Insurer and Guarantee Fund appeals rejected; damages capped at statutory interest after unlawful claim rejection.

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la 29.03.2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să se dispună:

1. obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. S.A. a formulat, la data de 31.08.2021, cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei de judecată ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 12584.39, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 852 din 29 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.189 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat.

A fost respinsă în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1 Reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor.

În esenţă, a susţinut că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la încălcarea art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., a arătat că Fondul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, fapt ce nu poate conduce la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, cum în mod nelegal a apreciat prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă Fondului.

Or, de vreme ce este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca Fondul să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora Fondul are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare", nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către Fond.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susţinut că, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia asupra stabilirii cuantumului penalităţilor, şi, pe fond, admiterea acţiunii precizate şi obligarea autorităţii pârâte la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2 În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

A susţinut recurentul că instanţa a nesocotit prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cererea modificatoare a reclamantei, prin care solicită despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată, fiind inadmisibilă şi în raport cu art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent.

Prin urmare, Legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului.

Intimata-reclamantă nu a dovedit faptul că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a-şi preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere emise de FGA, în această situaţie fiind inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată pe baza dispoziţiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, cererea reclamantei privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă.

A mai arătat recurentul-pârât că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, avându-se în vedere că reclamanta susţine în cererea modificatoare că practica instanţei de judecată a împiedicat-o să formuleze cerere de despăgubire odată cu contestarea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluţionare a cererii de plată. Acest aspect nu reprezintă altceva decât o modalitate de exercitare a abuzului de drept, de vreme ce învinuirea instanţei pentru soluţiile pronunţate nu poate fi un impediment pentru ca reclamanta să solicite, odată cu cererea de anulare a deciziei, şi penalităţi sau dobânzi în temeiul unor texte de lege, fie ele şi neaplicabile în cauză.

Pe fondul cauzei, a susţinut recurentul că instanţa, după respingerea excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, în mod neîntemeiat a admis acţiunea şi a obligat FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, pentru că, în cauză, nu se regăseşte situaţia nesoluţionării în termenul legal a unei cereri. Aceasta pentru că nu există un termen legal de soluţionare a cererii de plată prevăzut în Legea nr. 213/2015. Decizia în speţă a fost contestată în Dosarul nr. x/2018 soluţionat definitiv de ÎCCJ care a dispus reanalizarea dosarului de daune.

În consecinţă, pe lângă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili nici un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere.

FGA nu substituie, nu succede şi nu reprezintă asigurătorii în faliment, ci este o instituţie de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizaţii în cazul falimentului unui asigurător, Legea nr. 213/2015 neprevăzând un termen de soluţionare a cererilor de plată.

Ca urmare a aderării României la UE şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cetăţenii români, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni, sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental şi, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Or, în cauză, termenul rezonabil în care s-a soluţionat cerere reclamantei nu a fost încălcat, avându-se în vedere că au fost înregistrate peste 100.000 de cereri de plată începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B..

De asemenea, până la data de 28.04.2016, FGA s-a aflat în imposibilitate legală de a face orice plăţi către creditorii de asigurări, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând plăţile FGA de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului.

FGA nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procdura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ci, în baza art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, stabileşte dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

Prin urmare, obligaţiile FGA sunt stabilite ex legem, sunt obligaţii proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte că activităţile desfăşurate de FGA sunt activităţi administrative, care nu produc profit.

4. Apărările intimaţilor

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/11.03.2016 cerere de plată privind suma de 6362,18 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin cererea adiţională - modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 12584,39 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa recurată, a fost respinsă cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată. Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.189 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat. A fost respinsă în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul, Înalta Curte apreciind că soluţia Curţii de apel este corectă, fiind împărtăşită şi de aceasta în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

2. Recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei-reclamante care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greşit sau a încălcat normele de drept material şi pe care urmează să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., fiind nemulţumită de intervalul de timp în care prima instanţă a obligat pârâtul la plata despăgubirilor. A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.

Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a stabilit în mod corect intervalul de timp în care este datorată dobânda, respectiv începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 5189 RON reprezentând creanţa principală, aşa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x.

Înalta Curte constată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.

Potrivit art. 1531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial."

Conform art. 1535 din C. civ.:

"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/11.03.2016 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Prin urmare, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În speţa de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 5189 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus în dosarul de fond.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 5189 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanţa principală la data de 29.10.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, intimatul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge însă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

O altă critică adusă sentinţei atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire şi la dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.

Contrar acestor susţineri, în ceea ce priveşte cererea în despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere, instanţa de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în interesul legii, potrivit cărora "77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..(...)"

În cauză, deşi recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere.

Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se reţine că aceasta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii.

În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

Nu se poate susţine aşadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situaţia nesoluţionării în termen de către asigurătorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situaţia respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.

Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogaţiei şi nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).

În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiaşi text normativ, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă.

Dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării sumei în discuţie cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezenţa unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui text de lege, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinţei recurate din această perspectivă.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare fiind nefondate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că sunt nefondate criticile formulate, având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Analizând aceste dispoziţii legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, se reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că această sancţiune intervine în cazul exercitării unei acţiuni civile în contextul în care legiuitorul interzice formularea unei cereri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cauză un eventual conflict juridic între art. 19 din lege şi alte norme legale speciale nu atrage inadmisibilitatea cererii, ci eventual, netemeinicia acesteia.

Prin urmare, rezultă că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anulare a actului administrativ, sau printr-o cerere separată, aceasta din urmă fiind însă condiţionată, aşa cum s-a arătat, de respectarea termenului de prescripţie.

Altfel spus, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, formularea unei cereri de acordare a despăgubirilor pe cale separată, aşa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acţiunii.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, plata efectuându-se tot în aceeaşi perioadă, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 29.03.2021, care ulterior a fost modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/28.01.2016, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ulterior, prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acţiunea.

Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei (29.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 5189 RON, care, de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată că obligarea FGA la plata dobânzii legale nu este lipsită de temei legal în condiţiile în care, în prezenta speţă, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Fără a mai fi reluate în integralitate considerentele prezentei decizii de la analizarea recursului recurentei-reclamante, acestea se impun a fi avute în vedere şi ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de pârât.

Astfel, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 5189 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. şi art. (3) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită reclamantei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 5189 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că reclamantei i se cuvin daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. S.A. şi de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 852 din 29 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. S.A. şi de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 852 din 29 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024.