Financial correction upheld; annulment motion rejected as no unlawful absence or unexamined grounds shown.

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 octombrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, anularea Deciziei nr. 32681/20.04.2016, prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.01.2016, iar pe cale de consecinţă să fie obligată pârâta la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

2. Soluţia instanţei de fond în primul şi al doilea ciclu procesual

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 43 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Braşov a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin reprezentant Ministerul Finanţelor Publice, a anulat Decizia nr. 32681/20.04.2016 emisă de pârât în soluţionarea contestaţiei împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.01.2016 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar prin decizia nr. 1468 din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul antereferit, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2016.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa nr. 97 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs şi soluţia instanţei de recurs

Împotriva sentinţei de fond, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 32681/20.04.2016 şi a procesului-verbal nr. x/21.01.2016 ca fiind nelegale, precum şi obligarea intimatului la plata sumei de 14.800.304,86 RON, conform contractului de finanţare nr. x/30.10.2015.

Prin decizia nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost respins recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva sentinţei civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

4. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) şi alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare raportat la dispoziţiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., contestatoarea a arătat că prin încheierea de şedinţă din 02.11.2022, încheiere ce face parte integrantă din decizia contestată, s-a consemnat în mod greşit că recursul este declarat şi motivat în termen, fiind timbrat cu taxă judiciară de timbru de 200 RON, precum şi faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa părţilor.

A susţinut contestatoarea că acţiunea şi recursul sunt scutite de plata taxei de timbru, iar la dosarul cauzei nu există nicio chitanţă care să ateste plata acesteia.

Totodată, prin cererea de recurs nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar având în vedere acest aspect, precum şi faptul că nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanţa ar fi trebuit să suspende judecarea cererii de recurs, nu să soluţioneze recursul.

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare raportat la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., a arătat contestatoarea că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a trimis dosarul la curtea de apel cu indicaţii care privesc fondul litigiului, anume împrejurarea că actul adiţional în discuţie a fost încheiat în afara perioadei contractuale, constituind prin urmare o abatere de la disciplina contractuală, aptă să ducă la invalidarea finanţării, sub o formă sau alta.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte a intrat în judecarea fondului în primul recurs, deşi a reţinut că în primul ciclu procesual, la fond, curtea de apel nu a analizat fondul.

Procedând astfel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte a privat-o pe contestatoare de judecarea în fond cu privire la cea mai importantă chestiune: dacă actul adiţional a fost sau nu încheiat în condiţii care respectă contractul iniţial.

Totodată, instanţa de fond nu a ţinut cont de indicaţiile ICCJ şi nu a judecat fondul cauzei, nu a analizat toate motivele de recurs invocate, precum şi susţinerile din întâmpinarea depusă la instanţa de recurs.

Înalta Curte, prin susţinerea sa că este adevărat că trebuie analizat proiectul, conform Notei COCOF, dar şi beneficiarul trebuie să respecte legea, încalcă principiul de drept nemo propriam turpitudinem allegans potest.

Astfel, Înalta Curte a judecat greşit când a validat nerespectarea de către minister a unor norme legale incidente în cauză (Nota COCOF cu privire la tratamentul asistenţei retroactive din partea UE pentru proiectele retro), considerând că o altă soluţie (de sancţionare, nu de validare) ar duce la exonerarea de răspundere a beneficiarului pentru încălcarea vreunei norme legale; nu ar duce la acest lucru, ci ar duce la angajarea răspunderii Ministerului petnru nerespectarea unei obligaţii legale de analiză şi diligenţă în analiză a proiectelor pe care urmează să le finanţeze. De altfel, după actul adiţional care se pretinde că a fost încheiat nelegal, au urma mai multe acte adiţionale cu privire la care Ministerul nu a ridicat obiecţii, deşi ar fi fost logic să considere nelegale toate actele subsecvente.

La data depunerii cererii de finanţare, intimata avea obligaţia de a analiza şi verifica întreaga documentaţie, iar art. 125 alin. (4) lit. a) din Regulamentul UE nr. 1303/2013 instituie încă o dată această obligaţie în sarcina autorităţii de management.

În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei.

5. Apărările intimatului

Intimatul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare formulate în cauză

Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile generale, respectiv ca hotărârea care se contestată să fie definitivă, iar motivul de contestaţie să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză."

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează contestaţia în anulare, prin această cale de atac se tinde la desfiinţarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.

Art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

În cauză, în susţinerea acestui motiv al contestaţiei în anulare, contestatoarea a arătat că, prin încheierea de şedinţă din 02.11.2022, încheiere ce face parte integrantă din decizia contestată, s-a consemnat în mod greşit că recursul este declarat şi motivat în termen, fiind timbrat cu taxă judiciară de timbru de 200 RON, precum şi faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa părţilor.

A susţinut contestatoarea că acţiunea şi recursul sunt scutite de plata taxei de timbru, iar la dosarul cauzei nu există nicio chitanţă care să ateste plata acesteia.

Totodată, prin cererea de recurs nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar având în vedere acest aspect, precum şi faptul că nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanţa ar fi trebuit să suspende judecarea cererii de recurs, nu să soluţioneze recursul.

Înalta Curte reţine că, în mod evident, aceste susţineri nu sunt susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. redate anterior, noţiunea de nelegală citare vizând fie ipoteza în care citarea s-a făcut cu nerespectarea unor dispoziţii legale (spre exemplu cele privitoare la elementele de identificare necesare, la modul de înmânare a citaţiei, la termenul de înmânare, la datele pe care trebuie să le cuprindă citaţia), fie cea în care procedura nu a fost deloc îndeplinită.

Totodată, la dosarul instanţei de recurs se regăseşte citaţia emisă părţii, primită de funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei la 22.08.2022, astfel încât nu se poate susţine nelegala citare a părţii. Iar în ceea ce priveşte solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, se observă că aceasta există la dosarul cauzei, fiind formulată de intimatul-pârât prin intermediul întâmpinării .

Prin urmare, prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează motivul de contestaţie în anulare privind nelegala citare a părţii, asociată cu neprezentarea acesteia la termenul când a avut loc judecata, nu sunt incidente în cauză.

Cât priveşte al doilea motiv al contestaţiei în anulare referitor la omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unuia dintre motivele de casare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

De aceea, este necesară distincţia între motive de casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile nr. 97/2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, Înalta Curte constată că recurenta şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, prezentând trei seturi de argumente:

1. În criticile sale, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a intervenit în voinţa părţilor contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, interpretarea eronată fiind, în opinia UAT Prejmer, aceea că "acordarea finanţării pentru un contract care încetase prin ajungerea la termen şi care nu a fost prelungit în mod legal ar produce în mod evident un prejudiciu bugetului Uniunii Europene", iar intimatului i s-a reproşat că a întreţinut o confuzie în mod artificial, între durata de execuţie a lucrării conform graficului de execuţie şi durata de derulare a contractului nr. x/2007.

2. Un alt motiv de recurs îl reprezintă, în opinia UAT Prejmer, faptul că, în rejudecare, instanţa de fond nu a analizat apărările sale în ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea şi constatarea neregulii şi a prejudiciului.

3. Se mai critică în recurs modalitatea în care prima instanţă a interpretat obligaţiile impuse în sarcina Ministerului Fondurilor Europene privind acordarea finanţării pentru proiectele retro, afirmându-se că recurentul era obligat legal să procedeze la verificarea procedurii de derulare şi încheiere a contractului nr. x/2007 şi a actelor adiţionale înainte de semnarea contractului, fiind un proiect retro, obligativitate impusă de Comisia Europeană în Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenţei retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007-2013.

Analizând considerentele deciziei contestate, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns pe larg tuturor argumentelor recurentei, ţinând seama şi de faptul că dosarul se află în calea recursului, în cel de-al doilea ciclu procesual, astfel că dezlegările de drept statuate prin prima decizie pronunţată în cauză sunt obligatorii, fixând limitele în care se exercită controlul judiciar în calea de atac, respectiv faptul că, prin decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2016, s-a stabilit că actul adiţional nr. x/29.10.2011 la contractul nr. x/22.10.2007 a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor contractuale şi legale (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 76/2010, art. 1270 alin. (2) C. civ.).

Astfel, cu privire la primul set de argumente formulate de recurenta-reclamantă UAT Prejmer, argumente ce au vizat faptul că, în opinia sa, prima instanţă a intervenit în voinţa părţilor contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, s-a reţinut că acestea sunt aspecte care, pe de o parte, exced limitelor stabilite prin decizia pronunţată în recursul exercitat în primul ciclu procesual şi, pe de altă parte, nici nu au fost examinate de către prima instanţă în cuprinsul sentinţei nr. 97/2020.

Analizând decizia contestată, se observă că instanţa de recurs a analizat şi cel de-al doilea set de argumente ale recurentei, această analiză regăsindu-se la filele x ale deciziei. Totodată, a reţinut Înalta Curte că argumentele recurentei-reclamante privind neaplicarea vreunei corecţii, dată fiind lipsa oricărui impact financiar, reprezintă susţineri noi, ce exced cauzei juridice cuprinse în conţinutul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia UAT Prejmer nu a făcut nicio trimitere la criteriile de analiză în stabilirea ratei de corecţie, reliefate în Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă. A avut în vedere instanţa de control judiciar şi faptul că, în egală măsură, invocarea principiului proporţionalităţii pentru prima dată în recurs reprezintă o depăşire a cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu a analizat susţinerile recurentei UAT Prejmer formulate din această perspectivă.

Şi în ceea ce priveşte al treilea set de argumente, instanţa de recurs a prezentat considerentele pentru care a apreciat că acestea sunt nefondate .

Prin urmare, faptul că instanţa nu a a răspuns în sensul solicitat de recurentă nu constituie motiv de contestaţie în anulare, textul legal sancţionând neexaminarea motivelor de recurs, şi nu pretinsele erori de apreciere.

Dispoziţiile legale ale art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil alt recurs.

Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit - în opinia contestatorului - probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, instanţa europeană a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, şi A. c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Faţă de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textul legal susmenţionat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile citate.

II.2 Temeiul legal al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva Deciziei nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva Deciziei nr. 5416/2022 din 15 noiembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024.