Resale-loss damages for undelivered asphalt plant held foreseeable; both appeals admitted, judgment quashed and remanded.

A. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra decăderii pârâtei din dreptul de a formula cerere de înscriere în fals. Consecinţe

B. Încuviințarea, din oficiu, a probei testimoniale. Extinderea ariei de interogare a martorului dincolo de teza probatorie iniţială. Efecte

Acțiune în daune-interese pentru rezoluțiunea prin hotărâre judecătorească a contractului de vânzare-cumpărare în cazul neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de preluare a bunului şi de plată a preţului. Determinarea prejudiciului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de vânzare/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri

Contract de vânzare-cumpărare bunuri mobile

Cerere reconvențională

Restituirea avansului

Nemotivarea hotărârii judecătorești

Principiul contradictorialității

Administrarea probelor

Recurs

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă

C. civ., art. 1530, art. 1531, art. 1533, art. 1534, art. 1726 alin. (1)-(2)

C. proc. civ, art. 22 alin. (2), alin. (4), art. 254 alin. (2) pct. 2, art. 255, art. 258, art. 301, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 483 alin. (3)

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar, potrivit art. 175 alin. (1) din același act normativ, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Omisiunea instanței de a se pronunţa asupra decăderii pârâtei din dreptul de a formula cererea de înscriere în fals, decădere invocată de către reclamantă, nu este de natură a produce prejudicii acesteia, atât timp cât instanţa nu a constatat falsul înscrisului de care aceasta a înţeles să se prevaleze, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prerogativa instanţei de a administra din oficiu orice probe socoteşte relevante include şi prerogativa de a extinde aria de interogare a unui martor dincolo de teza probatorie iniţială, fiind expres recunoscută de lege prin dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, adresarea unor întrebări suplimentare martorului în afara tezei probatorii iniţiale nu atrage sancţiunea nulităţii probei testimoniale, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile speciale ale art. 1726 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. reglementează revânzarea unui bun mobil, ulterioară desfiinţării contractului iniţial din cauza neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de preluare a bunului şi de plată a preţului, legea acordând vânzătorului dreptul la diferenţa de preţ, dacă este cazul.

În contextul în care bunul care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi este unul industrial, ce poate fi revândut exclusiv pe o piaţă restrânsă, de nişă, cumpărătorul, ca operator pe piaţa respectivă, are posibilitatea de a prevedea că o eventuală revânzare a bunului, ulterioară desfiinţării contractului iniţial, s-ar putea realiza în condiţii mai dezavantajoase de preţ.

Astfel, date fiind caracteristicile bunului, era previzibil pentru cumpărător că acesta s-ar putea dovedi greu vandabil, ceea ce ar implica apelarea de către vânzător la un intermediar specializat în astfel de vânzări, prejudiciul fiind unul previzibil și direct, atât în componenta privind diferenţa de preţ, cât şi în cea privind comisionul de intermediere.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569 din 24 septembrie 2024

Obiectul litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/62/2021, la data de 22.04.2021, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SRL ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor datorate pentru prejudiciile cauzate societăţii ca urmare a rezoluţiunii Acordului contractual nr. 217 din data de 08.02.2017, din culpa pârâtei, despăgubiri compuse din:

- suma de 210.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii) reprezentând prejudiciu cert şi direct, cauzat reclamantei prin neexecutarea contractului; în subsidiar, a precizat reclamanta că se declară de acord cu compensarea şi scăderea sumei de 448.700,45 lei, (echivalentul în lei a sumei de 84.000 euro+Tva, achitat de către pârâtă la data de 08.02.2017, în temeiul Acordului contractual rezoluţionat) din valoarea sumei de 210.000 euro (în lei la data plăţii) şi suma de 448.700,45 lei.

- suma de 1.046.124,95 lei, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei, prin încasarea cu întârziere a sumei de 996.000 euro, pentru perioada 17.04.2017-21.05.2019, prejudiciu limitat la nivelul dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. 2 ind. 1 din O.G. nr. 13 din 2011 (suma de 1.046.124,95 lei fiind calculată la valoarea de 4.904.602,80 lei, adică echivalentul în lei a sumei de 996.000 euro).

Pârâta B. SRL a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamatei - pârâte reconvenţionale A. SRL la restituirea avansului preţului contractual, în sumă de 448.700,45 lei (84.000 euro+Tva), sumă achitată prin OP nr. 156 din 08.02.2017.

II. Hotărârile instanţelor de fond:

1. Prin sentinţa civilă nr. 504 /C/15.12.2022, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta pârâtă reconvenţională A. SRL, în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvenţională B. SRL; a obligat pârâta reclamantă reconvenţională B. SRL la plata în favoarea reclamantei pârâte reconvenţionale A. SRL a sumei de 1.046.124,95 lei, reprezentând prejudiciu cauzat prin încasarea cu întârziere a sumei de 996.000 euro, prejudiciu limitat la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculate pentru perioada 17.04.2017-21.05.2019; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei pârâte reconvenţionale; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională A. SRL şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta pârâtă reconvenţională la restituirea în favoarea pârâtei reclamante reconvenţionale B. SRL, a sumei de 448.700,45 lei (echivalentul în lei a sumei de 84.000 euro plus TVA), reprezentând contravaloare avans achitat conform OP nr. 156 din data de 08.02.2017; a compensat creanţele reciproce şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta reclamantă reconvenţională B. SRL la plata în favoarea reclamantei pârâte reconvenţionale A. SRL, a sumei de 597.424,5 lei; a obligat pârâta reclamantă reconvenţională B. SRL la plata în favoarea reclamantei pârâte reconvenţionale A. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată, a următoarelor sume: suma de 5.974,35 lei, reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru (rezultată în urma compensării) şi suma de 13.125,5 lei, cu titlu de onorariu avocaţial, în limita pretenţiilor admise.

2. Prin încheierea din 8 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă în dosarul nr. x/62/2021, instanţa de apel a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, iar pentru apelanta-pârâtă şi proba testimonială cu martorul C.

Prin decizia civilă nr. 57/Ap din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/62/2021, instanţa a respins cererile de apel formulate de reclamanta A. SRL şi pârâta B. SRL şi a compensat cheltuielile de judecată din apel.

III. Recursurile declarate:

În cauză, au declarat recurs ambele părţi.

1. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă B. SRL a solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 57/Ap/25.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/62/2021, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat, după expunerea situaţiei de fapt, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a motivat superficial şi confuz soluţia dispusă, raportat la situaţia faptică dar şi la modul în care a administrat şi apreciat probatoriul din prezenta cauză, prin omisiunea studierii şi interpretării tuturor actelor depuse în probaţiune, contrar prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Învederează că instanţa nu a motivat înlăturarea cererii sale de respingere a pretenţiilor societăţii A. S.R.L. cu privire la plata sumei de 1.046.124,95 lei reprezentând dobândă, prin raportare la argumentul că în orice moment şi-a arătat acordul cu privire la ridicarea componentelor staţiei din incintă, nefiind dovedită şi motivată o culpă în restituirea bunului, cu atât mai mult cu cât la dosar nu există o solicitare a societăţii A. în sensul restituirii bunului, ci doar o dovadă a demarării unei executări silite premeditate, pentru a se încasa cheltuielile de transport.

Faptul reţinut de instanţa de apel în sensul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea valorificării bunului către un terţ cumpărător nu este probat şi, mai mult, nu a fost pus în discuţia părților, cu toate că singura motivare avută în vedere de instanţă pentru acordarea de dobândă legală penalizatoare se bazează pe această culpă nedovedită, fără a lua în calcul situaţia mai sus expusă.

Învederează că instanţa de apel a omis, în mod nelegal: analiza întregii corespondenţe purtate între părți, din care reieşeau solicitările pârâtei de ridicare a componentelor staţiei de asfalt, dar şi lipsa solicitărilor societăţii reclamante de ridicare a componentelor staţiei; hotărârile judecătoreşti aferente dosarului nr. x/62/2017, unde părţile au avut o complexă activitate procesuală şi unde nu s-a constatat culpa pârâtei în predarea bunului; toate actele aferente executării silite şi, mai ales, lipsa unei solicitări de ridicare a staţiei înainte de începerea oricărei executări silite, astfel cum prevede art. 622 alin. (4) C. proc. civ.

Susţine recurenta-pârâtă şi existenţa unor motive contradictorii, la pagina 13 a deciziei recurate, unde se arată că « .... urmare a deciziei civile nr. 235/Ap/26.02.2019 a Curţii de Apel Braşov, reclamanta a fost lipsită atât de posibilitatea valorificării bunului către un terţ cumpărător, cât şi de suma reprezentând tranşa a doua de preţ. Prin decizia civilă nr. 235/Ap/26.02.2019 a Curţii de Apel Braşov s-a reţinut că B. S.R.L. a refuzat fără temei îndeplinirea obligaţiei de preluare a bunului şi de plată a restului de preţ convenit şi s-a dispus rezoluțiunea contractului din culpa sa. Ulterior nu s-a restituit bunul către vânzător, fiind necesară executarea silită.»

În ceea ce priveşte refuzul nerestituirii bunului, solicită să se aibă în vedere, astfel cum s-a judecat de către Curtea de Apel Braşov prin decizia civilă nr. 235/Ap/26.02.2019, faptul că B. S.R.L. nu a dorit să preia bunul, fapt ce decurge şi din procesul-verbal de predare primire aflat la dosarul cauzei.

Mai arată că instanţa de apel a judecat în mod contradictoriu raportat la situaţia de fapt în ansamblul ei, singurul motiv avut în vedere în admiterea plăţii dobânzii legale penalizatoare fiind faptul că a existat o executare silită în vederea restituirii bunului. Pe de altă parte, acest aspect nu se găseşte motivat, ci doar precizat în dispozitivul hotărârii, contrar art. 425 C. proc. civ.

Arată că A. S.R.L. a înţeles să apeleze la un executor judecătoresc pentru punerea în executare a acestei decizii, fără a solicita restituirea printr-un convocator sau orice alt act, prin care să anunţe că doreşte ridicarea staţiei la o anumită dată şi oră. Un astfel de act nu se găseşte la dosarul cauzei, nefiind probat refuzul societăţii pârâte şi culpa în nerestituirea bunului.

Consideră că în mod contradictoriu şi nelegal, fără a face aplicabile prevederile art. 622 alin. (4) C. proc. civ., respectiv de a lua act dacă a existat o cerere din partea A. S.R.L realizată către B. S.R.L. în temeiul titlului executoriu pentru ridicarea staţiei de asfalt, instanţa consideră ca temei în admiterea plăţii dobânzii legale faptul că pârâta nu a predat de bunăvoie staţia şi a fost necesară executarea silită, fapt total neadevărat şi nedovedit.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că a fost încălcat art. 22 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a analizat toate temeiurile legale relevante invocate, respectiv a analizat aspecte nepuse în discuţia părţilor, cum ar fi constatarea culpei societăţii pârâte în nerestituirea bunului şi, implicit, imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă.

Recurenta-pârâtă face referire la prevederile art. 1726 alin. (1) C. civ., de care reclamanta nu a uzat în mod conştient şi culpabil, pentru a-şi maximiza daunele şi prejudiciul, pe care acum le solicită în mod neîndreptăţit. Susţine că, în condiţiile în care cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, atunci vânzătorul avea dreptul de a depune bunul într-un depozit şi de a-l vinde, instanţa de apel neanalizând acest temei legal.

Consideră că admiterea sumei aferente dobânzii legale penalizatoare a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept, întrucât nicăieri în motivarea privind analiza acestui petit instanţa de apel nu a avut în vedere certitudinea şi previzibilitatea prejudiciului (art. 1533 C. civ.), limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului (art. 1534 C. civ.), dar şi obligaţia creditorului de minimalizare a prejudiciului [art. 1534 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1170 şi art. 1726 C. civ.].

Mai mult, aceste aspecte nu au fost puse în discuţia părţilor încălcându-se rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

În drept, recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În probaţiune, recurenta-pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri.

2. Recurenta-reclamantă A. SRL a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 57/Ap/25.01.2024 şi împotriva încheierii de şedinţă de la data de 08.11.2023, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului formulat de reclamantă şi, în rejudecare, să se dispună admiterea apelului astfel cum acesta a fost formulat; cu cheltuieli de judecată.

În motivare recurenta-reclamantă a arătat că încheierea şi decizia recurate sunt nelegale, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 254, art. 255, art. 258, art. 301 şi urm. C. proc. civ. în ceea ce priveşte administrarea probelor în apel.

Învederează că, la primul termen de judecată fixat în apel - 08.11.2023, intimata-pârâtă, prin reprezentant convenţional, a formulat cerere de înscriere în fals împotriva unui e-mail recepţionat de reclamantă în anul 2021 de la un terţ. Pentru probarea pretinsului fals, intimata-pârâtă a solicitat emiterea unei adrese către SC D. SRL Miercurea Ciuc, pentru a preciza dacă dl. C., în calitate de reprezentant al SC D. SRL Miercurea Ciuc, a avut o astfel de corespondenţă cu dl. E.

Arată că instanţa de apel nu a luat în calcul nici solicitarea de înlăturare a acestui înscris, nu s-a pronunţat nici asupra decăderii invocate de reclamantă ci, din oficiu, a pus în discuţie audierea ca martor a reprezentantului acestei firme terţe. Ulterior, deliberând urmare procedurii de înscriere în fals, a dispus citarea ca martor a d-lui C. pentru a se putea confirma sau infirma existența acestui e-mail.

Cu alte cuvinte, proba cu martori a fost încuviinţată în cadrul procedurii de înscriere în fals, dar cu motivarea că proba rezultă din dezbateri. În plus, proba a fost încuviinţată exclusiv pentru confirmarea/infirmarea existenţei acestui e-mail, aspect ce rezultă cu evidenţă din cuprinsul încheierii recurate.

La termenul din 10.01.2024, declaraţia martorului a confirmat existenţa e-mailului, dar instanţa de apel a ignorat teza probatorie pentru care proba cu martori a fost încuviinţată şi a valorificat-o în cu totul alt sens, drept temei al respingerii apelului reclamantei, instanţa apreciind că această declaraţie demonstrează lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta societăţii B. (neîndeplinirea obligaţiilor asumate de aceasta prin contractul rezoluţionat) şi prejudiciul cauzat.

Conform recurentei-reclamante, e adevărat că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei, aceasta putând dispune administrarea de probe chiar şi când părţile se împotrivesc, însă acest atribut trebuie să fie exercitat în condiţiile și limitele legii, şi anume cu respectarea dispoziţiilor art. 254 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., art. 301 C. proc. civ., art. 255 alin. (1) C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ.

Or, în cauză, proba constând în audierea martorului C. a fost încuviinţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ., întrucât o atare probă nu a fost cerută de intimata-pârâtă nici prin întâmpinarea formulată şi nici oral, în şedinţa publică de la termenul din 08.11.2023. Nici excepţia prevăzută de dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu putea opera în cauză, dat fiind că existenţa/inexistenţa acelui e-mail nu era o chestiune nouă, rezultată din dezbateri, imprevizibilă pentru partea adversă, ci un subiect dezbătut de către aceasta chiar în cuprinsul întâmpinării sale.

Arată că proba a fost încuviinţată din oficiu cu încălcarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., întrucât instanţa a refuzat să constate decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a urma procedura înscrierii în fals asupra acestui înscris; audierea nu a vizat împrejurări care făceau obiectul apelului reclamantei (nici măcar al apelului pârâtei), ci o altă teză probatorie - existenţa/inexistenţa unor mesaje denigratoare la adresa apelantei, transmise de intimată după soluţionarea definitivă a cauzei prin care s-a dispus, definitiv, rezoluţiunea contractului încheiat între părţi.

Mai arată că, reţinând lipsa caracterului previzibil al prejudiciului direct în apel, instanţa a dat eficienţă unei apărări neinvocate nici în fond, nici în apel de către partea adversă, în condiţiile în care, privitor la prejudiciul invocat, doar reclamanta a formulat apel. Prin urmare, apreciază că este vorba de o îngreunare a situaţiei în propria cale de atac.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., arată că decizia recurată conţine afirmaţii generice şi argumente contradictorii, unele chiar străine de obiectul apelului, contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanţa de apel a conchis generic că din probele administrate nu rezultă că acest prejudiciu solicitat se găseşte în legătură directă şi necesară cu neexecutarea obligaţiei de către societatea B. SRL, fără a arăta, în concret, care sunt acele probe avute în vedere la emiterea concluziei; instanţa de apel a conchis generic că nu se putea anticipa că bunul o să fie greu vandabil de către vânzător în România, întrucât societăţile interesate de astfel de bunuri nu s-au adresat reclamantei din alte considerente, dar fără a arăta care sunt acele alte considerente.

În opinia recurentei-reclamante, trimiterea succintă a instanţei exclusiv la cele două probe administrate în apel nu poate întruni exigenţele motivării în fapt şi în drept, din moment ce declaraţia martorului C. nu are legătură cu apelurile declarate în cauză, iar adresa de răspuns nr. 2743/04.12.2023, emisă de societatea F. SRL, nu confirmă concluzia emisă de instanţă ci, dimpotrivă, conţinutul acestei adrese este contrar raţionamentului instanţei.

Arată că, în mod similar, paragrafele 11 şi 13 din decizia recurată conţin concluzii şi afirmaţii generice, fără a se regăsi şi fundamentul legal ori faptic al acestora.

De asemenea, aprecierile instanţei vizând neprobarea de către reclamantă a

presiunilor primite de la producătorul G. din cauza neachitării preţului staţiei de asfalt timp de 2 ani ori neprobarea altor tipuri de prejudicii sunt fie contradictorii, fie străine de natura pricinii. Astfel, cât priveşte prejudiciile generate de schimbarea condiţiilor contractuale de către producătorul G. ori prejudiciile generate de perturbarea activităţii ori costurile depozitării bunului, motivarea instanţei e contradictorie, în condiţiile în care, pe de-o parte, instanţa afirmă că reclamanta nu le-a invocat, apoi că nu le-a probat. În al doilea rând, cât priveşte cheltuielile de transport al componentelor staţiei de asfalt de la fabrica din Italia la Zărneşti în anul 2017, cheltuieli al căror cuantum este de 49.150 Euro, motivarea instanţei de apel trădează omisiunea de a observa actele procesuale şi probele administrate, din moment ce aceste cheltuieli constituie parte din prejudiciul direct solicitat (în cuantum total de 210.000 Euro), transportul fiind parte componentă a preţului staţiei de asfalt pe care societatea B. ar fi trebuit să îl achite în temeiul contractului rezoluţionat. Acest aspect a fost prezentat şi dezvoltat atât la fond, cât şi în apel. În schimb, instanţa de apel a ignorat toate probele depuse de reclamantă în susţinerea apelului, constând în corespondenţa purtată timp de 6 luni de zile cu societăţi de profil din România, în încercarea reclamantei de a revinde staţia de asfalt la un preţ mai bun sau chiar egal cu cel stabilit în contractul rezoluţionat.

În opinia recurentei-reclamante, pentru a reţine lipsa caracterului direct al prejudiciului, instanţa de apel trebuia să indice, inteligibil și verificabil, criteriul legal sau măcar doctrinar al caracterului direct al prejudiciului, instrumentul de testare cu care se evaluează dacă un prejudiciu este direct sau indirect. Prezentarea conţinutului acestei condiţii era esenţială şi pentru că instanţa de apel pare să confunde criteriul cu cel al caracterului previzibil al prejudiciului.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art.1533 şi art. 1534 C. civ., întrucât prejudiciul în cuantum de 210.000 Euro este un prejudiciu cert, previzibil, aflat în legătură directă şi necesară cu neexcutarea obligaţiei de către societatea B. SRL.

Învederează că prejudiciul constând în diferenţa de preţ obţinută de la un terţ pentru bunul ce a făcut obiectul unui contract rezoluţionat este, prin definiţie, un prejuduciu previzibil şi direct. Problema, greşit dezlegată de instanţa de apel, este una clasică, exemplul fiind unul tipic, de prejudiciu consecutiv rezoluţiunii. Este absolut normal ca vânzarea (onestă) în pierdere, consecutivă rezoluţiunii, să genereze răspunderea cumpărătorului culpabil. A admite altfel înseamnă a deschide larg posibilitatea cumpărătorilor de a nu mai executa contracte care, din varii motive, neimputabile vânzătorilor, nu le mai convin.

În ceea ce priveşte caracterul direct al prejudiciului, acesta rezultă din simplul fapt că, dacă am scoate fapta intimatei-pârâte din lanţul cauzal, prejudiciul nu s-ar mai fi produs.

În ceea ce priveşte caracterul previzibil al prejudiciului, deşi instanţa de apel admite explicit că staţia de asfalt ce a făcut obiectul contractului rezoluţionat reprezintă un bun industrial ce poate fi vândut pe o piaţă restrânsă, de nişă, că el nu este un bun consumabil şi nici utilizabil de către societatea reclamantă, aceeaşi instanţă afirmă că nu se putea anticipa că bunul o să fie greu vandabil de către vânzător în România. Motivarea instanţei de apel nu este însoţită şi de argumentarea celor afirmate.

Or, o astfel de piaţă restrânsă, de nişă, era familiară şi societăţii B. SRL - un profesionist în domeniu, care activează pe piaţa de profil de foarte mulţi ani şi care cunoştea (sau cel puţin ar fi trebuit să conştientizeze) că bunul industrial comandat în 2017, ce conţinea caracteristicile tehnice fixate chiar de către această societate, nu putea fi revândut cu uşurinţă şi în aceleaşi condiţii, fiind puţin probabil ca un terţ să dorească să achiziţioneze acelaşi bun, cu aceleaşi caracteristici tehnice şi la acelaşi preţ.

Învederează că a încercat, timp de 6 luni de zile, să revândă staţia la un preţ mai bun sau chiar egal cu cel stabilit în contractul rezoluţionat, însă acest lucru nu a fost posibil, instanţa de apel ignorând corespondenţa purtată în lunile iunie-noiembrie 2019 pentru vânzarea acestei staţii de asfalt.

Consideră că este absurd a se pretinde că, dacă ar fi primit, în mod real şi serios, de la un alt comerciant, preţul de 1.200.000 Euro ori un preţ mai mare decât cel din contractul rezoluţionat, ar fi refuzat tranzacţia, doar pentru a-şi asuma riscul major al procesului dedus judecăţii, cu finalitate incertă şi care comportă costuri mari.

Apreciază că, în soluţionarea apelului, instanţa de apel pare a pune semnul egalităţii între caracterul previzibil al prejudiciului şi caracterul necesar şi direct al acestuia, ceea ce este eronat, cerinţele fiind distincte. Consecinţa directă şi necesară vizează o întrepătrundere, în realitate, cu condiţia legăturii de cauzalitate, legiuitorul dorind să excludă repararea unui prejudiciu aflat în legătură indirectă de cauzalitate.

Consideră că diferenţa de preţ este întotdeauna un prejudiciu direct şi previzibil. Că aşa stau lucrurile rezultă chiar din reglementarea legală a vânzării, care prevede posibilitatea executării directe (prevăzute de art. 1726 C. civ.) în cazul vânzării de bunuri mobile, tocmai pentru a acoperi prejudiciul rezultat din vânzarea în pierdere a bunului, pentru cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de preluare/plată a preţului (adică exact neexecutările invocate şi în prezenta cauză). Prin urmare, însăşi legea este cea care prevede acoperirea acestui tip de prejudiciu.

În concluzie, opinează în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1530, art. 1531, art. 1533 şi art. 1534 C. civ, în condiţiile în care nici presupusa atitudine culpabilă a reclamantei şi nici alte elemente exterioare, de neanticipat pentru societatea B., ar fi cauzat vânzarea în pierdere a staţiei de asfalt, după 6 luni de la recuperarea ei, prin executare silită, ci exclusiv fapta ilicită a societăţii B., faptă constând în neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, în calitate de cumpărător.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursurile sunt fondate.

Observă Înalta Curte că, în prezenta cauză, reclamanta A. SRL a solicitat, prin intermediul cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei B. SRL la repararea a două categorii de prejudicii, invocate în urma rezoluţiunii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a contractului de vânzare-cumpărare staţie de preparare mixturi asfaltice, pe motivul neîndeplinirii de către pârâtă, în calitate de cumpărător, a obligaţiilor contractuale constând în preluarea bunului şi plata preţului. Astfel, reclamanta a solicitat, pe de o parte, suma de 210.000 Euro, compusă din suma de 200.000 euro reprezentând diferenţa dintre preţul convenit prin contractul rezoluţionat şi preţul obţinut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terţ, la care se adaugă suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru revânzare, iar, pe de altă parte, suma de 1.046.124,95 lei, reprezentând prejudiciu aferent perioadei 17.04.2017-21.05.2019, în care reclamanta a fost lipsită atât de suma reprezentând preţul scadent, cât şi de posibilitatea de valorificare a bunului, sumă calculată la nivelul dobânzii legale penalizatoare.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta a solicitat repunerea în situaţia anterioară în sensul obligării reclamantei la restituirea sumei de 448.700,45 lei (echivalentul sumei de 84.000 euro plus TVA), reprezentând contravaloare avans achitat în temeiul contractului rezoluţionat.

Prima instanţă a socotit întemeiată cererea reconvenţională iar, în privinţa cererii principale, a obligat pârâta doar la plata sumei de 1.046.124,95 lei, ce constituie obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, apreciind că, în privinţa primului petit, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea daunelor-interese.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de către instanţa de apel, aceasta argumentând, în privinţa primului capăt din cererea principală, că suma solicitată nu constituie un prejudiciu previzibil şi direct, în sensul art. 1533 C. civ.

Împotriva soluţiei instanţei de apel au declarat recurs ambele părţi, recurenta-pârâtă criticând admiterea celui de-al doilea petit din cererea principală, în vreme ce recurenta-reclamantă a criticat respingerea primului capăt de cerere. Soluţia asupra cererii reconvenţionale nu a format obiectul căilor de atac.

Recursurile sunt fondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

1. Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă:

Prin intermediul unui prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă aduce critici din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a motivat decizia atacată.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

O primă critică, subsumată acestui caz de casare, aduce în discuţie omisiunea instanţei de apel de a răspunde argumentului pârâtei potrivit căruia în orice moment şi-a arătat acordul cu privire la ridicarea componentelor staţiei. Critica este fondată.

Cercetând cuprinsul cererii de apel formulate de către apelanta-pârâtă, Înalta Curte observă că s-au adus critici din perspectiva datei până la care s-a calculat dobânda penalizatoare, respectiv 21.05.2019, solicitându-se a se avea în vedere întreaga corespondenţă dintre părţi, din care ar reieşi că pârâta i-a solicitat de multe ori reclamantei să ridice bunul obiect al vânzării.

Pe de altă parte, din cuprinsul deciziei recurate nu reiese că instanţa de apel ar fi oferit vreun răspuns acestei critici şi nici că ar fi analizat corespondenţa la care apelanta-pârâtă a făcut referire.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunţat exigenţele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reţinând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, Codul de procedură civilă şi art. 6 CEDO impun judecătorului obligaţia de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunţă, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt şi de drept pe care le reţine şi oferind răspuns apărărilor esenţiale ale părţilor.

În cauză, critica apelantei-pârâte din cuprinsul cererii sale de apel, care făcea referire la corespondenţa dintre părţi din care ar rezulta acordul său cu privire la ridicarea componentelor staţiei de mixturi astfaltice, are caracter esenţial, întrucât reclamanta a solicitat daune-interese care să îi acopere prejudiciul produs pe parcursul unei perioade în care a fost lipsită de posibilitatea valorificării bunului. Or, dacă această imposibilitate i-ar fi imputabilă, s-ar pune în discuţie temeinicia pretenţiilor reclamantei, din perspectiva prevederilor art. 1534 C. civ., care reglementează prejudiciul imputabil creditorului.

Înalta Curte subliniază că nu se poate realiza o evaluare a acestor înscrisuri pentru prima dată în recurs întrucât, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în recurs nu este posibilă analiza probatoriului pe baza căruia se stabileşte situaţia de fapt, acesta fiind un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate şi, prin urmare, excedează limitelor devoluţiunii instituite de lege în această etapă procesuală.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-pârâtă a susţinut că nu este dovedită culpa pârâtei şi nici imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă. Această critică nu poate fi primită întrucât tinde la repunerea în discuţie a probatoriului şi a situaţiei de fapt, demers care, însă, nu este permis în recurs, astfel cum reiese din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., anterior redate. Recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., printre care nu se numără greşita stabilire de către instanţele de fond a situaţiei de fapt.

Cât despre susţinerea recurentei-pârâte conform căreia instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor împrejurarea privitoare la punerea reclamantei în imposibilitate de valorificare a bunului, Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că aceasta poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de drept procesual (principiul contradictorialităţii), neavând legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, susţinerea este şi neîntemeiată, în condiţiile în care pretinsa lipsă a posibilităţii reclamantei de valorificare a bunului a constituit însăşi motivarea celui de-al doilea capăt al cererii principale, acest aspect făcând obiectul dezbaterii pe tot parcursul procesului.

Nefondată este şi critica potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi analizat hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/62/2017. Astfel cum reiese cu evidenţă din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a prezentat soluţia pronunţată în dosarul anterior menţionat, precum şi considerentele relevante, reţinând în mod judicios că s-a statuat, în mod definitiv, în sensul culpei cumpărătorului în rezoluţiunea contractului încheiat între părţi, pentru neexecutarea obligaţiilor sale de preluare a bunului şi de plată a preţului.

Contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, decizia recurată nu conţine argumente contradictorii, care să se afle în opoziţie din punct de vedere logic. Reţinerea, concomitentă, a împrejurării că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de preluare a bunului, precum şi a celei potrivit căreia executarea hotărârii din dosarul nr. x/62/2017, prin care s-a dispus restituirea bunului către reclamantă, nu s-a efectuat voluntar, ci silit, nu este incompatibilă. Astfel cum reiese din decizia civilă nr. 238Ap/26.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/62/2017, operaţiunea de livrare, efectuată de către vânzător, a fost îndeplinită, bunul fiind transportat şi depozitat la sediul cumpărătorului, acesta din urmă refuzând preluarea. Aşadar, bunul s-a aflat la sediul recurentei-pârâte, fără a fi însă îndeplinite formalităţile de preluare de către aceasta, motiv pentru care nu există nicio contradicţie în considerentele instanţei de apel care a reţinut, pe de o parte, cele statuate cu autoritate de lucru judecat, în sensul neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiei de preluare a bunului, iar, pe de altă parte, derularea unei proceduri de executare silită a dispoziţiei de restituire a bunului către vânzător.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a judecat în contradicţie cu situaţia de fapt, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Acest text de lege vizează existenţa unor contradicţii în considerentele hotărârii judecătoreşti, iar nu pronunţarea unei soluţii contrare situaţiei de fapt. Acest din urmă aspect este unul ce ţine de temeinicie şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Nu în ultimul rând, cât priveşte criticile subsumate acestui caz de casare, care fac referire la modalitatea în care s-a realizat executarea silită şi la omisiunea analizării actelor din dosarul execuţional, Înalta Curte le găseşte nefondate, în condiţiile în care, prin apelul declarat, pârâta nu a supus analizei instanţei de apel aceste aspecte. În lipsa învestirii pe calea apelului, instanţa nu avea îndatorirea de a formula răspuns, în cuprinsul deciziei, unor aspecte neinvocate de părţi.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin nepunerea în discuţia părţilor a unor chestiuni relevante, precum: culpa pârâtei în nerestituirea bunului, imposibilitatea valorificării bunului, certitudinea şi previzibilitatea prejudiciului, limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului, obligaţia creditorului de minimalizare a prejudiciului.

În primul rând, o atare critică nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a unei norme de drept material, ci aduce în discuţie nerespectarea principiului contradictorialităţii. Prin urmare, critica se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează nerespectarea normelor de procedură.

Pe de altă parte, culpa pârâtei şi imposibilitatea valorificării bunului de către reclamantă au constituit argumente formulate prin chiar cererea de chemare în judecată, care a fost comunicată pârâtei şi care a făcut obiectul dezbaterii pe tot parcursul procesului. Iar cât priveşte celelalte elemente invocate de către recurenta-pârâtă, referitoare la certitudinea şi previzibilitatea prejudiciului, limitarea acestuia de orice neexecutare imputabilă creditorului, obligaţia creditorului de minimalizare a prejudiciului, se constată că acestea nu se regăsesc în cuprinsul cererii de apel formulate de pârâtă şi nici în considerentele expuse de către instanţa de apel în motivarea criticilor referitoare la cel de-al doilea capăt de cerere. Prin urmare, nu s-a încălcat, sub nicio formă, principiul contradictorialităţii.

Examinând criticile recurentei-pârâte din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta invocă nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1726 alin. (1), art. 1533, art. 1534, art. 1170, art. 1726 C. civ. Aceste critici nu pot fi, însă, primite, întrucât au fost invocate omisso medio, nefiind menţionate în cuprinsul cererii de apel formulate de pârâtă. Or, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pe cale de consecinţă, raportat la argumentele anterior expuse, Înalta Curte găseşte fondat recursul recurentei-pârâte doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă:

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a criticat soluţia instanţelor de fond asupra capătului de cerere privind daunele-interese compuse din suma de 200.000 euro reprezentând diferenţa dintre preţul convenit prin contractul rezoluţionat şi preţul obţinut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terţ şi suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru realizarea revânzării.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat încheierea din data de 08.11.2023, sub aspectul încuviinţării pentru apelanta-pârâtă a probei testimoniale cu martorul C. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254, art. 255, art. 258, art. 301 şi urm. C. proc. civ. în ceea ce priveşte administrarea probelor în apel. Critica este nefondată.

În primul rând, deşi corespunde adevărului faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra decăderii pârâtei din dreptul de a formula cererea de înscriere în fals, decădere invocată de către reclamantă, Înalta Curte constată că această omisiune nu a fost de natură a produce prejudicii apelantei-reclamante, atât timp cât instanţa nu a constatat falsul înscrisului de care aceasta a înţeles să se prevaleze. Or, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. permite casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin neresepctarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

În condiţiile în care omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra decăderii nu a produs nicio vătămare apelantei-reclamante, nefiind declarat ca fals înscrisul respectiv, reiese lipsa de incidenţă a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la teza probatorie avută în vedere la încuviinţarea probei cu martorul C., Înalta Curte constată că, într-adevăr, din cuprinsul încheierii de şedinţă din 08.11.2023 reiese că instanţa de apel a avut în vedere necesitatea confirmării sau infirmării unui email. Cu toate acestea, nicio prevedere legală nu sancţionează cu nulitatea o probă testimonială pe motiv că martorului i s-au adresat întrebări suplimentare, care depăşesc sfera tezei probatorii iniţial avute în vedere dar care, totuşi, au legătură cu cauza şi pot fi relevante în soluţionarea acesteia. Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu intervine în situaţia încălcării oricăror norme procedurale, ci doar a celor prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

De altfel, prerogativa instanţei de a administra din oficiu orice probe socoteşte relevante (care include, în mod firesc, şi prerogativa de a extinde aria de interogare a unui martor dincolo de teza probatorie iniţială) este expres recunoscută de lege prin dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Mai mult, Înalta Curte observă că ambele părţi au fost prezente, prin reprezentanţi, la termenul de judecată la care a avut loc audierea martorului, fără a fi menţionată în cuprinsul încheierii de şedinţă vreo opoziţie expresă din partea apelantei-reclamante cu privire la întrebările adresate martorului.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate. Aspectele care privesc utilitatea şi concludenţa probelor, inclusiv prerogativa instanţei de încuviinţare a unor probe din oficiu, sunt unele de temeinicie, iar nu de legalitate şi, prin urmare, excedează limitelor controlului permis instanţei de recurs.

A mai invocat recurenta-reclamantă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., arătând că nevoia administrării probei testimoniale nu rezulta din dezbateri. Critica nu poate fi reţinută întrucât, astfel cum reiese din prevederile anterior menţionate, ele au în vedere situaţia în care părţile nu au propus probele în termenul legal. În cauză, însă, proba testimonială cu martorul C. nu a fost propusă de vreuna dintre părţi, ci a fost dispusă din oficiu, iar instanţa nu este ţinută, din această perspectivă, de niciun termen legal. Prin urmare, prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt relevante în cauză.

Aşadar, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 8 noiembrie 2023 este nefondat.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, în cadrul criticilor referitoare la decizia recurată, recurenta-reclamantă a invocat îngreunarea situaţiei sale în propria cale de atac, învederând că instanţa a dat eficienţă unei apărări neinvocate nici la fond, nici în apel de către partea adversă, respectiv aspectului privind caracterul previzibil al prejudiciului, în condiţiile în care, privitor la prejudiciul invocat, a declarat apel doar reclamanta. Critica este nefondată.

În primul rând, recurentei-reclamante nu i s-a agravat situaţia în propria cale de atac, atât timp cât ambele apeluri au fost respinse, soluţia primei instanţe fiind menţinută.

Pe de altă parte, este adevărat că prima instanţă nu a analizat primul capăt de cerere din perspectiva previzibilităţii prejudiciului, ci doar a caracterului direct şi necesar. Aceasta nu echivalează, însă, cu aprecierea ca fiind îndeplinită a condiţiei privind previzibilitatea prejudiciului, o eventuală autoritate de lucru judecat putându-se asocia, în lipsa apelului părţii adverse, doar unor considerente exprese care să dezlege acest aspect. În caz contrar, instanţa de apel, învestită cu apelul reclamantei, era ţinută să examineze acest capăt de cerere sub toate aspectele, astfel cum impune art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

A mai invocat recurenta-reclamantă şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Şi aceste critici sunt nefondate, din cuprinsul deciziei recurate reieşind că instanţa de apel a motivat pe larg soluţia pronunţată, expunând în mod clar raţionamentul său juridic şi făcând referire la probele socotite relevante.

Înalta Curte subliniază că prin intermediul acestui caz de casare nu pot fi aduse în discuţie simple nemulţumiri ale părţii cu privire la soluţia pronunţată şi nici chestiuni ce privesc temeinicia soluţiei, interpretarea probelor ori stabilirea situaţiei de fapt, ci trebuie să fie relevate aspecte esenţiale, invocate de parte în mod legal, cărora instanţa a omis să le ofere răspuns ori a oferit un răspuns contradictoriu. Or, prin argumentele subsumate acestui caz de casare, recurenta-reclamantă tinde la reinterpretarea probatoriului şi stabilirea altei situaţii de fapt.

Contradictorialitatea în considerentele instanţei de apel, invocată de recurenta-reclamantă, sub aspectul neinvocării şi nedovedirii prejudiciilor rezultate din perturbarea activităţii, nu poate fi reţinută. Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a menţionat, în cuprinsul aceleiaşi fraze, că reclamanta nu a invocat şi dovedit atare prejudicii, rezultând că ceea ce a intenţionat să sublinieze instanţa a fost că era necesară invocarea şi, concomitent, dovedirea unor astfel de prejudicii, concluzie care nu este în opoziţie cu exigenţele logicii juridice.

Referitor la cheltuielile de transport al componentelor staţiei de asfalt, recurenta-reclamantă îşi construieşte critica într-o manieră în care solicită, practic, instanţei de recurs reevaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, care nu poate fi primită, însă, în recurs.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că este formal invocată critica potrivit căreia instanţa de apel era datoare să indice criteriul legal sau doctrinar pentru evaluarea caracterului direct al prejudiciului, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat, ea însăşi, ca iniţiator al demersului procesual, un astfel de criteriu.

Prin urmare, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea putându-se dispune doar când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un ultim motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce priveşte situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1530, 1531, 1533, 1534 şi 1726 C. civ. Critica este fondată.

Astfel cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, litigiul de faţă a fost generat ca urmare a rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenta-reclamantă, în calitate de vânzător, şi recurenta-pârâtă, în calitate de cumpărător, dispusă prin decizia civilă nr. 238Ap/26.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/62/2017, pentru neîndeplinirea de către cumpărător a obligaţiilor esenţiale de preluare a bunului şi plată a preţului.

Ca urmare a acestei rezoluţiuni, pe calea acţiunii în justiţie ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat, cu titlu de daune-interese, suma de 200.000 euro reprezentând diferenţa dintre preţul convenit prin contractul rezoluţionat şi preţul obţinut prin revânzarea ulterioară a bunului către un terţ, la care se adaugă suma de 10.000 euro reprezentând comision de intermediere pentru realizarea revânzării.

În privinţa acestui prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia privind caracterul previzibil şi direct, prevăzută de art. 1533 C. civ., conform căruia debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

Înalta Curte constată însă că, raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, aceasta a realizat o greşită aplicare în cauză a acestor prevederi legale.

Astfel, după cum se reţine în mod expres în cuprinsul deciziei recurate, bunul care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi este unul industrial, ce poate fi revândut exclusiv pe o piaţă restrânsă, de nişă. În atare context, ca operator pe piaţa respectivă, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a prevedea că o eventuală revânzare a bunului, ulterioară desfiinţării contractului iniţial, s-ar putea realiza în condiţii mai dezavantajoase de preţ.

Tot astfel, date fiind caracteristicile bunului, reţinute chiar de către instanţa de apel, era previzibil pentru cumpărător că acesta s-ar putea dovedi greu vandabil, ceea ce ar implica apelarea de către vânzător la un intermediar specializat în astfel de vânzări.

Deopotrivă, prejudiciul invocat este unul direct, această caracteristică rezultând din raţionamentul per a contrario care poate fi efectuat. Astfel, în ipoteza în care recurenta-pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale contractuale, în patrimoniul recurentei-reclamante s-ar fi aflat suma integrală convenită cu titlu de preţ, de 1.200.000 euro, aceasta nefiind pusă nici în situaţia de a suporta comisionul pe care l-a achitat intermediarului pentru realizarea celei de-a doua vânzări.

Se impune a se învedera şi că, în această materie a contractului de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, există o prevedere legală specială, şi anume art.1 726 alin. (1) şi (2) C. civ., care prevede următoarele (1) Când cumpărătorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde. (2) Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent, dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.

Aceste dispoziţii legale sunt relevante şi aplicabile, întrucât reglementează chiar situaţia din cauza de faţă, şi anume revânzarea unui bun mobil, ulterioară desfiinţării contractului iniţial din cauza neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de preluare a bunului şi de plată a preţului, legea acordând vânzătorului dreptul la diferenţa de preţ, dacă este cazul.

Chiar dacă acest text legal nu a fost invocat de către niciuna dintre părţi în etapele de fond, el putea şi trebuia să fie reţinut de către instanţe, în virtutea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., nefiind vorba de o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci de o încadrare în drept a pretenţiilor reclamantei.

Prin urmare, prejudiciul recurentei-reclamante, pretins prin intermediul primului petit al cererii de chemare în judecată, era unul previzibil şi direct, atât în componenta privind diferenţa de preţ, cât şi în cea privind comisionul de intermediere.

În contextul cauzei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1534 C. civ., care prevăd următoarele: (1) Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.

Aceste prevederi legale înlătură sau diminuează dreptul creditorului la despăgubiri atunci când nu a dat dovadă de minimă diligenţă pentru evitarea prejudiciului ori a contribuit la producerea acestuia prin acţiuni sau omisiuni culpabile.

În cauza de faţă este necesar, aşadar, a se stabili în ce măsură recurenta-reclamantă a depus diligenţe rezonabile pentru revânzarea bunului la un preţ cel puţin egal cu cel convenit prin vânzarea rezoluţionată, sens în care se impune evaluarea probatoriului, inclusiv a celui indicat de recurenta-reclamantă prin recursul formulat, cu privire la pretinsele încercări ale acesteia de a valorifica, ulterior, bunul respectiv.

Pe cale de consecinţă, Curtea socoteşte întemeiate ambele recursuri formulate de părţi, urmând a le admite şi a casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, raportat la capătul de cerere având ca obiect suma de 1.046.124,95 lei, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei prin încasarea cu întârziere a sumei de 996.000 euro, instanţa de apel va proceda la evaluarea probatoriului invocat de apelanta-pârâtă în susţinerea apărării privind disponibilitatea acesteia de a preda bunul în perioada relevantă pentru calculul dobânzii legale, cu luarea în considerare, desigur, a celor statuate în mod definitiv prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/62/2017.

În soluţionarea capătului de cerere având ca obiect suma de 210.000 euro reprezentând diferenţă de preţ şi comision, instanţa de apel va analiza probatoriul referitor la demersurile pe care recurenta-reclamantă pretinde că le-a realizat pentru revânzarea bunului, urmând a ţine seama şi de dezlegările de drept oferite de instanţa de recurs prin prezenta decizie, conform art. 501 C. proc. civ.