Conflict between res judicata of antecontract classification and subsequent property transfer effects; illegal reduction of expropriation indemnity

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 14.01.2016, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Glina, Primăria Comunei Glina, Administraţia Naţională a Drumurilor CNADNR şi Statul Român, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 noiembrie 1992 încheiat între Primăria Comunei Glina, Sector Agricol Ilfov şi Administraţia Naţională a Drumurilor; obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele imobile: terenul situat în com. Glina, sat Căţelu, jud. Ilfov, în suprafaţă de 2.400 mp, având nr. cadastral x şi înscris în Cartea funciară x (provenită din Cartea funciară de pe hârtie cu numărul 3328); terenul situat în com. Glina, sat Căţelu, jud. Ilfov, în suprafaţă de 16.500 mp, având nr. cadastral x, dezmembrat în imobilele 54936, jud. Ilfov, UAT Glina, loc. Căţelu având suprafaţa măsurată de 3286 mp şi 54937, jud. Ilfov, UAT Glina, loc. Căţelu, având suprafaţa măsurată de 13214 mp; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, pentru perioada cuprinsă între data de 14.01.2013 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce va fi pronunţată în prezentul litigiu. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură a suprafeţelor de teren indicate mai sus nu este posibilă, au solicitat obligarea pârâtului Statul Român şi la plata echivalentului valoric al acestora, proporţional cu cotele părţi din dreptul de proprietate asupra celor două terenuri.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 948 din 11 iunie 2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţi.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 657A din 26 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă a admis apelul formulat de reclamanţii A., D. şi E., a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 308.762 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov şi reclamanţii A., D. şi E..

4.1. Recursul declarat de reclamanţii A., D. şi E.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Printr-o primă critică dezvoltată prin memoriul de recurs, recurenţii au susţinut că prin decizia recurată se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2005.

Aceasta întrucât, deşi prin decizia recurată se reţine autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/11.12.2006, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere vizând nulitatea contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, pentru lipsa formei autentice, instanţa de apel a reţinut faptul că prin intermediul acestui contract ar fi operat un transfer al dreptului de proprietate, aceste considerente încălcând în mod flagrant autoritatea de lucru judecat a respectivei decizii civile.

Astfel, se arată că prin hotărârea anterior menţionată, s-a reţinut împrejurarea că, deşi contractul de vânzare nr. x/18.11.1992 nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege, totuşi îndeplineşte condiţiile de valabilitate ale unei promisiuni de vânzare.

Totodată, s-a reţinut că nu a operat un transfer de proprietate la momentul încheierii contractului de vânzare, însă promitentul vânzător are posibilitatea de a perfecta în viitor antecontractul de vânzare, prin încheierea unui contract în formă autentică, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care contractul de vânzare nr. x/18.11.1992 a fost calificat, prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006, drept un antecontract de vânzare-cumpărare, considerentele deciziei recurate care atribuie acestui contract efecte translative de proprietate încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Prin cea de-a doua critică adusă deciziei atacate, recurenţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 948 pct. 4 şi art. 966 din C. civ. din 1864.

Sub acest aspect, recurenţii au învederat că decizia recurată are la bază două premise eronate: pe de o parte, faptul că Primăria comunei Glina era la momentul încheierii contractului de vânzare nr. x/18.11.1992 proprietar al terenului în litigiu, iar, pe de altă parte, faptul că respectivul contract a produs efecte translative de proprietate, în condiţiile în care, prin probele administrate în cauză, au făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, Primăria comunei Glina nu avea calitatea de proprietar al terenului în litigiu, astfel că nu putea să transmită acest imobil cumpărătorului.

Astfel, au opinat recurenţii, contractului îi lipseşte cauza, având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare şi principiul de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Pe cale de consecinţă, constatarea de către instanţa de apel a faptului că odată cu încheierea contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, recurenţii ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 7.160 mp apare ca fiind o soluţie nelegală, dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 948 pct. 4 şi art. 966 din C. civ. din 1864, soluţie ce a avut ca efect diminuarea, în mod nelegal, a suprafeţei pentru care li se cuvin despăgubiri, cu 7.160 mp.

Prin cea de-a treia critică de nelegalitate, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, prin reţinerea instanţei de apel conform căreia această normă nu este aplicabilă speţei, apreciind, totodată, împrejurarea că această chestiune a fost tranşată şi în cadrul dosarului nr. x/2005

Recurenţii au susţinut că, în realitate, dezlegările date de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2005 nu pot fi în niciun caz aplicabile şi în prezenta cauză, în condiţiile în care, în dosarul de faţă, forma autentică este invocată în considerarea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare nr. x/18.11.1992, iar, în dosarul x/2005, instanţele au recalificat acest act ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, fără efect translativ de proprietate.

Din aceasta perspectivă, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind şi contradictorie, în condiţiile în care, pe de o parte, reţine dezlegările date în dosarul nr. x/2005, în sensul că, în realitate, contractul de vânzare cumpărare este un antecontract, iar, pe de altă parte, se recunoaşte transferul dreptului de proprietate în patrimoniul CNAIR, tocmai în temeiul acestui act.

Prin cea de-a patra critică, recurenţii au invocat nelegala respingere a susţinerilor referitoare la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa capacităţii de folosinţă a vânzătorului, în condiţiile în care, contractul a fost încheiat în calitate de vânzător de Primăria Comunei Glina, care nu este decât aparatul de lucru al primarului, şi nu de unitatea administrativ-teritorială, singura care, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale, avea capacitate juridică şi patrimoniu propriu.

Cea de-a cincea critică de recurs se referă la eronata respingere a susţinerilor reclamanţilor în sensul că actul juridic încheiat este lovit de nulitate, întrucât nu are un obiect bine determinat.

Astfel, s-a susţinut că în mod nelegal a reţinut prima instanţa că actul juridic are un obiect determinat, în condiţiile în care terenurile ce au făcut obiectul contractului nu sunt identificate, prin menţionarea vecinătăţilor şi a fiecărei laturi, astfel încât acestea să poată fi identificate cu certitudine, determinarea acestora fiind o condiţie esenţială prevăzută în art. 948 din C. civ., pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Un argument în plus în susţinerea acestui motiv de recurs este împrejurarea că însuşi intimatul-pârât CNAIR, care la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.1992 a acţionat în calitate de cumpărător, prin apărările pe care le-a formulat, susţine că nu ar exista identitate între terenurile revendicate şi cele care au făcut obiectul contractului a cărui constatare a nulităţii absolute au solicitat-o recurenţii.

Prin următoarea critică de nelegalitate formulată de recurenţi, s-a susţinut că prin decizia recurată se încalcă dispoziţiile art. 550 alin. (1) şi art. 555 alin. (1) din C. civ., instanţa de apel respingând capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata contravalorii de folosinţă a terenurilor în litigiu, reţinând că nu există faptă ilicită.

Or, în condiţiile în care reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu şi doar ca urmare a imposibilităţii restituirii în natură s-a dispus obligarea Statului Roman la restituirea contravalorii terenului, în opinia acestora, reclamanţii au dreptul şi la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru întreaga perioadă în care au fost lipsiţi de posesia imobilelor.

În acest sens, au susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi, care constă în încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor; prejudiciul, cuantumul acestuia fiind reliefat prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia intimaţilor-pârâţi, aceştia cunoscând cine sunt adevăraţii proprietari ai terenurilor şi încheind contractul şi edificând construcţia de pe acesta în cunoştinţă de cauză.

Pe cale de consecinţă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, constatarea de către instanţa de apel a inexistentei faptei ilicite apare ca fiind o soluţie nelegală, dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 550 alin. (1) şi art. 555 alin. (1) din C. civ.

Prin ultima critică adusă deciziei atacate, recurenţii au invocat o nemotivare a deciziei pronunţate de instanţa de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, susţinând că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză şi s-a raportat la o valoare de 26,3 euro/mp, fără a motiva în vreun fel considerentele pentru care a stabilit această valoare de circulaţie.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la data la care s-a născut dreptul la acţiune, respectiv anul 2001, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., D. şi E., precum şi excepţia tardivităţii acţiunii, solicitând admiterea acestora şi respingerea acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul a arătat că Autostrada Bucureşti-Constanţa este bun domeniu public al Statului Român, iar Ministerul Transporturilor este organul administraţiei publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică al statului în domeniul drumurilor de interes naţional, conform art. 20 din O.G. nr. 43/1997 actualizată. Totodată, în baza contractului de concesiune nr. x/04.02.2004 încheiat între Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi CNADNR S.A., compania din urmă are calitatea de concesionar al autostrăzii.

A susţinut că nu există un text de lege care să permită, în astfel de cauze, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor, pentru că o altfel de interpretare ar pune în sfera inutilităţii o lege specială, care conferă în exclusivitate doar unei anumite autorităţi să răspundă pecuniar pentru tot ceea ce ţine de drumurile publice, de interes naţional, respectiv O.G. nr. 43/1997.

Sub acest aspect, acţiunea nu este motivată în drept decât pe norme generale, care pot obliga doar Statul Român la plată, nu şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pentru că există o lege specială care reglementează fără echivoc astfel de situaţii, responsabilul fiind Statul Român prin Ministerul Transporturilor.

În continuare, recurentul a arătat că instanţa de fond a ignorat o serie de acte normative care consfinţesc responsabilitatea exclusivă în cauză a Ministerului Transporturilor, şi nu a Ministerul Finanţelor, respectiv H.G. nr. 364/1991, O.G. nr. 16/1999 prin care s-au aprobat Programul prioritar de construcţie a autostrăzilor din România, ce cuprinde şi "Autostrada Bucureşti-Constanţa", O.G. nr. 16/1999 prin care, a fost declarată de utilitate publică lucrarea "Construcţia Autostrăzii Bucureşti-Constanţa" care afectează terenul în cauză şi H.G. nr. 527/2002.

Referitor la excepţia prescripţiei, recurentul a învederat că dreptul material la acţiune al reclamanţilor s-a născut în anul 2001, când au început lucrările de execuţie la autostrada A2, moment la care reclamanţii au pierdut proprietatea, dar şi posesia bunului.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 247 din C. proc. civ. şi art. 1 alin. (1), art. 7 şi 8 din Decretul 167/1958, aplicabil în cauză, şi în raport cu temeiul de drept al cererii, dreptul material la acţiune este prescris.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., D. şi E., recurentul a susţinut că, la momentul încheierii certificatelor de moştenitor, terenurile nu mai erau proprietatea defuncţilor autori ai reclamanţilor, atâta timp cât lucrările de execuţie a autostrăzii au fost finalizate în data de 02.09.2004, conform procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/10951/02.2004, astfel că recurenţii-reclamanţi nu au calitate procesuală.

Cu privire la excepţia tardivităţii acţiunii, recurentul a învederat că raportat la termenele stabilite (pentru fiecare moment al procesului de expropriere) de legea specială aplicabilă cauzei, respectiv Legea nr. 255/2010, acţiunea formulată de cei trei reclamanţi este tardivă, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului.

Totodată, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la data la care s-a născut dreptul la acţiune, 2001, data când au început lucrările de execuţie la autostrada A2, având în vedere data introducerii acţiunii 2016, precum şi împrejurarea că obiectul cauzei este acţiune în pretenţii, şi nicidecum revendicare imobiliară.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-pârât a invocat o contradicţie în motivarea deciziei civile pronunţate de instanţa de apel, anume aceea ca instanţa a considerat că reclamanţii trebuie să fie despăgubiţi pentru terenul expropriat, dar nu şi pentru lipsa de folosinţă, ceea ce echivalează cu faptul ca partea care a fost găsită vinovată şi obligată la plată (recurentul-pârât) nu este în culpă pentru perioada dintre preluarea terenului şi acordarea despăgubirilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă CNAIR a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor A., D. şi E., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că are doar calitatea de concesionar al imobilului, acesta fiind un bun care aparţine domeniului public al Statului Român, şi a solicitat respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu CNAIR, pentru lipsa calităţii procesuale.

Pe fondul motivelor de recurs, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/19.11.1992, că în mod corect instanţa de apel nu a reţinut cauza de nulitate întemeiată pe încălcarea prevederilor art. 948 pct. 4 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 966, întrucât se face menţiune expresă în cuprinsul contractului despre faptul ca proprietarii terenului şi-au exprimat consimţământul la vânzare, primind în cunoştinţă de cauză contravaloarea terenului, conform tabelului anexă la contractul nr. x/1992.

Astfel, au apreciat că exprimarea voinţei în sensul vânzării terenului de către autorii reclamanţilor este neîndoielnică şi rezultă din semnătura olografă a tabelului constituit la contractul de vânzare-cumpărare, precum şi din primirea sumei de bani reprezentând contravaloarea terenului pe care au înţeles să îl vândă.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate privind lipsa capacităţii de folosinţa a vânzătorului, a învederat că în mod corect instanţa de apel a constatat ca este nefondat, având în vedere că la încheierea respectivului contract, calitatea de vânzător a avut-o Primăria Comunei Glina, reprezentată de primar, în raport de cronologia faptelor şi actelor juridice.

Astfel, a arătat că lucrările de execuţie a Autostrazii-A2 au fost începute la 01.02.2001 şi finalizate la 02.09.2004, conform procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/10951/02.2004; în data de 19.11.1992, s-a semnat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Comunei Glina, Sector Agricol Ilfov şi CNADNR S.A.

Drept urmare, în opinia intimatei, la momentul încheierii contractului era imposibil ca reclamanţii sa aibă calitatea de vânzători, respectiv calitatea de proprietari, aşa cum se susţine.

Mai mult decât atât, este imposibil ca, la momentul emiterii certificatelor de moştenitor, terenurile să mai fi fost în proprietatea defuncţilor, atâta timp cât lucrările de execuţie a autostrăzii au fost finalizate în data de 02.09.2004, conform procesului-verbal.

Cu privire la solicitarea de plată a unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţa a terenurilor, intimata-pârâtă a susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada din care sa rezulte prejudiciul şi, după caz, să prezinte documente din care să rezulte închirierea restului de proprietate care nu este afectat de realizarea lucrării respective.

Cu referire la solicitarea de acordare a despăgubirilor calculate la valoarea de intravilan curţi-construcţii, au arătat că este de asemenea nefondată, întrucât din actele de proprietate rezultă în mod clar categoria de teren extravilan pentru terenurile în cauză.

Totodată, intimata a susţinut că solicitarea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru lipsa folosinţă a terenului întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale este inadmisibilă, întrucât bunul nu mai există, fiind realizată lucrarea de referinţă de utilitate publică.

Având în vedere că bunul nu mai există şi nu mai este posibilă restituirea în natură, acţiunea reclamantului trebuie întemeiată pe dispoziţiile art. 563 si 566 din C. civ. care reglementează acţiunea în revendicare.

În acest sens a invocat practică judiciară, făcând referire la decizia civilă nr. 814R/27.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2021.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat că motivele nu se circumscriu motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile invocate neputând fi considerate critici de nelegalitate aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată au fost invocate pentru prima oară în recurs, ceea ce este inadmisibil, întrucât aceste chestiuni nu au făcut obiectul analizei în faţa instanţelor de fond.

Cu referire la excepţia prescripţiei invocată de recurentul-pârât prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că această excepţie a fost invocată în faţa primei instanţe, însă nu a fost soluţionată prin sentinţa pronunţată, iar recurentul-pârât nu a făcut cerere de completare a hotărârii, singurul remediu procesual în această situaţie.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii lor procesuale active, recurenţii-reclamanţi au susţinut că aceasta a fost analizată de prima instanţă, care a stabilit că reclamanţii au calitate procesuală activă în cauza pendinte, dezlegare care nu a fost atacată pe calea apelului de către recurentul-pârât.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, au arătat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 43/1997 ar deroga de la dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ. şi ar stabili răspunderea în sarcina Statului, dar nu prin Ministerul Finanţelor, ci prin Ministerul Transporturilor, este nefondată, având în vedere că ambele dispoziţii legale invocate stabilesc ca având calitate procesuală pasivă Statul Român, fiind doar temeiuri diferite care să atribuie unor entităţi diferite un mandat de reprezentare a statului.

În ceea ce priveşte netemeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, la data formulării cererii introductive, aceştia aveau calitatea de titulari ai dreptului de proprietate cu privire la terenurile revendicate, dreptul material la acţiunea în despăgubiri, ca acţiune subsidiară a acţiunii în revendicare, nici nu începuse să curgă, astfel că nu avea cum să fie împlinit.

Totodată, au susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost formulată tardiv, recurentul putând să se folosească de acest mijloc procedural doar în termenul stabilit de lege.

Cu referire la excepţia tardivităţii, recurenţii-reclamanţi au arătat că în cauza pendinte nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 255/2010, întrucât ocuparea terenului proprietatea acestora nu a fost precedată de procedura de expropriere.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă CNAIR, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate.

La data de 16 martie 2023, recurenţi-reclamanţi au formulat cerere de scoatere din citativ şi din cauză a reclamanţilor B. si C., motivat de împrejurarea că aceştia din urmă nu au formulat căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 octombrie 2023, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, invocată de recurenţii-reclamanţi A., D. şi E., şi admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., D. şi E. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 14 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine că este fondat recursul reclamanţilor şi nefondat recursul pârâtului, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Asupra recursului declarat de reclamanţi

Recursul reclamanţilor A., D. şi E. a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenţii au invocat, pe de o parte, încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2267/2006 a Curţii de Apel Bucureşti care a tranşat definitiv natura juridică a contractului nr. x/18.11.1992 ca fiind promisiune de vânzare-cumpărare, iar nu contract de vânzare, precum şi afectarea deciziei recurate de viciul motivării contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel, deşi a analizat motivele de nulitate prin raportare la cerinţele de validitate specifice antecontractului de vânzare-cumpărare, totuşi i-a atribuit acestuia un efect translativ de proprietate, care însă este de esenţa contractului de vânzare; or, efectele juridice specifice celor două tipuri de acte juridice se exclud reciproc. De asemenea, au invocat nemotivarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de valoare de circulaţie a terenului transformat ireversibil (ocupat de autostrada A2).

Pe de altă parte, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488, recurenţii au invocat: aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, care a respins nelegal criticile circumscrise motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1992, date de lipsa cauzei actului juridic întrucât vânzătorul nu avea calitatea de proprietar, de lipsa formei autentice cerută ad validitatem de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, de lipsa capacităţii de folosinţă a vânzătorului (primăria comunei, şi nu unitatea administrativ-teritorială), precum şi de lipsa unui obiect determinat întrucât terenul nu este clar identificat; respingerea greşită a despăgubirilor cerute pentru lipsa de folosinţă a terenului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 550 alin. (1) şi art. 555 alin. (1) din C. civ., în condiţiile în care fapta ilicită este obiectivată în ingerinţa asupra dreptului lor de proprietate.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă: i) nulitatea absolută a contractului nr. x/18.11.1992 încheiat între Primăria Comunei Glina şi Administraţia Naţională a Drumurilor; ii) revendicarea terenului în suprafaţă totală de 18.900 mp situat în com. Glina, sat Căţelu, jud. Ilfov; în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri cu titlu de indemnizare corespunzătoare valorii de circulaţie a bunului; iii) despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, începând cu data de 14.01.2013 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, proporţional cu cotele-părţi de proprietate.

Reformând parţial hotărârea judecătorului fondului, prin care fusese respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, instanţa de prim control judiciar a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a despăgubirilor în sumă de 308.762 euro, reprezentând indemnizare corespunzătoare valorii de circulaţie acordată în temeiul art. 563 şi art. 566 alin. (1) din C. civ., aferentă suprafeţei de 11.740 mp din terenul deţinut în proprietate în baza titlului nr. 8149/1994 emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele autoarei F., suprafaţă ocupată actualmente de autostrada A2. Pentru diferenţa de 7160 mp s-a păstrat soluţia de respingere, cu argumentul că reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate prin efectul înstrăinării cu contractul nr. x/1992.

Luând în examinare criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ. şi, în strânsă legătură cu acesta, motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, teza motivării contradictorii, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestora.

Astfel, elementul esenţial din argumentaţia celor două motive de casare vizează o pretinsă dezlegare jurisdicţională definitivă a chestiunii litigioase referitoare la natura juridică - de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare - a contractului nr. x/18.11.1992, aspect tranşat cu efect de lucru judecat, însă ignorat nepermis de către ambele instanţe de fond şi repus în discuţie în litigiul pendinte.

În acest punct, se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisdicţionale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, ca o chestiune litigioasă, care şi-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăţi ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată şi fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanţa ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante.

Întrucât hotărârea judecătorească evocată prin memoriul de recurs a fost pronunţată într-un proces guvernat de C. proc. civ. din 1865, ce nu conţinea dispoziţii similare, se impune a fi notat că, atât în doctrina, cât şi în jurisprudenţa dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant şi consecvent, prin raportare la aceleaşi exigenţe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Aceasta întrucât, respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/2005, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost definitivată jurisdicţional chestiunea naturii juridice a convenţiei încheiate în anul 1992 şi care a precedat edificarea autostrăzii A2 (finalizată în anul 2004), dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicţională şi se impune părţilor litigante şi instanţei, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.

Astfel, procesul a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.11.1992 încheiat, prin înscris sub semnătură privată, între Primăria Comunei Glina şi Administraţia Naţională a Drumurilor, cauza de nevalabilitate invocată şi cercetată fiind nerespectarea cerinţei formei autentice, impusă imperativ de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 2267/11.12.2006 ce a pus capăt, irevocabil, acţiunii în nulitatea actului de înstrăinare pentru lipsa formei autentice, formulată de reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Glina, s-a reţinut că "între părţile contractante nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare", întrucât deţinătorii de terenuri menţionaţi în tabelul anexă la contract nu aveau finalizată, prin emiterea titlurilor de proprietate, procedura de reconstituire la care erau îndreptăţiţi conform Legii nr. 18/1991 (precum este şi cazul reclamanţilor a căror autoare a obţinut titlu de proprietate în 1994, după 2 ani de la perfectarea convenţiei în discuţie).

Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat soluţia de respingere a acţiunii în nulitate, porneşte de la aceeaşi situaţie-premisă, precum este şi chestiunea aici litigioasă, şi anume fizionomia juridică a contractului din 1992, în funcţie de al cărei regim juridic s-a impus, mai apoi, a fi cercetată pretinsa nulitate de formă.

Or, statuându-se asupra aspectului disputat în procesul anterior, a fost tranşată în mod efectiv şi în termeni neechivoci natura juridică de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a contractului nr. x/18.11.1992, pentru care legea nu pretinde, sub pedeapsă de nulitate, perfectarea în formă autentică. Distinct de această dezlegare jurisdicţională, hotărârea judecătorească mai reţine şi faptul că "obligaţiile asumate prin promisiunea de vânzare, şi anume predarea terenurilor şi plata preţului au avut loc încă din noiembrie 1992".

Aşadar, există o dezlegare anterioară definitivă asupra naturii actului juridic - de antecontract, şi nu de contract de vânzare -, fiind binecunoscută diferenţa majoră de efecte juridice specifice dintre promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract) şi contractul de vânzare.

O primă observaţie, în acest sens, este aceea că efectul principal al contractului de vânzare îl constituie transmiterea proprietăţii (obligaţia de a da), în vreme ce promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare naşte în sarcina părţilor numai o obligaţie personală de a face, respectiv de a încheia contractul promis, în condiţiile convenite cu privire la elementele esenţiale ale vânzării (lucrul vândut şi preţul convenit).

Această delimitare conceptuală evidentă era suficientă în a împiedica instanţa de apel să mai repună în discuţie natura actului juridic şi, mai departe, să recunoască un transfer al dreptului de proprietate, ce este de esenţa contractului de vânzare, nicidecum a promisiunii bilaterale de înstrăinare.

În alţi termeni, instanţa de apel nu mai putea atribui în cadrul raţionamentului juridic dedicat chestiunii controversate referitoare la calitatea de proprietar al terenului litigios, cu referire la contractul nr. x/1992, un efect translativ de proprietate care este specific înstrăinării prin contract autentic, întrucât se opune dezlegarea anterioară definitivă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 este, în mod evident, fondat.

Pe de altă parte, examinarea construcţiei argumentative expuse în decizia recurată, din perspectiva viciului motivării contradictorii, impune constatarea că hotărârea atacată este casabilă şi pentru incidenţa tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6, întrucât, cu referire la acelaşi act juridic, instanţa de apel a reţinut în cuprinsul considerentelor o natură juridică fundamental diferită (antecontract de vânzare-cumpărare şi, totodată, contract de vânzare), precum şi efecte juridice specifice care se exclud reciproc.

Astfel, în vreme ce motivul de nulitate absolută a actului juridic, pentru lipsa formei autentice prescrise de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, a fost analizat prin raportare la calificarea de antecontract de vânzare-cumpărare statuată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2267/2006, totuşi, atunci când a examinat capetele de cerere privind revendicarea de drept comun şi, în subsidiar, despăgubirile civile constând în valoarea reală a terenului litigios, instanţa de apel, într-o manieră contradictorie şi incoerentă juridic, a atribuit efect translativ de proprietate aceluiaşi act juridic, ceea ce a determinat concluzia diminuării cu 7160 mp a suprafeţei pentru care s-a acordat o indemnizare cu valoarea de circulaţie a bunului, în considerarea argumentului că terenul este transformat ireversibil ca urmare a edificării unui obiectiv de interes public (autostradă) şi, pe cale de consecinţă, imposibil a mai fi restituit în natură.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, apare fondată şi critica recurenţilor prin care se susţine nemotivarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de valoare de circulaţie a terenului.

Astfel, în cadrul operaţiunii de stabilire a acestui cuantum, instanţa de apel şi-a însuşit, drept criterii şi repere de determinare, concluziile raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit de expertul G. în faza judecăţii în primă instanţă, însă a acordat, fără nicio argumentare, un cuantum diminuat, luând în calcul o valoare de 26,3 euro/mp care este străină de conţinutul lucrării ştiinţifice.

Aşadar, maniera de motivare deficitară, contradictorie şi insuficientă face imposibilă înţelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea instanţei de apel în pronunţarea hotărârii şi, pe cale de consecinţă, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanţa de recurs.

Prin urmare, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 7 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanţi şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care, în lămurirea raporturilor juridice dintre părţi, urmează să ţină seama de chestiunile litigioase tranşate definitiv prin decizia civilă nr. 2267/2006, precum şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate de părţi.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488, recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia tardivităţii acţiunii, iar circumscris motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, recurentul a invocat motivarea contradictorie, întrucât nu pot fi conciliate argumentele expuse cu prilejul acordării despăgubirilor pentru valoarea terenului şi al neacordării lor pentru lipsa de folosinţă.

Luând în examinare primul set de critici, încadrabile în tezele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte are a observa că, privite din unghiul naturii de excepţii procesuale de fond, excepţiile absolute referitoare la calitate procesuală şi decădere (nu însă şi la prescripţia extinctivă) privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică şi, prin urmare, pot fi invocate, ca regulă, în orice stare a procesului, aşadar şi direct în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 247 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) şi art. 488 din C. proc. civ.

În cauză, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, lipsa calităţii procesuale active şi tardivitatea acţiunii introductive formează obiect al motivelor de nelegalitate dezvoltate în chiar cuprinsul cererii de recurs, cale de atac declarată şi motivată cu respectarea termenului procedural prevăzut de lege.

Pentru a răspunde însă acestor excepţii procesuale de fond ce formează obiect de critici prin cererea de recurs, este necesar mai întâi a fi observat cadrul procesual obiectiv în care a avut loc judecata în faţa instanţelor de fond, acestea fiind învestite cu capete de cerere referitoare la nulitatea absolută a unui contract, revendicarea imobiliară de drept comun (cu subsidiarul despăgubirilor civile constând în valoarea reală a terenului) şi obligarea la despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă a terenului revendicat, pentru perioada începând cu ultimii 3 ani dinaintea sesizării instanţei.

De asemenea, cu referire la capetele de cerere având ca obiect despăgubirile băneşti, se impune a fi notat că litigiul configurat prin acţiunea introductivă nu este unul specific materiei cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere declanşate, după caz, de expropriator ori de expropriat, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010.

Aceasta întrucât, despăgubirile civile sunt solicitate în considerarea unei situaţii juridice asimilate exproprierii de fapt a terenului, reclamanţii afirmând producerea unei ingerinţe în dreptul lor de proprietate privată asupra terenului afectat de o utilitate publică; or, exproprierea de facto, fără a fi reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă totuşi o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea, în cazul de faţă fiind invocate dispoziţiile art. 563, art. 565 şi art. 566 alin. (1) din C. civ.

Revenind la analiza criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat primul motiv de recurs, prin care se invocă lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor cu argumentul că, autostrada făcând parte din domeniul public al statului român, prerogativele dreptului de proprietate în domeniul drumurilor de interes naţional sunt exercitate de Ministerul Transporturilor, potrivit normei speciale din cuprinsul art. 20 din O.G. nr. 43/1997, completată cu dispoziţiile referitoare la obiectivul de investiţii "Autostrada Bucureşti-Constanţa" reglementate de H.G. nr. 364/1991, O.G. nr. 16/1999 şi H.G.. nr. 527/2002.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, se impune a fi observat faptul că subiectul de drept, parte în raportul juridic litigios, este Statul Român. Activând mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate, reclamanţii urmăresc prin acţiunea în revendicare de drept comun recunoaşterea dreptului lor de proprietate privată şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, restituirea stăpânirii materiale a terenului, iar, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură ca urmare a unei transformări ireversibile a bunului, acordarea de despăgubiri civile constând în valoarea reală a acestuia.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) din C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Astfel fiind, în regulă generală, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în raporturile juridice în care are calitatea de titular de drepturi şi obligaţii şi în care se prezintă nemijlocit; numai cu titlu de excepţie este posibilă reprezentarea statului şi printr-un alt organ al său, fiind însă necesară în acest sens o abilitare expresă, stabilită printr-o dispoziţie legală.

Norma legală specială invocată de recurent are un domeniu specific de reglementare, circumscris regimului juridic al drumurilor (publice şi private), cu privire la care, într-adevăr, "Ministerul Transporturilor este organul administraţiei publice centrale care exercită prerogativele dreptului de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor de interes naţional" (art. 20 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor).

Însă, raportul juridic afirmat în litigiul pendinte nu intră în câmpul de aplicabilitate al normei speciale, ci rămâne guvernat de dreptul comun în materie, astfel cum a fost configurată cauza juridică şi analizată de către instanţele de fond.

Drept urmare, în absenţa unor dispoziţii derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al statului, este deplin justificată legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, astfel că motivul de recurs este vădit nefondat.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte are în vedere că, în actuala reglementare a C. civ., prescripţia extinctivă constituie o instituţie juridică de ordine privată.

Indiscutabil, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultă din conţinutul art. 2512 şi art. 2513 din C. civ., care prevăd că prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie competent, ea putând fi opusă numai în primă instanţă sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, sau de persoanele menţionate de art. 2514 din cod.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ce formează obiect de critică prin memoriul de recurs, este tardivă în privinţa cererilor de revendicare şi de despăgubiri solicitate în subsidiar, întrucât a fost invocată direct în prezenta cale de atac, cu nesocotirea prevederilor art. 247 alin. (2) din C. proc. civ. şi a regimului de ordine privată anterior menţionat.

Pe de altă parte, în privinţa cererii de despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este invocată omisso medio şi astfel inadmisibilă, întrucât, deşi a fost invocată la judecata în primă instanţă, prin notele scrise depuse pentru termenul din 02.12.2019 de către pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR SA), totuşi excepţia relativă nu a mai făcut ulterior obiect de critică în apel, în contextul în care prima instanţă nu s-a mai pronunţat explicit asupra prescripţiei, ci a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, Înalta Curte reţine, de asemenea, că este adusă în dezbatere omisso medio şi deci inadmisibilă, întrucât, a fost invocată la judecata în primă instanţă, prin întâmpinările depuse de către pârâtele Comuna Glina şi CNAIR S.A., fără ca mai apoi, în faza căii de atac devolutive, să fi format obiect de critică prin formularea unui apel principal ori incident, în condiţiile în care excepţia a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea din 18.10.2016, iar prima instanţă nu s-a mai pronunţat explicit asupra legitimării procesuale active, ci a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

În fine, cu referire la excepţia tardivităţii acţiunii introductive, pe motiv că ar fi incidente dispoziţiile speciale, de ordine publică, ale Legii nr. 255/2010, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestui motiv de recurs.

Reiterând, în cauză nu poate fi vorba despre o cerere "în materie de expropriere", mai exact litigiul pendinte nu este unul specific materiei cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere declanşate, după caz, de expropriator ori de expropriat, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010, astfel că termenele de decădere de ordine publică evocate prin memoriul de recurs sunt străine fundamentului juridic pe care se întemeiază demersul reclamanţilor.

Luând în examinare cel din urmă motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., prin care se susţine că nu pot fi conciliate argumentele expuse cu prilejul acordării despăgubirilor pentru valoarea terenului şi al neacordării lor pentru lipsa de folosinţă, Înalta Curte are a observa că, în realitate, ceea ce se critică este posibilitatea cumulului dintre cele două forme de despăgubiri civile.

Or, astfel argumentat, motivul de recurs nu evidenţiază vreun raţionament incoerent sau inconsecvent juridic, ci ţine de fondul îndrituirii la o formă sau/şi alta de despăgubire afirmată în proces, astfel că şi acest din urmă motiv de casare nu poate fi primit.

Prin urmare, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor este nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 7 din C. proc. civ. invocate prin recursul reclamanţilor şi, respectiv, neîntemeiate cele invocate prin recursul pârâtului, Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanţii A., D. şi E. şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, urmând a respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., D. şi E. împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, împotriva deciziei nr. 657A din 26 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2024.