Mobile mortgage over public receivables: inapplicability of statutory consent requirement for assignment of claims to real security interests

Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă mobiliară asupra unor creanţe. Condiţii de admisibilitate în raport cu dispoziţiile art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Privilegiile și garanțiile reale. Ipoteca

Index alfabetic: Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Contract de ipotecă

Ipotecă mobiliară

Cesiune de creanţă

Condiţii de validitate

O.U.G. nr. 146/2002, art. 6 alin. (1), art. 6 ind. 1 alin. 1

C. civ., art. 2347 alin. (2)

Potrivit prevederilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, „Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Dispoziţiile acestui text de lege se referă, exclusiv, la cesiunea de creanţă, iar nu la contractul de ipotecă mobiliară asupra unei creanţe, astfel încât cerinţa impusă de art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, în sensul de a se obţine acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice, nu constituie o condiţie necesară pentru încheierea valabilă a actului.

Prin urmare, întrucât cele două contracte sunt distincte, având scopuri şi efecte diferite, în condițiile în care excepția este de strictă interpretare și aplicare, această normă specială nu poate fi aplicată contractului de ipotecă mobiliară.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 483 din 5 martie 2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 03.06.2020, reclamanta A. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă mobiliară nr. R200020110095688246 din 07.11.2011, modificat prin actul adiţional nr. 1, în limita sumei de 850.000 lei, încasate de B. Bank România S.A., şi a celei de 1.072.067,36 lei, ce urmează a fi încasată, de la societatea C. S.A. Sfântu Gheorghe, conform notelor depuse la dosar de lichidatorul judiciar în data de 9.02.2022 (potrivit f. 156 şi 158 vol. II, f. 2 vol. III şi susţinerilor reprezentantului convenţional al reclamantei de la termenul de judecată din 23 martie 2022), întrucât a fost încălcată dispoziţia art. 6^1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, mai exact lipseşte acceptul prealabil, exprimat în scris, al societăţii C. S.A. Sfântu Gheorghe.

În ce priveşte pretenţiile aferente capătului nr. 2 din cererea de chemare în judecată, la termenul din 10 martie 2021, s-a dispus disjungerea şi formarea unui nou dosar, având nr. x/1285/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 754 din 08.04.2022 pronunţată în dosarul nr. x/1285/2020 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D. România S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C.I.I. E., B. Bank România S.A. şi Comitetul creditorilor debitoarei D. România S.R.L. prin preşedinte F. S.A.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 399/2023 din 03 iulie 2023, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 754, pronunţată la data de 08.04.2022 în dosarul nr. x/1285/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

În motivare se arată, cu privire la nulitatea contractului de ipotecă, că soluţia pronunţată de prima instanţă a fost dată cu aplicarea greşită a dispozițiilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 şi a prevederilor care reglementează cesiunea de creanţă şi ipoteca mobiliară asupra creanţelor, recurenta redând conţinutul dispoziţiilor amintite.

Susţine recurenta că, în ciuda celor reţinute de prima instanţă, pentru aplicarea acestei prevederi legale contractelor de ipotecă mobiliară nu este necesară niciun fel de analogie, deoarece prevederea citată nu stipulează faptul că se aplică contractelor de cesiune de creanţă, ci condiţiile în care operatorii „pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice”.

Formularea aleasă de legiuitor este suficient de largă pentru a include orice fel de operaţiune juridică care poate avea ca efect cesiunea drepturilor. Or, nu doar cesiunea de creanţă poate avea acest efect, existând şi alte operaţiuni care au acest efect: schimbul, donaţia, aportul la capitalul social, precum şi ipoteca mobiliară asupra creanţelor.

Interpretarea dată de prima instanţă este formalistă şi nu ţine cont nici de litera legii, cu atât mai puţin de „spiritul” acesteia. Chiar dacă prevederea citată cuprinde sintagma „pot cesiona”, nu poate fi reţinută aplicabilitatea acestei dispoziţii numai contractelor de cesiune de creanţă, pentru motivele arătate anterior.

Arată recurenta că, deşi există diferenţe între cesiunea de creanţă şi ipoteca mobiliară (în general), diferenţele sunt mult atenuate când ipoteca mobiliară vizează o creanţă. Deşi cea mai evidentă diferenţă vizează scopul celor două instituţii (cesiunea de creanţă vizează transferul, iar ipoteca vizează garanţia), totuşi prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ. recunosc expressis verbis faptul că şi cesiunea de creanţă poate fi încheiată în scop de garanţie.

Se susţine, de asemenea, că efectul de cesiune este de esenţa contractului de ipotecă mobiliară asupra creanţelor, acest aspect reprezentând o importanţă deosebită pentru justa aplicare a prevederilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002. Astfel, dacă în cazul contractului de ipotecă, în general, ipoteca conferă dreptul de urmărire fără un transfer de proprietate de la garant la creditor (ca regulă), ipoteca mobiliară asupra creanţelor are un astfel de efect la simpla solicitare a creditorului [conform art. 2465 alin. (2) C. civ.), aceasta constituind esenţa instituţiei, respectiv forţa juridică care îi dă valoare practică. Mai mult decât atât, însăşi legea stipulează că ipotecii mobiliare asupra creanţelor (nu orice ipotecă, ci doar aceea asupra creanţelor) i se aplică prevederile din materia cesiunii de creanţă [a se vedea art. 2465 alin. (2) C. civ.), recunoscând faptul că efectul de cesiune este de esența acestei instituții.

Aceasta deoarece încheierea unui contract de ipotecă mobiliară asupra unei creanţe conferă dreptul creditorului de a solicita plata direct de la debitorul cedat, întocmai ca în cazul cesiunii de creanţă, când debitorul nu-şi onorează obligaţiile.

Mai mult, încheierea unui contract de ipotecă mobiliară conferă dreptul creditorului de a vinde (cesiona) creanţa. Or, pentru a o putea vinde, înseamnă că aceasta iese din patrimoniul debitorului şi intră în patrimoniul creditorului, întocmai ca în cazul în care ar fi existat o cesiune de creanţă (cesiunea de creanţă implică schimbarea titularului creanţei, de la cedent la cesionar - creanţa iese din patrimoniul cedentului şi intră în patrimoniul cesionarului).

Recurenta a arătat că, prin considerentele deciziei atacate, instanţa de apel mai susţine că legiuitorul foloseşte la art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 doar noţiunea de „cesionar”, ceea ce exclude aplicabilitatea altor instituţii care au ca efect transmiterea unei creanţe, cum ar fi vânzarea, donaţia, etc.

Însă, în opinia recurentei, acest argument nu este în măsură să confirme netemeinicia acţiunii. Astfel, cesiunea de creanţă este o specie a contractului de vânzare, noţiunile de „cedent şi cesionar” fiind identice cu cele de „vânzător şi cumpărător”, terminologia diferită fiind dată de natura bunului (respectiv vânzarea unei creanţe) şi nu pentru că cele 2 contracte ar reprezenta operaţiuni diferite. Chiar mai mult, în măsura în care cesiunea se face cu titlu gratuit, ceea ce ar reprezenta o donaţie, în contract se va folosi tot noţiunea de „cedent şi cesionar”. În concluzie, folosirea unei terminologii diferite de legiuitor nu are vreo relevanţă practică în cauză.

Intimata-pârâtă B. Bank România a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurenta reia criticile formulate în fazele procesuale anterioare, expunând motive de temeinicie; totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei care privesc, în sinteză, aplicarea greşită a dispozițiilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 şi a prevederilor care reglementează cesiunea de creanţă şi ipoteca mobiliară asupra creanţelor, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel, potrivit motivului de nelegalitate invocat, „casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speței ce reglementează cesiunea de creanţă și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, cu luarea în considerare a prevederilor art. 6 indice 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002.

Instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi, analizând cu rigurozitate prevederile art. 6 indice 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului (forma în vigoare la 6.11.2012), prin raportare la dispoziţiile legale care reglementează cesiunea de creanţă și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, a statuat în mod corect că mecanismul imaginat de legiuitor prin acest text normativ nu poate fi extins şi altor operaţiuni juridice decât cesiunea de creanţă.

Potrivit textului legal indicat, „Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Dispoziţiile acestui text de lege se referă, exclusiv, la cesiunea de creanţă, iar nu la contractul de ipotecă mobiliară asupra unei creanţe, astfel încât, în mod corect s-a reținut că cerinţa impusă de art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, în sensul de a se obţine acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice, nu constituie o condiţie necesară pentru încheierea valabilă a actului adiţional nr. 1 la contractul de ipotecă mobiliară cu titlu de garanție asupra creanțelor prezente şi viitoare nr. R200020110095688246 din 7.11.2011.

Înalta Curte observă, după cum s-a reținut, sub aspect devolutiv, că intenţia părților a fost aceea de a constitui un drept real de garanţie asupra creanţei cedate, creditoarele ipotecare devenind titularele creanţei exclusiv în limita garanţiei, şi nu în sensul transmiterii unei creanţe, cu titlu de garanţie, deci a realizării unei cesiuni de creanţă.

Obiectul litigiului este reprezentat de pretenţiile reclamantei faţă de pârâtă, în baza unui contract de ipotecă mobiliară asupra unor creanţe, iar nu în temeiul unui contract de cesiune de creanţă, cum impun dispozițiile a căror aplicare greșită se invocă, intenţia părților fiind aceea de a constitui o garanţie prin convenţia asumată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, reținând, având în vedere și doctrina, că diferenţele majore care pot fi identificate, din perspectiva efectelor recunoscute de lege, dintre cesiunea de creanţă şi cesiunea de creanţă în scop de garanţie (în particular) nu permit a pune semnul egalităţii între cele două instituţii.

În lumina considerațiilor doctrinare, a căror reluare nu se mai impune, fiind amplu redate de ambele instanțe devolutive, Înalta Curte reține, în esență, că legiuitorul a reglementat distinct instituţiile juridice aduse în dezbatere, fiecare cu efecte și condiţii proprii, precum și că, spre deosebire de ipoteca mobiliară care reprezintă o garanţie ce conferă un drept de preferinţă şi urmărire în caz de neexecutare, cesiunea de creanţă reprezintă un transfer de proprietate asupra dreptului de creanţă, cu sublinierea că mecanismul legal al cesiunii de creanţă nu este întâlnit, cu aceleaşi consecințe în orice operaţiune juridică ce are ca efect cesiunea, în sens larg.

De asemenea, se reţine că norma specială prevăzută la art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea contractului de cesiune ce are ca obiect drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate serviciilor prestate sau lucrărilor executate prevăzute la art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu poate fi aplicată şi în ceea ce priveşte contractul de ipotecă mobiliară asupra creanțelor, întrucât, pe de o parte, cele două contracte sunt distincte, având scopuri şi efecte diferite, iar, pe de altă parte, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, aplicabilă numai contractului de cesiune de creanţă, nu poate fi aplicată contractului de ipotecă mobiliară, în condițiile în care excepția este de strictă interpretare și aplicare.

Instanţa supremă apreciază, contrar susţinerilor recurentei, că textul de lege anterior menţionat se referă în mod expres la cesiunea de creanţă, având în vedere și faptul că în cuprinsul art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 legiuitorul folosește termenii „cesionar„ şi „cesiunea”, fiind mai mult decât evident că textul de lege instituie o condiţie de validitate a contractelor de cesiune de creanță ce au ca obiect drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate serviciilor prestate sau lucrărilor executate prevăzute la art. 6 alin. (1) din Ordonanţă, fără ca această condiţie să poată fi extinsă şi la alte contracte.

În acest context, se observă că interpretarea oferită de recurentă prevederilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 este străină de reglementarea și intenţia legiuitorului, criticile acesteia urmând a fi respinse ca nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cerinţa reglementată de art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, normă specială, derogatorie de la dreptul comun, se impune a fi îndeplinită exclusiv în ipoteza încheierii unui contract de cesiune de creanţă, iar interpretarea restrictivă dată acestor dispoziții este temeinică şi legală, extinderea prin analogie a unui text de excepţie nefiind permisă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată, nefiind astfel incident motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SRL.