VAT applicability to collective management of equitable remuneration for performing artists' public phonogram communication

Şedinţa publică din data de 29 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 26.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul CREDIDAM a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor şi a probelor ce vor fi administrate, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3752 RON (sau 4464,88 RON, cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.01.2020-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-31.12.2022; la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1439,30 RON calculate până la data de 20.03.2022, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1793/28.11.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume de bani, cu cheltuieli de judecată: 4464,88 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioadele 01.01.2020-31.03.2020 şi 01.06.2020-31.12.2022; 1439,30 RON penalităţi de întârziere în cuantum de calculate până la data de 20.03.2022 şi în continuare până la data restituirii integrale a debitului.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1028A/05.07.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 234 alin. (1) şi art. 235 C. proc. civ., fără a verifica critica de nelegalitate dezvoltată de aceasta, prin care a invocat nemotivarea în drept a încheierii civile din 10.11.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, referitoare la aprecierea asupra competenţei generale, materiale şi teritoriale a instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii civile.

Astfel, instanţa de apel şi-a limitat considerentele exclusiv la analiza excepţiei necompetenţei teritoriale, făcând referiri sumare şi cu caracter general asupra chestiunii litigioase antamate de aceasta, omiţând a verifica critica de nelegalitate invocată din perspectiva art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la decizia nr. 21/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din C. proc. civ., în aplicarea căreia competenţa de soluţionare a cererii aparţinea în cauză Tribunalului Cluj.

- Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte mecanismul de emitere a facturilor, respectiv al circuitului şi regimului fiscal şi/sau contabil al documentelor primare justificative.

Instanţa de apel a adăugat la lege atunci când analizează cauza exclusiv din perspectiva relaţiilor dintre profesionişti, fără a reţine vreun temei de drept sau principiu fundamental născut pe tărâmul Codul fiscal şi/sau legii contabilităţii, menţionând doar sintagma reglementări fiscale.

Raţionamentul prin care se imaginează plata unei creanţe este impropriu, discreţionar şi nelegal, acreditând ideea că simpla existenţă a unei obligaţii de plată este suficientă şi îndestulătoare să provoace o operaţiune de plată, oricând şi în orice condiţii, chiar şi în lipsa documentelor justificative primare financiar-contabile, fără a se observa lipsa rigorii şi formalismului imperativ al emiterii unei facturi fiscale definitive, iar nu proforma.

Factura proforma nu este reglementată nici în Codul fiscal, neexistând un temei de drept care să permită unui profesionist să valorifice sau să se sprijine în factura proforma. În general, emiterea proformei se face pentru a evidenţia intenţia sau valoarea unei tranzacţii, fără a reprezenta, însă, o obligaţie de plată. Proforma este folosită ca mijloc de a transmite informaţii privind serviciile, produsele, preţul acestora şi detaliile necesare efectuării plăţii.

Aşadar, spre deosebirea de factura propriu-zisă, factura proforma nu reprezintă un angajament comercial, nu creează nicio obligaţie comercială, astfel încât instanţa de apel nu avea căderea să valorifice şi/sau să valideze naşterea obligaţiei de plată în sarcina acesteia, în baza unor înscrisuri care nu îşi găsesc un corespondent adecvat într-un temei de drept actual şi real.

Potrivit Codul fiscal cu norme de aplicare valabile în anul 2015, "pe baza comenzii depuse de cumpărător, furnizorii emit cumpărătorilor o factură proforma (x), în care vor fi menţionate: denumirea produsului, cantitatea, valoarea accizei datorate, precum şi informaţii cu privire la denumirea şi codul de identificare fiscală al antrepozitarului autorizat sau al destinatarului înregistrat, în numele căruia se efectuează plata accizelor, precum şi cele privind unitatea Trezoreriei Statului în raza căreia acesta îşi are sediul."

Potrivit H.G. nr. 831/1997, însă, factura având codul x se întocmeşte doar de către unităţile patrimoniale neplătitoare de TVA. Mai mult, H.G. nr. 831/1997 a abrogat, începând cu 1 ianuarie 2007, prevederile referitoare la factură (x). Codul fiscal cu norme de aplicare valabile de la 1 ianuarie 2016 nu mai face nicio referire la factura proforma.

În acest context, creanţele pretinse de către reclamantă nu au caracter cert şi exigibil, nici în ceea ce priveşte debitul principal, nici a accesoriilor.

Toate facturile de care reclamanta se prevalează sunt facturi proforma, care nu au nicio valoare contabilă, potrivit normelor de drept substanţial în materia dreptului fiscal, conform principiilor majore ale evidenţei contabile. Intimata-reclamantă, pentru a încasa orice sumă de bani, trebuia să emită documentul primar justificativ în condiţii de legalitate - factura fiscală şi nu factura proforma, deoarece, în regim fiscal, orice sumă traficată între două entităţi juridice trebuie să se sprijine în mod adecvat în documentul primar ce urmează să fie reflectat înregistrat în contabilitate.

Mai mult, instanţa nu a observat modalitatea de stabilire a remuneraţiei, respectiv că aceasta nu respectă dispoziţiile Deciziei nr. 120/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei civile nr. 784A din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2016, astfel încât se impune refacerea calculului debitului principal.

- Au fost nesocotite dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Pe cale de consecinţă, sumele imputate nu sunt purtătoare de TVA, sens în care se impune eliminarea cotei TVA din cuprinsul facturilor.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 14.02.2024, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a reproşat instanţei de apel nerespectarea dispoziţiilor art. 234 alin. (1) şi art. 235 C. proc. civ., prin omisiunea de a examina critica de nelegalitate formulată din perspectiva art. 131 alin. (1) C. proc. civ., precum şi ignorarea Deciziei nr. 21/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Drept temei juridic al criticii formulate au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivului de casare, se constată că susţinerile evocă motivul de casare prevăzut la pct. 6 al aceluiaşi art. 488 alin. (1) şi vor fi analizate ca atare.

Recurenta pretinde omisiunea de cercetare a unui motiv de apel, în cuprinsul căruia s-a susţinut nemotivarea de către prima instanţă a aprecierii asupra competenţei sale generale, materiale şi teritoriale. Susţinerea privind nerespectarea art. 234 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că dispoziţiile referitoare la hotărârile prin care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului cererii se aplică în mod corespunzător şi încheierilor, se referă, de fapt, la încheierea de şedinţă a tribunalului.

În acest context, Înalta Curte constată ca nefiind fondate susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După cum reiese din motivarea căii ordinare de atac, pârâta A. S.R.L. a arătat, într-adevăr, că prima instanţă, verificându-şi competenţa, a omis în mod nelegal să consemneze temeiurile de drept care ar fi justificat sau ar fi îndreptăţit-o să reţină cauza spre soluţionare, contrar dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, această susţinere a fost formulată doar pentru a se evidenţia faptul că prima instanţă nu a cercetat excepţia necompetenţei sale teritoriale, deşi aceasta fusese invocată prin concluziile scrise depuse înainte de primul termen de judecată, apelanta-pârâtă arătând în continuare că se impune analizarea acestei excepţii chiar de către instanţa de apel.

Aşadar, ceea ce s-a criticat în mod efectiv a fost necompetenţa teritorială a primei instanţe de soluţionare a cauzei, iar necercetarea în mod efectiv a excepţiei invocate de către pârâtă a reprezentat doar un argument în sprijinul acestei critici, cu scopul demonstrării posibilităţii ca excepţia să fie examinată în calea de atac.

Or, prin considerentele deciziei recurate, s-a constatat că pârâta a invocat tardiv excepţia procesuală, astfel încât competenţa primei instanţe s-a consolidat, prin neinvocarea excepţiei cu nerespectarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, s-a răspuns şi argumentului referitor la nepronunţarea în mod expres asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, apreciindu-se că, în contextul invocării tardive de către pârâtă a necompetenţei de ordine privată, prima instanţă nu i-a pricinuit părţii vreo vătămare procesuală.

Prin urmare, nu se poate reţine vreo omisiune de cercetare a motivului de apel, iar constatarea caracterului nefondat al criticii subzistă şi prin raportare la celelalte susţineri ale recurentei-pârâte.

Prevederile art. 234 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, în condiţiile în care se referă la o hotărâre prin care instanţa se dezînvesteşte de judecarea fondului cererii, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce prima instanţă a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza de faţă şi a procedat la judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, iar instanţa de apel a constatat că excepţia nu a fost invocată în termenul legal. Consecinţa nerespectării termenului de invocare a excepţiei necompetenţei rezidă, fără echivoc, în consolidarea competenţei instanţei, după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 31/2019 pronunţate de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii (pct. 64-66), aplicabile mutatis mutandis şi în cazul necompetenţei teritoriale de ordine privată.

Întrucât instanţa de apel a constatat că apelanta nu mai poate repune în discuţie competenţa teritorială a primei instanţe, dat fiind că această chestiune nu a fost invocată în termen, referirea din motivele de recurs la Decizia nr. 21/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este lipsită de relevanţă, utilitatea dezlegării obligatorii putând fi verificată doar pentru determinarea competenţei tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (Codul fiscal şi normele de aplicare, respectiv legea contabilităţii) în ceea ce priveşte mecanismul de emitere a facturilor, respectiv al circuitului şi regimului fiscal şi/sau contabil al documentelor primare justificative.

Această critică nu poate fi primită, în condiţiile în care se bazează pe o premisă eronată, în privinţa argumentaţiei expuse în cuprinsul deciziei recurate asupra motivului de apel cu acelaşi obiect.

Din această perspectivă, recurenta consideră că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a înţeles să se prevaleze numai de facturi proforma emise în sarcina pârâtei, fără efecte juridice pe tărâm fiscal, financiar-contabil, imputând instanţei de apel neanalizarea naturii creanţei şi a condiţiilor legale pentru executarea creanţei prin intermediul instanţei de judecată.

Or, contrar celor susţinute de către recurentă, prin decizia recurată s-a stabilit că obligaţia de plată de către pârâtă a remuneraţiei către titularii reprezentaţi de către organismul de gestiune colectivă decurge din contractul părţilor relevă cauză juridică a dreptului dedus judecăţii, fiind corelativă dreptului său de a comunica public fonograme şi, de altfel, este chiar o obligaţie legală, transpusă ca atare în convenţia încheiată.

Menţionarea facturilor emise de către reclamantă în executarea convenţiei scrise încheiate între părţi la data de 30.10.2017 a avut rostul de a răspunde susţinerilor din motivarea căii ordinare de atac, instanţa de apel arătând că aceste acte juridice nu au un caracter nelegal, în condiţiile în care emiterea lor relevă îndeplinirea unei obligaţii a reclamantei, ca persoană impozabilă în scop de TVA, în raporturile cu statul.

Aşadar, prin decizia recurată nu s-a dat acestor acte juridice efectul pretins de către recurentă, anume chiar naşterea obligaţiei de plată a remuneraţiei.

O asemenea legătură a fost făcută numai de către pârâtă, prin motivele de apel susţinându-se că, deşi reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe facturile deja emise, creanţa ar fi dobândit un caracter cert doar dacă ar fi fost emise facturi conforme cu reglementările fiscale.

Prin urmare, recursul conţine o simplă reiterare a unor susţineri formulate în cursul procesului, fără a viza chiar raţionamentul juridic expus în decizia de apel, care s-a întemeiat, în realitate, pe efectele juridice ale folosirii de către pârâtă a unui obiect protejat, respectiv ale comunicării publice a unor fonograme de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora.

Este relevant, în acest sens, art. 112 din Legea nr. 8/1996, care prevede următoarele:

"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165.

(3) Colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 168."

Obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi este una legală, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia de apel, fiind aferentă utilizării în modalitatea comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, utilizare ce presupune, de asemenea, autorizarea de către organismul de gestiune colectivă.

Aceeaşi obligaţie de plată este menţionată şi în metodologia elaborată, pentru fiecare domeniu de utilizare, prin procedura prevăzută la art. 163-165 din Legea nr. 8/1996. Metodologia stabilită prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 şi aplicabilă pentru comunicarea publică de fonograme, detaliază modalitatea concretă de plată a remuneraţiei, inclusiv momentul plăţii (pct. 3.1 - 3.3), prevederi ce sunt reluate în autorizaţia licenţă neexclusivă încheiată între părţile din prezenta cauză.

În consecinţă, obligaţia de plată este exigibilă în condiţiile Metodologiei şi ale autorizaţiei licenţă neexclusivă, anume în raport de utilizarea propriu - zisă (în avans, în ceea ce priveşte remuneraţia minimă, şi în anumite termene ulterior utilizării, pentru remuneraţia procentuală).

Niciuna dintre prevederile menţionate anterior nu asociază caracterul exigibil al creanţei constând în remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi cu emiterea facturilor, pentru a avea relevanţă tipul de factură efectiv emisă, argumentaţia instanţei de apel pe acest aspect subliniind, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, că facturile interesează exclusiv în raporturile profesionistului cu autorităţile statului.

În aceste condiţii, nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa neanalizare a naturii creanţei şi a condiţiilor legale pentru executarea creanţei prin intermediul instanţei de judecată, de vreme ce recurenta urmăreşte validarea susţinerilor sale privind dobândirea caracterului cert şi exigibil al creanţei în urma emiterii unor facturi conforme cu reglementările fiscale, dar aceste susţineri nu au legătură cu raţionamentul juridic expus în decizia de apel şi nu conţin vreo referire la prevederile anterior menţionate din Legea nr. 8/1996, metodologia elaborată în domeniu ori la clauzele autorizaţiei licenţă neexclusivă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident nici cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va înlătura, în consecinţă, susţinerile recurentei.

În schimb, se constată ca fiind fondată critica vizând modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, prin menţinerea în sarcina pârâtei a obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată, aferente remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi reprezentaţi de CREDIDAM, în condiţiile în care colectarea remuneraţiilor din cauză nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al TVA.

Contrar celor expuse în decizia de apel, hotărârea pronunţată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19 UCMR - ADA nu poate fi invocată în sprijinul aplicării TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei şi nici nu invalidează efectele Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de către Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017.

Prin hotărârea CJUE, s-a statuat că "Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor."

Cauza în care s-a formulat de către această instanţă trimiterea preliminară la CJUE şi în cadrul căreia a intervenit dezlegarea menţionată viza titulari ai dreptului de autor (reprezentaţi de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR - ADA), care, potrivit legii naţionale reprezentate de Legea nr. 8/1996, beneficiază de prerogativa autorizării oricărei utilizări a operelor muzicale şi care îşi exercitaseră în mod efectiv dreptul de autorizare a utilizării operelor lor.

În acest context s-a pronunţat CJUE asupra existenţei unei operaţiuni supuse TVA, arătând că "într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, titularul de drepturi de autor furnizează o prestare de servicii cu titlu oneros organizatorului de spectacole, în pofida intervenţiei organismului de gestiune colectivă" (pct. 33 din hotărâre).

Autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, aşadar, un element esenţial al unei "prestări de servicii", în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), ca operaţiune supusă TVA-ului, astfel cum rezultă din hotărârea CJUE.

Prestarea de servicii în sensul Directivei TVA decurge din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestaţii reciproce, stabilit chiar între titularul de drepturi de autor asupra operei respective, care acordă dreptul de utilizare, şi utilizator, care furnizează, la rândul său, o prestaţie acestui titular prin îndeplinirea obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru utilizarea operei, remuneraţia constituind contraprestaţia efectivă a serviciului prestat în cadrul acestui raport juridic (pct. 34-36 din hotărâre).

Prin urmare, faţă de raţionamentul juridic regăsit în hotărârea CJUE, este exclusă o prestare de servicii cu titlu oneros în absenţa dreptului de autorizare a unei utilizări, aparţinând titularilor de drepturi.

Or, artiştii interpreţi şi executanţi, spre deosebire de autori sau de alţi titulari ai dreptului de autor, beneficiază doar de un drept la remuneraţie echitabilă în cazul comunicării publice de fonograme conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora, fiind incidente prevederile art. 98 alin. (1) lit. g) şi h), precum şi ale art. 112 din Legea nr. 8/1996, deja citat în prezenta decizie.

În conformitate cu art. 98 alin. (1) lit. g) şi h) din lege, artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice utilizarea interpretării sau a execuţiei fixate, inclusiv radiodifuzarea şi comunicarea publică, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată; în această ultimă situaţie, artiştii interpreţi şi executanţi au dreptul numai la remuneraţie echitabilă.

Un asemenea drept patrimonial reiese şi din art. 112 alin. (1) al legii, potrivit căruia "Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă."

Mai mult decât atât, art. 121 din lege (în forma relevantă în speţă), prevede că "În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează."

Prin urmare, titularii de drepturi din cauză nu au dreptul de a autoriza ori de a interzice comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, având exclusiv dreptul a primi o remuneraţie unică echitabilă de la utilizator. Cuantumul acesteia se stabileşte prin metodologii şi se colectează de către organismul de gestiune colectivă, în condiţiile prevăzute la art. 168, astfel cum prevede art. 112 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în speţă).

Decizia nr. 48/2017 pronunţată de către Înalta Curte într-un mecanism de unificare jurisprudenţială, cu caracter obligatoriu, s-a referit chiar la artiştii interpreţi şi executanţi, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, şi s-a raportat tocmai la absenţa dreptului de autorizare în cazul comunicării publice de fonograme.

Înalta Curte a statuat, în interpretarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (reglementarea anterioară celei din Legea nr. 227/2015) şi a Legii nr. 8/1996, că, în ceea ce-i priveşte pe artiştii interpreţi şi executanţi, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor ce li se cuvin pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică de înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora "nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată".

Completul pentru dezlegarea chestiunii de drept a considerat că, faţă de absenţa dreptului de autorizare şi ţinându-se cont de jurisprudenţa CJUE, "nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestaţii reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză şi un terţ care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuţiei sale deja fixate pe suporturi, cu atât mai mult cu cât, în litigiul pendinte, nu fusese emisă terţului utilizator autorizaţia/licenţa neexclusivă de către organismul de gestiune colectivă (pct. 120-122 din decizie).

Dat fiind conţinutul distinct al drepturilor patrimoniale de care beneficiază titularii în virtutea Legii nr. 8/1996, nu este posibilă extinderea aplicării hotărârii CJUE şi în privinţa artiştilor interpreţi şi executanţi, ţinându-se cont, în acelaşi timp, că hotărârea CJUE menţionează în mod expres că dezlegarea este dată "într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal", care, viza, după cum s-a arătat, doar pe titularii dreptului de autor (reprezentaţi de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR - ADA).

În acest cadru, este lipsită de relevanţă şi intervenţia organismului de gestiune colectivă care îi reprezintă pe aceşti titulari, prin acordarea autorizaţiei-licenţă neexclusivă utilizatorului (chiar dacă titularii nu beneficiază de dreptul de autorizare a utilizării), prevăzută de metodologia a cărei aplicare s-a făcut în cauza de faţă, licenţa interesând colectarea remuneraţiei unice echitabile.

În considerentele aceleiaşi hotărâri CJUE pronunţate în cauza C-501/19, referitoare la cea de-a doua întrebare adresată de către instanţa de trimitere, s-a reamintit jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia "atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul unei alte persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră, în temeiul articolului 28 din Directiva TVA, că ea a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective", creându-se, astfel, "ficţiunea juridică a două prestări de servicii identice furnizate consecutiv" (pct. 42-43 din hotărâre).

De altfel, Codul fiscal conţine prevederi similare, art. 271 din Legea nr. 227/2015 (în forma din anul 2019) prevăzând că "(2) Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective. (3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: (...) e) servicii de intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii."

În aceeaşi hotărâre, Curtea a conchis, ţinând cont de cadrul juridic naţional, că "...într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, organismul de gestiune colectivă, prin acordarea unor licenţe utilizatorilor operelor protejate şi prin perceperea remuneraţiilor în schimbul acestei utilizări în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor, ia parte la prestarea de servicii efectuată de acest titular în beneficiul utilizatorului (...). Prin urmare, trebuie să se considere că, într-o primă etapă, organismul menţionat a primit prestarea de servicii menţionată de la titularii respectivi, înainte de a o furniza personal consumatorilor finali, într-o a doua etapă" (pct. 45).

Din hotărârea CJUE reiese, aşadar, că, numai în măsura în care titularul de drepturi poate efectua o prestare de servicii, s-ar putea reţine o asemenea operaţiune impozabilă în cazul organismului de gestiune colectivă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Considerentele expuse anterior conduc la concluzia că, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat la hotărârea CJUE pentru a menţine aplicarea TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei şi a înlăturat incidenţa Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de către Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017, cu toate că această decizie continuă să îşi producă efectele chiar după pronunţarea hotărârii CJUE în cauza C-501/19 UCMR - ADA.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1028A din 05 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 aprilie 2024.