Insurer guarantee fund not liable for litigation costs; rejection of franchise and moral damages remanded for reasoned re-analysis

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 18.11.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea parţială a Deciziei nr. 43483/06.10.2021, în sensul obligării pârâtului la plata următoarelor sume de bani:

- 13.750 BGN, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată cu titlul de daune morale în cuantum de 45.000 BGN şi suma acordată de 31.250 BGN;

- 834,30 leva, reprezentând diferenţa dintre despăgubirea primită pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 01.04.2017-25.09.2017 şi remunerarea neîncasată pentru aceeaşi perioadă;

- 24.235,05 BGN, reprezentând dobânzi legale conform prevederilor art. 86 din legea obligaţiilor şi contractelor din Bulgaria, asupra principalului, şi cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1357 din 16 august 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost anulat în parte art. 2 din Decizia nr. 43483/06.10.2021.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.066,14 BGN, cu titlul de diferenţă despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată).

A fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului în ceea ce priveşte sumele de 500 BGN şi 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii şi să motiveze corespunzător decizia ce se va emite.

Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantului ca neîntemeiate.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 50 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în tot a contestaţiei.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (3), art. 13 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 213/2015.

A susţinut recurentul că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că suma de 5066,14 BGN, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului în faliment reprezintă creanţe de asigurări, apreciind astfel că se încadrează în categoria creanţelor definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

FGA este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe cum sunt cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabilă a B. fiind răspunderea civilă delictuală.

A menţionat recurentul că FGA este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asiguratorului aflat în insolvenţă. Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

A arătat recurentul că dispoziţiile legale arată că FGA nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, a apreciat recurentul că în mod corect a respins la plată suma de 5066,14 BGN, cheltuielile de judecată nefiind creanţe de asigurări în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la suma totală de 500 BGN reprezentând fransiza şi suma de 13750 BGN, reprezentând diferenţa solicitată cu titlu de daune morale, a apreciat recurentul-pârât că nu se poate reţine o neanalizare a condiţiilor legale de acordare a sumei solicitate, în cuprinsul deciziei fiind făcute referiri exprese la poliţa de asigurare, condiţiile de asigurare fiind parte integrantă din contractul de asigurare.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 43483/06.10.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin decizia menţionată, FGA a admis cererea de plată nr. x/28.09.2020 pentru suma de 32649,30 BGN (art. 1 al deciziei) şi a respins cererea pentru suma de 38503,05 BGN (art. 2 al deciziei).

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a anulat în parte art. 2 din Decizia nr. 43483/06.10.2021, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.066,14 BGN, cu titlul de diferenţă despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată). Totodată, a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei în ceea ce priveşte sumele de 500 BGN şi 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii, şi să motiveze corespunzător decizia ce se va emite. Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prima critică a recurentului priveşte faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că suma de 5066,14 BGN, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului în faliment reprezintă creanţe de asigurări, apreciind astfel că se încadrează în categoria creanţelor definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale prin care se defineşte noţiunea de creanţă de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înţeles să reglementeze această definiţie pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În acest sens este esenţial a se observa că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, recurentul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată de vreme ce nu reprezintă creanţe de asigurare, ci obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Având în vedere aceste considerente, sentinţa recurată va fi casată în parte, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect anularea art. 2 din decizia FGA nr. 43483/06.10.2021, referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 5066,14 BGN reprezentând diferenţă despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată).

A doua critică a recurentului priveşte faptul că, referitor la suma totală de 500 BGN reprezentând fransiza şi suma de 13750 BGN reprezentând diferenţa solicitată cu titlu de daune morale, nu se poate reţine o neanalizare a condiţiilor legale de acordare a sumei solicitate, întrucât în cuprinsul deciziei au fost făcute referiri exprese la poliţa de asigurare, condiţiile de asigurare fiind parte integrantă din contractul de asigurare.

Cu privire la aceste aspecte, analizând decizia atacată, instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, aceasta nu conţine nicio motivare a soluţiei dispuse cu privire la sumele menţionate, criticile recurentului fiind nefondate.

Astfel, în decizia emisă de pârâtul FGA se menţionează:

"de asemenea, nu poate fi acordată suma de 14.250 BGN, reprezentând 500 BGN - fransiza şi 13750 BGN - diferenţa dintre suma solicitată cu titlu de daune morale în cuantum de 45000 BGN şi suma cuvenită conform contractului de asigurare - în cuantum de 31250 BGN (25% din suma asigurată - 125000 BGN)."

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în lipsa unei motivări în fapt şi în drept a deciziei contestate, nu se poate stabili dacă emitentul actului a încălcat sau nu dispoziţiile legale incidente din punctul de vedere al dreptului material.

Practic, nemotivarea soluţiei dispuse prin decizia contestată echivalează cu neanalizarea condiţiilor legale de acordare a sumei solicitate, iar nemotivarea soluţiei echivalează cu nesoluţionarea efectivă a cererii de plată.

În aceste condiţii, Înalta Curte va menţine soluţia instanţei de fond în sensul obligării pârâtului să reanalizeze cererea de plată a reclamantei în ceea ce priveşte sumele de 500 BGN şi 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii, şi să motiveze corespunzător decizia ce se va emite.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1357 din 16 august 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere având ca obiect anularea art. 2 din decizia FGA nr. 43483/06.10.2021 referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 5066,14 BGN reprezentând diferenţă despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată).

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1357 din 16 august 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge capătul de cerere având ca obiect anularea art. 2 din decizia FGA nr. 43483/06.10.2021 referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 5066,14 BGN reprezentând diferenţă despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată).

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024.