Judicial disciplinary complaint: non-interference with judicial reasoning and unproven gross negligence in disciplinary verification proceedings

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C22-123/18.01.2022 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 3021/A/19.11.2021 a Inspectorului judiciar emisă în dosarul nr. x, a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar şi a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1579/2022 din 20 septembrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanţele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecăţii, instanţa de fond face o interpretare greşită a Cărţii a III-a a C. proc. civ. privind procedura necontencioasă judiciară, în special a art. 531. Odată ce judecătorul refuză nejustificat de a primi cereri la dosarul cauzei, persoanele interesate nu pot dobândi calitatea de "părţi" în proces, însă acest fapt nu poate conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004.

Arată recurentul că plângerea sa nu reprezintă o critică a hotărârii luate de către judecător la soluţionarea cauzei cu nr. x/2020 (e drept, cu încălcarea dispoziţiilor art. 527-532 C. proc. civ.) însă nu se poate face abstracţie de încălcarea îndatoririlor profesionale în mod nescuzabil prin refuzul de a primi cererile persoanelor interesate si de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Deşi la dosar au fost depuse şi memorii separate de aceste cereri de intervenţie, şi deşi judecătorul avea obligaţia să le analizeze şi putea să constate că există opoziţie la înscrierea de modificări din partea unui număr de membri, proprietari de pădure din cadrul composesoratului, a admis cererea de modificare a statutului referitoare la componenţa Comitetului director şi a comisiei de cenzori, consemnate în Hotărârea Adunării generale a Composesoratului "Podeiul comuna Arpaşu de Jos" nr. 2/2020 din data de 05.06.2020.

În ceea ce priveşte motivele instanţei de fond ce au dus la respingerea criticilor privind refuzul domnul judecător B. de a formula o cerere de abţinere în cauza cu nr. x/2020 în care era într-o situaţie de incompatibilitate nediscutabilă, apreciază recurentul că şi acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In primul rând instanţa de fond nu a avut în vedere faptul dispoziţiile art. 522 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd situaţia în care judecătorul refuză să formuleze o cerere de abţinere într-o situaţie de incompatibilitate.

Conform dispoziţiilor art. 99 lit i) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.

Dispoziţiile menţionate se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.

Necesităţii şi obligativităţii înfăptuirii corecte a actului de justiţie legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituţiei incompatibilităţii.

Cererile disjunse din dosarul cu nr. x/2020 având ca obiect modificări ale actelor constitutive, au format dosarul cu nr. x/2020, acesta fiind repartizat tot domnului B.. Ulterior, acest dosar din urmă a fost conexat la dosarul cu nr. x/2020 aflat tot pe rolul completului de judecată din care făcea parte domnul judecător B..

Or, această împrejurare era de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea magistratului care a pronunţat o soluţie de admitere într-un dosar aflat în strânsă legătură.

Cu toate acestea, judecătorul nu a înţeles să formuleze cerere de abţinere în dosarul cu nr. x/2020 având ca obiect anularea hotârârii AGA a Composesoratului ce a făcut obiectul dosarului x/2020, fiind ulterior recuzat prin încheierea nr. 75/15.10.2021 pronunţată de către Tribunalul Sibiu.

Aprecierea greşită a instanţei de fond potrivit căreia invocarea acestei abateri disciplinare presupune a analiza un litigiu aflat pe rol şi că partea interesată oricum a putut cere recuzarea, conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 99 lit. i) teza I în orice situaţie.

Drept urmare, pe raţionamentul instanţei de fond, câtă vreme se află în fiinţă instituţia recuzării, abaterea disciplinară prevăzută de art. art. 99 lit. i) teza I nu poate fi săvârşită. Astfel, considerăm că instanţa de fond face din nou o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 99 lit t) cu privire la fapta săvârşită în dosarul cu nr. x/2021 având ca obiect contestarea duratei procesului penal, recurentul arată că nu s-a aflat în culpă procesuală, fiind vădit abuzivă obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen. (cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia).

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit indicarea unui temei legal echivalează cu o îndeplinire a îndatoririlor profesionale. De asemenea, prin plângerea formulată nu se solicită un control de legalitate al hotărârilor, ci strict o apreciere cu privire la faptele săvârşite de domnul judecător care se circumscriu dispoziţiilor art. 99 din Legea 303/2004. Judecătorul joacă un rol decisiv în constituirea şi menţinerea echilibrului într-un stat de drept şi trebuie sa aplice cu toată diligenta principiul echităţii în justiţie.

Mai mult, deşi aceste abateri disciplinare au fost motivate separat, ele trebuie să fie privite şi în ansamblul lor, exercitarea funcţiei facându-se cu gravă neglijenţă, dacă nu chiar rea-credinţă.

Cu privire la constatarea/confirmarea intervenirii termenului de prescripţie, apreciază că instanţa de fond face din nou o aplicare greşită a normelor de drept material.

Apreciază recurentul că intenţia legiuitorului nu a fost de a proteja comportamente contrare legii, prin instituirea unei proceduri care nu poate fi demarată pe durata procesului, şi a unui termen care curge de la data săvârşirii abaterii disciplinare, sens în care în mod greşit s-a constatat intervenirea prescripţiei cu privire la faptele sesizate.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C22-123/18.01.2022 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 3021/A/19.11.2021 a Inspectorului judiciar emisă în dosarul nr. x şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu susţinerile părţilor şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că nici Inspecţia Judiciară şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate împotriva unei rezoluţii de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluţia şi la considerentele expuse prin hotărârile pronunţate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni ţin de esenţa activităţii de judecată, iar o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor şi activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. e), i) şi t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecţiei Judiciare şi în acţiune vizând conduita şi soluţiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. e), i) şi t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară:, e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces; i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii; t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 991 din lege, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menţionate,

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menţionate, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe.

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, în exercitarea atribuţiilor sale, Inspecţia Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat încheierile ce au produs nemulţumirea titularului sesizării.

În ceea ce priveşte abaterea de la art. 99 lit. e) din legea nr. 303/2004, instanţa de fond în mod corect a reţinut că se referă la cererilr depuse de părţi, calitate pe care reclamantul nu o avea în dosarul respectiv.

Cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie s-a arătat că Inspecţia Judiciară nu are competenţe de a face verificări, neputându-se substitui unei instanţe de control judiciar.

Cu referire la situaţia de incompatibilitate a judecătorului şi a faptului că acesta a tergiversat soluţionarea cauzei, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că nu este de competenţa Inspecţiei Judiciare să analizarea fondului în litigii, astfel, faptul că o parte consideră că un judecător este incompatibil conduce la posibilitatea recuzării acestuia. în privinţa tergiversării cauzei, instanţa a observat că reclamantul are posibilitatea de a urma procedura contestaţiei împotriva tergiversării procesului, instanţa de judecată învestită cu o asemenea cerere putând să aprecieze dacă susţinerile sunt întemeiate sau nu.

Referitor la criticile ce vizează dosarul nr. x/2021, instanţa de fond a observat în mod judicios că judecătorul a indicat temeiul juridic care a stat la baza obligării la cheltuieli judiciare, astfel că nu i se poate reproşa un comportament vădit abuziv, care să se poată traduce în indiciile abaterii constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă.

În ce priveşte constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii disciplinare faţă de faptele imputate judecătorului în perioada iunie- iulie 2019, prima instanţă a reţinut corect că, raportat la data sesizării Inspecţiei Judiciare - 30.09.2021, s-a împlinit termenul de 2 ani de la data săvârşirii posibilelor abateri, context în care o verificare a indiciilor abaterilor nu mai poate fi efectuată.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Înalta Curte arată că toate aceste măsuri au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti, astfel cum s-a arătat în precedent.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operaţiuni de interpretare a normelor juridice specifice activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1579/2022 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.