută la art. 174 alin. (1) din Regulament, reclamantul fiind retras de la muncă de către comisia de selecţionare la muncă a Penitenciarului Bucureşti Rahova, ca urmare a unui raport de retragere întocmit de către şeful punctului de lucru.

Susţine, referitor la daunele materiale solicitate, că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1357 C. civ.. Reclamantul nu poate proba niciun prejudiciu, s-au respectat de către reprezentanţii locului de deţinere prevederile Legii nr. 254/2013, ale H.G. nr. 157/2016 şi ale Deciziei Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind organizarea muncii persoanelor private de libertate, nu se poate reţine în sarcina recurentului săvârşirea unei fapte ilicite, întrucât această unitate a întreprins toate demersurile apte a conduce la asigurarea posibilităţii de a munci reclamantului, frontul de lucru este inexistent raportat la nevoile unităţii şi la inexistenţa contractelor de prestări servicii încheiate cu terţii, dat fiind contextul epidemiologic ce a marcat întreaga perioadă de referinţă din dosar, nu poate fi probat un raport de cauzalitate, nu există vinovăţia recurentului.

Arată că maniera contradictorie a raţionamentului juridic adoptat de instanţa de apel, fără a arăta la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în lipsa analizei apărărilor prin care recurentul a contestat fapta ilicită imputată şi vinovăţia, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecăţii.

În drept, îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 483, 486, 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., raportate la normele legale invocate în cuprinsul recursului.

Prin recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor se solicită desfiinţarea în tot a deciziei civile recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondată.

Consideră hotărârea pronunţată în apel nelegală, dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii şi dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Ilfov, susţine că modalitatea de soluţionare a acesteia atât pe fond, cât şi în apel, este contrară normelor legale, nefiind stipulată nicio normă în sensul că noţiunea de domiciliu poate suporta adaptări de sens, în funcţie de situaţia de fapt a persoanelor private de libertate. Invocă art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., fiind eronată interpretarea instanţelor de fond şi de apel conform căreia încarcerarea într-un loc de deţinere duce la stabilirea unui "domiciliu în fapt" al deţinutului în locul unde acesta execută pedeapsa.

În aceeaşi ordine de idei, pe lângă interpretarea în mod eronat a noţiunii de domiciliu şi luarea în mod greşit în considerare la stabilirea competenţei teritoriale alternative prevăzută de normele de procedură civilă, a locului de deţinere ca reprezentând un domiciliu de fapt, instanţa de apel a soluţionat în mod eronat aspectul privitor la competenţă, confundând locul de deţinere în care reclamantul era încarcerat la momentul formulării cererii de chemare în judecată, cu locul de săvârşire a faptei ilicite.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta a fost în mod nelegal soluţionată la fond şi în apel, întrucât recurenta nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un litigiu care are ca obiect despăgubirea unei persoane private de libertate pentru o faptă pretins ilicită săvârşită de către una dintre unităţile subordonate. A proceda în sens contrar înseamnă a invalida dispoziţiile imperative ale art. 222 C. civ.

A mai invocat că hotărârea penală a fost pronunţată numai în contradictoriu cu Penitenciarul Bucureşti Rahova, iar denumirea de "Administraţia Penitenciarelor" a fost doar o exprimare nefericită a instanţei care se referea de fapt, la administraţia Penitenciarului Bucureşti Rahova; mai susţine că nu îi este opozabilă sub vreun aspect decizia penală.

De asemenea, în mod eronat a reţinut tribunalul vinovăţia recurentei pe baza sentinţei penale nr. 1126/12.05.2021, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, întrucât prin aceasta nu este constatată vinovăţia recurentei, ci doar Penitenciarul Bucureşti Rahova a fost obligat la reselecţionarea reclamantului în cadrul aceluiaşi punct de lucru, întrucât a considerat că nu există probe suficiente în dovedirea celor imputate reclamantului cu ocazia retragerii de la spălătoria unităţii.

A citat atribuţiile de coordonare, îndrumare, respectiv supraveghere a unităţilor penitenciare subordonate, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Hotărârea de Guvern nr. 756 din 12 octombrie 2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care nu conferă însă recurentei calitatea de parte într-un proces care vizează săvârşirea unei fapte pretins ilicite de către o unitate din subordine, deoarece ANP nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru fapta proprie a unei instituţii subordonate.

Referitor la aspectele reţinute pe fondul cauzei de instanţa de apel, consideră că instanţa a constatat în mod eronat incidenţa autorităţii de lucru judecat păstrând eroarea de a considera recurenta parte în contradictoriu cu care s-ar fi pronunţat instanţa cu autoritate de lucru judecat privind săvârşirea unei fapte ilicite de către recurentă, aceasta nefiind identificată cu recurenta, în tot cuprinsul sentinţei fiind evocat numai Penitenciarul Bucureşti Rahova.

În cuprinsul deciziei se mai reţine în mod eronat faptul că "apelantele pârâte nu au dovedit în faţa instanţei penale existenţa vreunuia dintre cazurile de excepţie la care se referă art. 56 din Legea nr. 254/2013", recurenta nefiind parte în dosarul penal.

În acest context nu există nicio prevedere legală care să fi fost încălcată de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, aceasta fiind atrasă în proces total nejustificat, astfel încât să se concluzioneze că ar fi săvârşit vreo faptă ilicită şi cu atât mai mult nu se poate constata culpa în niciuna dintre formele acesteia, ceea ce, raportat şi la natura superficială şi lipsită de fundament legal a concluziilor instanţelor de fond şi apel, conduce către ipoteza unei omisiuni sau cel puţin a unei superficialităţi în analiza efectuată în speţă.

Concluziile comisiei în sensul retragerii de la muncă a persoanelor private de libertate nu pot conduce la încălcarea vreunui drept, munca fiind doar o posibilitate, nici măcar o vocaţie, cu rolul final de a servi la asigurarea scopului executării pedepsei, alături de celelalte activităţi de reintegrare socială din plan psihologic, social, educativ, etc. şi nu cea de micşorare a duratei pedepsei (aşa cum au reţinut instanţa de fond şi de apel, în mod eronat confundând efectul zilelor câştigate prin muncă de reducere a fracţiei de îndeplinit pentru a deveni propozabil pentru analiză în cadrul comisiei de liberare condiţionată cu cea de reducere a duratei pedepsei) motivând acordarea despăgubirilor pentru aşa-zisul prejudiciu moral încercat de reclamant.

Reţinerea instanţei de apel, care o validează în mod greşit pe cea de la fond, ("Aşa cum în mod corect s-a reţinut în primă instanţă, reclamantul a pierdut posibilitatea de a beneficia de zile câştig, care avea ca rezultat reducerea duratei pedepsei rămase de executat, cu toate consecinţele expuse corect în hotărârea apelată") că reclamantul a fost privat de posibilitatea de a se libera mai devreme, ceea ce i-ar fi creat un anumit grad de disconfort psihic, respectiv frustrare, este în primul rând ilegală. Pe de altă parte, şi aici se remarcă eroarea recurentă a celor două instanţe, aceea de a considera opozabilă şi pronunţată în contradictoriu şi cu ANP, sentinţa penală a Judecătoriei Sectorul 5 Bucureşti:

"Legătura de cauzalitate rezultă ex re, câtă vreme prejudiciul moral a fost cauzat prin încălcarea dreptului de a munci, faptă reţinută deopotrivă Penitenciarului şi ANP." Din nou, nu a fost reţinută nicio faptă culpabilă în sarcina ANP.

Reţinerea în sensul că:

"prin încălcarea dreptului de a munci reclamantul a pierdut posibilitatea de a beneficia de zile-câştig, ceea ce ar fi condus la reducerea duratei pedepsei aplicate" este eronată, pentru că prin acordarea unor zile-câştig nu este redusă durata pedepsei privative de libertate, ci este redusă fracţia totală de executat pentru a putea fi propozabil în vederea analizării sale în comisia pentru acordarea liberării condiţionate, deci reclamantul nici nu este şi nici nu ar fi putut să fie prejudiciat prin neacordarea celor 42 de zile pe care afirmă că le-ar fi putut câştiga (întrucât beneficiul din urma prestării muncii nu poate contribui la reducerea pedepsei, aplicabile fiind prevederile art. 100 alin. (3) C. pen., potrivit cărora "în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate...").

În ceea ce priveşte constatarea instanţei referitoare la faptul că "tribunalul nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, opunându-se efectul de lucru judecat reţinut prin sentinţa penală anterior menţionată, în sensul că retragerea reclamantului de la punctul de lucru nu a fost legală, cu consecinţa încălcării dreptului deja câştigat de reclamant, respectiv dreptul de a munci în condiţii de detenţie", consideră că în mod incorect tribunalul a reţinut pe baza autorităţii de lucru judecat că retragerea de la muncă ar fi fost şi nelegală, din moment ce în conţinutul acesteia se precizează că ar fi fost doar nejustificată, iar nu nelegală, neexistând nicio normă pe care în urma conduitei Administraţiei Penitenciarului Rahova faţă de reclamant să o fi constatat încălcată, prin urmare nu se poate deduce nici existenţa vreunei fapte ilicite, aşa cum instanţa de fond a stabilit în mod incorect.

Deţinutul nu poate opune administraţiei penitenciarului obligativitatea asigurării unui loc de muncă în mod continuu şi permanent deoarece niciun act normativ în vigoare nu cuprinde astfel de dispoziţii.

Legea nu stabileşte în sarcina administraţiei locului de deţinere o obligaţie absolută de a asigura folosirea la muncă a persoanelor private de libertate, analiza acestei posibilităţi urmând a fi făcută în raport de criteriile prevăzute de lege şi de legislaţia secundară sau terţiară, dar şi de împrejurările obiective care pot justifica neimplicarea deţinuţilor în activităţi lucrative.

Potrivit art. 78 din Legea nr. 254/2013 cu modificările şi completările ulterioare, "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârsta, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora."

Selecţionarea şi repartizarea persoanelor private de libertate la activităţi productive se realizează în baza Deciziei directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 de către comisia constituită conform art. 174 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, cu aprobarea directorului unităţii.

Susţine că art. 78 din lege nu consacră vocaţia generală a deţinuţilor ca un veritabil drept de a li se cere să muncească. Posibilitatea conferită de lege administraţiei penitenciarului (de a cere unui deţinut să muncească) este doar expresia abilitării instituţiei penitenciarului de a selecţiona deţinuţii la activităţi lucrative în măsura posibilităţilor economice reale, în situaţia implicării deţinuţilor în activităţi pe bază de tarif, de voluntariat şi/sau calamitate precum şi în funcţie de nevoile locului de deţinere, doar în contextul în care acest lucru este posibil.

Art. 83 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 stabileşte că persoanele condamnate prestează muncă în condiţiile stabilite de regulamentul de aplicare a legii, iar în aplicarea acestui text de lege, la art. 177 alin. (2) din Regulament se prevede că repartizarea deţinuţilor la activităţile cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului se efectuează în condiţiile şi în limita baremelor aprobate prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută la art. 173 alin. (6), respectiv prin Instrucţiunile privind organizarea muncii deţinuţilor aprobate prin Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017.

Prin Legea nr. 254/2013 şi în baza prevederilor H.G.157/2016, legiuitorul primar (Parlamentul), respectiv legiuitorul delegat (Guvernul) au conferit conducătorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prerogativa legală de a stabili care sunt criteriile legale pentru selecţia la muncă a deţinuţilor.

În concluzie, în respectarea dreptului la muncă prevăzut de Legea nr. 254/2013, folosirea la muncă a deţinuţilor în unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se face în conformitate cu prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 şi cu respectarea procedurii şi criteriilor de selecţionare şi repartizare la muncă prevăzute în Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017.

Nu poate fi aşadar primită critica reclamantului cu privire la evidenţa încălcării dreptului său la muncă prin retragerea de la muncă. Implicarea în muncă a deţinuţilor se face cu respectarea procedurii şi criteriilor de selecţionare şi repartizare la muncă, asigurarea măsurilor de siguranţă specifice fiecărui regim de executare, întocmirea documentelor de organizare şi funcţionare a punctelor de lucru, pregătirea şi dotarea locurilor de muncă, asigurarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă, întocmirea documentelor de evidenţă a muncii şi acordarea drepturilor cuvenite pentru munca prestată. Solicitările de repartizare a deţinuţilor la activităţi lucrative se analizează conform prevederilor Deciziei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 500165/2017 şi a dispoziţiilor art. 174 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, administraţia locului de deţinere fiind obligată să respecte dispoziţiile actelor normative în vigoare.

Selecţionarea la muncă şi analizarea deţinuţilor nu reprezintă o obligaţie a penitenciarului, atâta timp cât legea prevede faptul că "persoanelor condamnate li se poate cere să muncească".

Reclamantul nu face dovada pagubei, nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată.

În drept a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., recurenta Penitenciarul Bucureşti Rahova a invocat excepţia nulităţii recursului şi pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului A., recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la recursului pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului acesteia şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâtul Bucureşti Penitenciarul Rahova, reiterând apărările formulate în propriul recurs.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 februarie 2024, a fost fixat termen de judecată în 14 mai 2024 pentru soluţionarea recursurilor, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A., în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală din acelaşi cod, examinând cu prioritate excepţia netimbrării recursului, invocată prin întâmpinare de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă", iar potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege"; pentru situaţia în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "instanţa va pune în vedere reclamantului obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite dovada achitării acestei taxe în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei."

Conform dispoziţiilor art. 486 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, această cerinţă fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Conform rezoluţiei din data de 09 octombrie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentului A. obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4074,06 RON, sub sancţiunea anulării cererii.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, formulată de petentul A., reţinându-se, în esenţă, că acesta nu a înaintat instanţei înscrisurile necesare pentru ca instanţa să poată aprecia dacă situaţia financiară îi permite sau nu achitarea taxei judiciare de timbru, cu excepţia unei declaraţii pe propria răspundere.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis cererea de repunere în termen, a respins cererea de reexaminare formulată de petentul A. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Prin citaţia emisă la 26 februarie 2024, recurentului i s-a reiterat obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4074,06 RON. Dovada de comunicare a citaţiei, semnată personal de recurent, se află la dosarul de recurs, data primirii fiind 06 martie 2024.

Recurentul A., prezent personal la şedinţa de judecată din 14 mai 2024, a precizat că nu poate achita respectiva taxă judiciară de timbru.

Din actele şi lucrările dosarului se constată că, deşi a fost legal înştiinţat despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, până la data analizării recursului.

Cerinţa timbrării este o condiţie legală extrinsecă cererii de recurs iar neîndeplinirea ei atrage nulitatea cererii, necondiţionat de existenţa vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancţiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului şi de aceea Înalta Curte va anula recursul ca netimbrat.

Cât priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova Bucureşti se susţine că hotărârea este nelegală prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., respectiv că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi aplicarea în mod greşit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligaţia de plată a unor despăgubiri fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de C. civ.

Criticile astfel expuse sunt nefondate.

În cadrul primului motiv de recurs, pârâtul susţine cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza contradictorialităţii motivării deciziei recurate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În această ipoteză, hotărârea este casabilă dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, sau dacă aceasta cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

Contrar criticilor recurentului, hotărârea nu cuprinde considerente contradictorii. Înalta Curte observă în acest sens că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., iar decizia atacată conţine elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Instanţa de apel a reliefat că aspectele de fapt dezlegate definitiv prin hotărâre judecătorească penală au intrat în puterea de lucru judecat, fără a exista posibilitatea ca cele definitiv dezlegate să fie repuse în discuţie printr-o altă cerere separată, subliniind că sentinţa penală nr. 1126, definitivă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la data de 12.05.2021 în dosarul nr. x/2021 a menţinut constatarea din încheierea nr. 322/24.03.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Rahova, în sensul că retragerea petentului de la punctul de lucru spălătorie este nejustificată şi a obligat Penitenciarul Bucureşti Rahova să îl reselecţioneze pe petent la muncă la punctul de lucru spălătorie.

A mai subliniat instanţa de apel că nu mai poate face o nouă judecată cu privire la situaţia de fapt întrucât se opun cu putere de lucru judecat dezlegările definitive date prin sentinţa penală nr. 1126/2021.

A conchis instanţa de apel că rezultă cu evidenţă caracterul delictual al faptei de retragere de la muncă a reclamantului, întrucât aceasta s-a făcut prin încălcarea unui drept al său, încălcare ce se situează în sfera ilicitului civil, din moment ce s-a reţinut cu putere de lucru judecat în procesul penal caracterul nejustificat al acestei încălcări.

Cu privire la vinovăţia pârâtului Penitenciarul Bucureşti Rahova, instanţa de apel a evidenţiat că rezultă din aceeaşi hotărâre judecătorească penală că reclamantului i s-au imputat anumite fapte, ca justificare a măsurii retragerii de la muncă, nedovedite în procedura disciplinară, ceea ce determină concluzia că fapta delictuală de retragere de la muncă a fost săvârşită cu vinovăţie, neavând relevanţă nici forma şi nici gradul de vinovăţie, întrucât în această materie răspunderea delictuală este atrasă pentru culpa levissima.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului moral, instanţa de apel a reţinut că acesta a fost dovedit şi constă în suferinţele morale provocate reclamantului prin încălcarea dreptului său de a munci, drept concret şi efectiv, reclamantul pierzând posibilitatea de a beneficia de zile câştig care avea ca rezultat reducerea duratei pedepsei rămase de executat.

Legătura de cauzalitate s-a subliniat că rezultă ex re, câtă vreme prejudiciul moral a fost cauzat prin încălcarea dreptului de a munci, faptă reţinută deopotrivă Penitenciarului şi ANP, iar cuantumul sumei acordate de prima instanţă este echitabilă, fără a avea un caracter derizoriu.

Susţinerile recurentului privitoare la caracterul contradictoriu al raţionamentului juridic al instanţei de apel, la omisiunea analizei situaţiei concrete supuse judecăţii şi la lipsa analizei privitoare la fapta ilicită imputată şi vinovăţia nu pot fi, astfel, reţinute, având în vedere că, pe de o parte, nu se identifică aspecte contradictorii în raţionamentul instanţei de apel şi, pe de altă parte, sunt analizate toate condiţiile necesar a fi întrunite pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Întrucât în decizia recurată nu se identifică viciul de nelegalitate privind motivarea contradictorie şi nici omisiunea de a analiza elementele răspunderii civile delictuale, acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat ca nefondat.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a afirmat, în esenţă, neîndeplinirea prevederilor art. 1357 C. civ., critică nefondată.

Aşa cum în mod corect a subliniat instanţa de apel, prin sentinţa penală nr. 1126 din 12 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2021 (pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova), definitivă, instanţa a statuat că "petentul nu avea doar o vocaţie la exercitarea dreptului la muncă, ci el avea deja un drept ce îi fusese acordat şi pe care îl exercita, având în vedere că fusese deja selectat în interiorul locului de deţinere, în anul 2018, pentru a presta activităţi la punctul de lucru spălătorie, aşadar la o muncă ce face parte din categoria activităţilor cu caracter gospodăresc, necesare penitenciarului.

[...] Faţă de împrejurarea că petentul a fost scos, în mod nejustificat, de la muncă de Penitenciarul Rahova, se reţine că legea îl îndreptăţeşte să solicite repararea acestui prejudiciu, pentru ca dreptul său să nu fie doar unul iluzoriu, repararea prejudiciului putându-se face prin echivalent bănesc, din fondurile statului, având în vedere că încălcarea este din partea unei instituţii a statului".

Totodată, prin dispozitivul respectivei sentinţe s-a statuat că "Menţine constatarea din încheierea nr. 322/24.03.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Rahova în sensul că retragerea petentului de la punctul de lucru spălătorie este nejustificată şi obligă Penitenciarul Rahova să îl reselecţioneze pe petent la muncă la punctul de lucru spălătorie".

Aşadar, cum atât dispozitivul, cât şi considerentele sentinţei sus-menţionate sunt obligatorii faţă de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova (care a fost intimat în respectivul dosar penal), în mod corect s-a concluzionat că nu se mai poate face o nouă judecată cu privire la situaţia de fapt, întrucât se opun cu autoritate de lucru judecat în forma efectului pozitiv dezlegările definitive date prin respectiva sentinţă, potrivit art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, corect s-a concluzionat şi că rezultă caracterul delictual al faptei de retragere de la muncă a reclamantului, întrucât aceasta s-a făcut prin încălcarea unui drept al acestuia care se situează în sfera ilicitului civil, din moment ce s-a reţinut prin sentinţa penală caracterul nejustificat al acestei încălcări.

Aceste constatări ale instanţei de apel pot fi evaluate strict prin prisma legalităţii valorificării efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat - condiţie îndeplinită, deoarece o reevaluare a stării de fapt este prohibită în stadiul procesual al recursului, instanţa prezentă neputând proceda la o reanalizare a probelor administrate în cauză, raportat la caracterul nedevolutiv al recursului.

Pentru aceste motive, instanţa urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova Bucureşti, constatând că cele susţinute sub motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot face obiectul cenzurii din perspectiva existenţei faptei ilicite, a prejudiciului sau a legăturii de cauzalitate între acestea.

Cât priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în cauză, Înalta Curte reţine că, în esenţă, s-au adus critici cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Ilfov, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi referitor la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe recurentă; criticile de recurs au fost circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 C. proc. civ.

Luând în analiză prima critică de recurs, greşita soluţionare de către instanţele de fond şi apel a excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Ilfov, instanţa reţine caracterul nefondat al acesteia.

Prin întâmpinarea formulată la fondul cauzei, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi materiale a Tribunalului Ilfov, motivând însă doar raportat la necompetenţa teritorială a acestei instanţe, care ar rezulta din faptul că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cu care cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică sau privată, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. Alin. (3) menţionează că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Aplicând textele de lege sus-menţionate la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte observă că recurenta a invocat soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Ilfov, necompetenţă care este, potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, de ordine privată.

Or, faţă de formularea fără echivoc a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de lege lata, este exclus ca necompetenţa de ordine privată (necompetenţa teritorială relativă) a instanţei să poată face obiect al recursului pentru acest motiv.

Corelativ, instanţa de recurs apreciază că susţinerile privind greşita respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţei nu pot fi circumscrise nici altui caz de casare - cum ar putea fi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - deoarece în acest caz ar fi eludată opţiunea legiuitorului de a supune cenzurii în recurs exclusiv nesocotirea regulilor ce privesc competenţa de ordine publică, o atare interpretare neputând fi primită.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică de recurs, greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, conex cu chestiunea greşitei aprecieri a limitelor efectului pozitiv al lucrului judecat în cadrul în dosarului nr. x/2021, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acesteia.

Prin apelul declarat, acest pârât a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, atât cu referire la absenţa indicării conduitei sale ilicite concrete în cauza de faţă, cât şi cu trimitere la efectele sentinţei penale nr. 1126/2021 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Răspunzând acestor motive de apel, Curtea de apel a consemnat în decizia recurată:

"În ceea ce priveşte calitatea procesuală a apelantei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în mod corect Tribunalul a observat că identitatea se verifică şi în ceea ce priveşte această pârâtă, prin raportare la atribuţiile sale astfel cum sunt reglementate de art. 2 alin. (3) şi art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 756/2016, redate de prima instanţă. Or, Curtea consideră, în acord cu prima instanţă, că în condiţiile în care apelanta-pârâtă are obligaţia de a urmări ca exercitarea drepturilor deţinuţilor să se realizeze în conformitate cu dispoziţiile legale şi că apelantul-reclamant a pretins că fapta constă în încălcarea unui asemenea drept, apelanta-pârâtă este subiect al raportului juridic litigios, ceea ce îi conferă calitate procesuală pasivă. De altfel, chiar prin hotărârea penală s-a reţinut că retragerea de la muncă a apelantului-reclamant s-a făcut de către Administraţia Penitenciarelor."

În restul argumentării deciziei nu se găsesc alte argumente legate de absenţa indicării faptei ilicite concrete a pârâtei ANP, ci doar o subliniere a corectitudinii reţinerii de către prima instanţă a efectului pozitiv al sentinţei mai sus evocate, ce scuteşte reclamantul din cauza de faţă de dovada existenţei faptei (faptelor) ilicite a (ale) celor două pârâte.

Înalta Curte reţine însă că acest raţionament este eronat, rezultat dintr-o confuzie făcută de instanţa de apel cu privire la părţile care au stat în judecată în cadrul cauzei penale.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este dedus judecăţii, iar existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate reprezintă o chestiune de fond.

Aşa cum în mod corect a identificat instanţa de apel, raportul juridic dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de săvârşirea unei fapte ilicite de retragere nejustificată a dreptului de muncă avut de reclamant în perioada de detenţie.

Aşa cum în mod corect a indicat recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, sentinţa penală nr. 1126 din 12 mai 2021, dată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2021, a fost pronunţată numai în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, părţi în dosarul penal fiind petentul A. şi acest pârât, nu şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Contrar celor reţinute în decizia recurată, prin care se arată că prin hotărârea penală s-ar fi reţinut că retragerea de la muncă a apelantului-reclamant s-a făcut de către Administraţia Penitenciarelor, se reţine că sentinţa penală sus-menţionată a soluţionat o cauză penală având ca obiect plângere conform art. 39 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în care părţi au fost petentul A. şi intimatul Penitenciarul Bucureşti Rahova.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Din formularea acestui text rezultă fără echivoc că efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat operează între părţile procesului, fiind necesar (spre deosebire de efectul negativ reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) ca între cele două litigii să existe identitatea de părţi, alături de condiţia unei strânse legături cu raportul juridic litigios anterior dezlegat.

Or, faţă de recurenta pârâtă Administraţia Penitenciarelor hotărârea anterioară nu poate avea decât efectul de opozabilitate prevăzut de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., dar nici acesta nu acoperă fapte proprii ale acesteia pentru că ele nu au făcut obiectul judecăţii anterioare.

Prin urmare, faptele ilicite reţinute în sarcina pârâtului Penitenciarul Rahova nu pot fi atribuite şi celuilalt pârât din cauza pendinte, deoarece conduita sa nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti acolo desfăşurate.

Consecutiv, se observă că raţionamentul juridic al instanţei de apel, care a valorificat greşit autoritatea de lucru judecat, nu cuprinde în cadrul analizei proprii o indicare concretă a unei fapte ilicite a pârâtului Administraţia Penitenciarelor distinctă de cea imputată Penitenciarului Rahova, deoarece enumerarea atribuţiilor legale ale recurentului pârât în absenţa indicării concrete a celei încălcate şi a modalităţii concrete în care o atare încălcare a avut loc nu prezintă trăsăturile specifice unei expuneri faptice şi nici unui raţionament logico-juridic apte să fundamenteze o concluzie privind angajarea răspunderii respectivului subiect de drept.

De aceea, se conchide de către instanţa de recurs că în cauză identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios prevăzută de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. drept condiţie pentru existenţa calităţii procesuale nu există, nefiind identificată în concret nicio faptă ilicită imputată acestui pârât de reclamant, ceea ce conduce la concluzia caracterului nelegal al acestor considerente ale instanţei de apel.

Se verifică astfel incidenţa ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atât din perspectiva greşitei aplicări a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cât şi în registrul absenţei unei argumentaţii adecvate a deciziei cu referire la motivele apelului formulat de această parte - ce constituie o nesocotire a art. 476 şi art. 477 C. proc. civ.

Încălcarea tuturor acestor norme procedurale - sancţionate cu nulitatea virtuală - atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în aplicarea art. 175 C. proc. civ., deoarece recurenta pârâtă a dovedit vătămarea suferită, constând în consecinţa obligării sale nelegale la plata despăgubirilor ca urmare a pronunţării hotărârii recurate.

Consecinţa soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la aceeaşi curte de apel.

Având în vedere cele expuse cu privire la căile de atac formulate de celălalt pârât - Penitenciarul Rahova - şi de reclamant, casarea va privi, în acord cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., numai acea parte din decizia recurată care cuprinde soluţia dată apelului declarat de pârâtul Administraţia Penitenciarelor împotriva sentinţei primei instanţe, decizia urmând a fi menţinută pentru rest.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurenţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Rahova Bucureşti.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Rahova Bucureşti împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 171A din 7 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la aceeaşi curte de apel.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.