Scope of audiovisual code impartiality obligations: extension to live non-news broadcasts

Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 12.11.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, a formulat contestaţie împotriva Deciziei CNA nr. 354/21.10.2021.

Prin Decizia nr. 354/21.10.2021, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 60.000 de RON pentru încălcarea articolelor 64 şi 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 25.03.2022, reclamanta a depus la dosar o cerere de suspendare a executării actului administrativ, în temeiul disp. art. 15 (1) din Legea nr. 554/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 816 din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererile formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 816 din 19 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat ca prim motiv netemeinicia hotărârii recurate, ca urmare a ignorării probelor administrate de reclamantă.

Astfel recurenta a susţinut că deşi a depus la data de 29.03.2022 mai multe înscrisuri, instanţa de fond a reţinut că "în absenţa oricărei dovezi care să le susţină, acestea nu se pot bucura de protecţia art. 10 din Convenţia EDO".

Cu alte cuvinte, în opinia judecătorului fondului, opiniile Avocatului poporului din România, opiniile unei asociaţii de peste 500 de medici canadieni, opiniile unor reputaţi medici (deci "specialişti") români sau străini şi chiar foşti premianţi Nobel pentru medicină..., precum şi notorietatea extinderii explozive a pandemiei în ţările cele mai intens vaccinate, reprezintă o bază factuală instabilă, neserioasă, insuficient de precisă şi nefiabilă.

A susţinut recurenta că sentinţa face o confuzie regretabilă între "informarea obiectivă" a publicului şi "dovada obiectivităţii informării", neapărat în aceeaşi emisiune.

Din punct de vedere al principiilor expuse chiar de sentinţa recurată, rezultă că jurnalistul are obligaţia prezentării unei informaţii credibile, obiective şi cu bună credinţă. Din niciunul din principiile expuse ori din textele legale analizate, nu rezultă obligaţia radio-difuzorului de a prezenta "dovada" afirmaţiilor făcute, neapărat şi obligatoriu în acea/aceeaşi emisiune. Jurnalistul/radiodifuzorul are obligaţia verificării prealabile a acelei informaţi şi prezentării dovezilor în cazul în care sunt cerute, în emisiune sau, exact ca în cazul de faţă, în care cineva contestă veridicitatea informaţiilor furnizate, prin/pentru sancţionarea pe acest motiv ori în cazul solicitării de către autorităţi sau persoane care se pretind lezate prin informaţiile respective. Aşadar, faptul că probele administrate nu au fost prezentate toate (şi) în emisiunea incriminată, care era de fapt o transmisiune în direct a unui miting de protest, nu poate constitui motiv de ignorare a probelor care dovedesc realitatea - deci obiectivitatea - susţinerilor/afirmaţiilor din emisiune, buna-credinţă şi nevinovăţia fiind prezumate.

De asemenea, recurenta a susţinut că sentinţa recurată analizează o altă realitate factuală, ignorând-o pe cea evidentă, palpabilă şi dovedită în speţa analizată, începând chiar cu decizia de sancţionare atacată.

Atât din decizia de sancţionare, cât şi din criticile şi dovezile administrate de reclamantă, rezultă că în cauză a fost sancţionată o emisiune prezentată "în direct", un miting de protest. Fiind un miting de protest, este evident că prezentatorul - oricare ar fi fost el - nu avea căderea de "a invita" la microfon persoane cu opinii contrare protestatarilor.

Din această perspectivă, modul pur teoretic, decuplat de realitatea factuală, în care sentinţa recurată analizează principiile prezentării obiective a informaţiei, reprezintă juridic o lipsă a motivării deciziei adoptate, vădind lipsa totală de temei a acesteia. Sentinţa nu aminteşte (în considerente) nimic despre caracterul de emisiune "în direct", dar subliniază repetat că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 se aplică "... tuturor furnizărilor media", adică tuturor producţiilor media, indiferent de caracterul ori subiectul acestora, pentru că legea nu distinge.

Cu privire la greşita încadrare a faptelor reclamantei şi la analiza în contra scopului şi sensului prevederilor legale, făcută atât de C.N.A. în decizia de sancţionare, dar şi de sentinţa atacată, a dat un exemplu elocvent (ignorat de instanţă), în concluziile scrise, din care rezultă că emisiunile tv nu trebuie încadrate toate în acelaşi malaxor de analiză, atunci când este vorba despre prezentarea obiectivă a unor informaţii. A pretinde că nu există nicio diferenţă, din această perspectivă, între emisiunile cu caracter declarat "de informare a publicului", cum sunt cele "de ştiri", unele posturi TV fiind denumite chiar "de ştiri" şi celelalte tipuri de emisiuni, reprezintă cel puţin o interpretare eronată legii, a dispoziţiilor legale invocate (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011), care încalcă sensul şi scopul reglementării.

A precizat că scopul primordial al mass-media în ce priveşte informarea, deci al oricărei emisiuni, fie ea informativă sau de dezbateri şi opinii, este aflarea adevărului, iar sintagma "informare obiectivă" nu poate fi decuplată de "aflarea adevărului".

În ceea ce priveşte nelegalitatea sentinţei recurate, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 (2) din Legea nr. 504/2002, ale art. 64, art. 67 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011.

A arătat în plângerea formulată că din caracterul "în direct" al emisiunii rezultă implicit şi reflectarea corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credintă a faptelor şi opiniilor.

Referitor la această emisiune radiodifuzorul sancţionat nu putea încălca prevederile privind separarea opiniilor de fapte, întrucât faptele se derulau sub ochii telespectatorilor. Ignorarea acestor argumente vădeşte interpretarea subiectivă şi eronată a dispoziţiilor legale.

Pe de altă parte, prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale, se observa din conţinutul art. 65, art. 66 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, situate între cele pretins încălcate, că acestea (art. 64 şi art. 67) vizează în mod special emisiunile informative, iar nu: (i) pe cele în direct, în care publicul are posibilitatea evidentă de a-şi forma o opinie chiar şi contrară celor expuse de un eventual prezentator, şi (ii) nici pe cele cu caracter de talk-show, în care un moderator şi invitaţii săi îşi expun propriile opinii. Emisiunile incriminate de C.N.A. se încadrează în aceste tipare (în direct sau talk-show), iar nu ca emisiuni de ştiri (informative). Aşa fiind, aplicarea acestor dispoziţii legale trebuie interpretată şi aplicată diferenţiat.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, sentinţa recurată este neîntemeiată şi prin invocarea, cu încălcarea evidentă a prezumţiei de nevinovăţie, a faptului că reclamanta a mai fost sancţionată anterior pentru "aceleaşi" fapte. Faptul că şi acele sancţiuni au fost contestate, aflându-se tot pe rolul instanţelor de judecată, dovedeşte că nu se poate vorbi în afara oricărui dubiu despre o persistenţă a reclamantei în a comite contravenţii. Creşterea exponenţială a audientei postului în perioada incriminată e cea mai bună dovadă a faptului că publicul însuşi nu s-a considerat prejudiciat prin emisiunile acesteia.

Ţinând, seama cel puţin de caracterul "în direct" al emisiunii incriminate de C.N.A. s-ar fi impus reaprecierea sancţiunii în speţa de faţă şi diminuarea acesteia la minimul legal, dacă nu chiar anularea ei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de criticile invocate prin cererea de recurs şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei de sancţionare nr. 354/21.10.2021 emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, precum şi suspendarea acestei decizii până la soluţionarea definitivă a cauzei, iar în subsidiar, reaprecierea sancţiunii la minimul legal posibil şi înlocuirea acesteia cu avertismentul (somaţie publică).

Prin Decizia nr. 354/21.10.2021, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 60.000 de RON pentru încălcarea articolelor 64 şi 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare .

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte, reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 64 şi art. 67 din Decizia CNA nr. 220/2011, întrucât informaţiile puse la dispoziţia publicului de către radiodifuzor, pe de o parte, nu au fost de natură să asigure publicului posibilitatea de a-şi forma în mod liber propria opinie, iar pe de altă parte, nu au fost prezentate în mod imparţial şi cu buna-credinţă prin asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii.

Astfel, dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audivizualului (Decizia CNA nr. 220/2011) prevăd că, în virtutea dreptului fundamental la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii; b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment, să fie corectă, verificată, prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat susţinerile potrivit cărora informaţiile erau de notorietate şi de interes general, însă acest aspect nu a fost negat de instanţa de fond, care a reţinut că obiectul controlului judiciar nu îl constituie natura informaţiilor aduse la cunoştinţa publică, ci modul în care acestea au fost prezentate publicului telespectator, respectiv cu încălcarea prevederilor specifice domeniului audiovizual referitoare la informarea corectă a publicului.

Legislaţia audiovizuală nu distinge după cum o emisiune este difuzată în direct, ori este înregistrată şi nici nu există reglementări specifice uneia sau alteia dintre aceste două situaţii.

Normele din domeniul audiovizual referitoare la informarea corectă a publicului se aplică indiferent de modalitatea de difuzare a emisiunii (după cum este în direct ori înregistrată), indiferent de publicul căruia i se adresează emisiunea (respectiv emisiuni pentru copii ori emisiuni pentru publicul adult) şi indiferent de tipul de emisiune (emisiune de ştiri, emisiune de dezbatere, emisiuni pentru copii, emisiuni de divertisment ori publicitate etc).

Nici argumentul potrivit căruia emisiunea nu ar fi fost una cu caracter informativ nu este de natură să exonereze recurenta de la respectarea dispoziţiilor referitoare la informarea corectă a publicului, pentru considerentele deja expuse.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută critica reclamantei referitoare la faptul că emisiunea nu era una informativă despre pandemie, despre vaccinuri şi măsurile dispuse de autorităţi, ci era o transmisiune în direct a unui miting de protest împotriva obligativităţii vaccinării şi a măsurilor dispuse de autorităţi (...) câtă vreme dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul de reglementare a audiovizualului nu disting între emisiunile informative şi cele care nu au un caracter predominant, un anumit specific informativ, respectiv între emisiunile înregistrate şi cele realizate în direct, obligaţia furnizorilor de servicii media audiovizuale de a asigura informarea corectă, verificată, imparţială şi de bună-credinţă a publicului cu privire la un subiect, fapt sau eveniment fiind prevăzute pentru orice tip de emisiune şi orice categorie de informaţie.

În cadrul emisiunii în discuţie, reclamanta nu a abordat într-un mod echilibrat şi obiectiv informaţiile privind măsurile luate de către autorităţi în contextul pandemic şi posibilele efecte ale vaccinurilor, ci şi-a prezentat poziţia în mod subiectiv şi partizan, fără ca aceasta să fie susţinută de documente oficiale sau de expertize ştiinţifice. Afirmaţiile nu au fost făcute cu titlu de simple opinii ale invitaţilor, ci aveau un caracter cert, putând conduce la inducerea în rândul spectatorilor/telespectatorilor a ideii unor eventuale conspiraţii ale autorităţilor pe marginea acestor vaccinuri, atât împotriva populaţiei, cât şi a economiei naţionale.

Trebuie subliniat că dispoziţiile citate mai sus nu interzic iniţierea şi dzvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public general cum sunt pandemia Covid-19 şi vaccinarea, dar impun obligaţia ca demersul jurnalistic să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru, prin difuzarea unei pluralităţi de opinii.

În speţa de faţă, reclamanta nu a fost sancţionată pentru natura subiectului dezbătut, ci pentru modalitatea defectuoasă în care a fost prezentat, prin neprezentarea unei opinii contrare, a unor documente oficiale sau a opiniei unui specialist din domeniu, încălcând astfel obligaţiile de informare corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă, în acord cu cerinţele legale.

Necesitatea prezentării pluralităţii de opinii se impune pentru ca opiniile telespectatorilor cu privire la subiectele dezbătute în cadrul emisiunii să nu fie direcţionate într-un sens anume, unic şi unilateral, privându-i astfel de posibilitatea de a cunoaşte opinii variate în legătură cu subiectele abordate şi de a-şi forma propria convingere.

Or, în cauza de faţă, moderatorul şi invitaţii au susţinut, în esenţă, aceleaşi puncte de vedere, fără să fie prezentat şi punctul de vedere aflat în opoziţie. Notorietatea informaţiilor dezbătute şi faptul că pe alte canale de televiziune erau susţinute opinii contrare nu o exonerau pe recurentă-reclamantă de obligaţia de informare corectă a publicului, în acord cu întreaga realitate şi nu doar cu o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul poate fi în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat corect legea, stabilind că dreptul la libera exprimare garantat atât de Constituţie cât şi de Convenţia EDO nu este unul absolut, ci este un drept condiţional, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată, iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

În concret, obligaţiile pe care Legea nr. 504/2002 şi Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor urmăresc un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică, astfel că imperativul interesului general, clamat de recurentă nu este de natură a justifica orice tip de atitudine din partea jurnaliştilor.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este adevărat că libertatea de exprimare a jurnaliştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, însă în cauză, raportat la încălcările concrete imputate radiodifuzorului, Înalta Curte apreciază că modalitatea de a transmite informaţiile intră în categoria faptelor, iar nu a judecăţilor de valoare. În acest context, reiterează că sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru faptul că, deşi în emisiunea în cauză, au fost dezbătute teme şi subiecte de interes public, recurenta-reclamantă nu a asigurat respectarea prevederilor legale, care obligă ca în astfel de programe furnizorii de servicii media audiovizuale să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

Prezentarea/dezbaterea unor astfel de subiecte, precum cele referitoare la pandemia Covid 19 şi vaccinuri, cu implicaţii şi consecinţe în plan medical şi social, trebuie făcută cu maximă responsabilitate, să fie bazată pe adevăr şi să fie asigurată prin mijloace adecvate de verificare, prin imparţialitate în prezentare. Or, în speţa de faţă, telespectatorilor le-a fost indusă opinia promovată, fără prezentarea unor argumente contrare.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa nu a analizat probatoriul administrat în cauză, făcând referire în mod expres la prospectul vaccinului anticovid, la studii de specialitate şi la opiniile unor specialişti.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Ceea ce recurenta-reclamantă solicită instanţei de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispoziţiilor art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Modalitatea în care instanţa analizează probatoriul face parte din stabilirea situaţiei de fapt, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă strict la pronunţarea unei hotărâri cu eludarea normelor de drept material, ceea ce nu este cazul de faţă, recursul nefiind o cale de atac devolutivă.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenţiei instanţei de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente. Însă argumentaţia recurentei-reclamante nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanţial, susţinându-se doar că prima instanţă a ignorat probele aflate la dosar, nefăcând nicio referire în cuprinsul considerentelor cu privire la acestea. Aceste critici pot face doar obiectul unei căi de atac devolutive, dar nu constituie aspecte de nelegalitate verificabile în calea de atac extraordinară a recursului.

De asemenea, în privinţa individualizării sancţiunii aplicate prin decizia contestată, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că sancţiunea contravenţională a fost aplicată având în vedere criteriile legale de individualizare a sancţiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, respectiv: gravitatea şi efectele faptei, sancţiunile aplicate anterior pentru încălcarea aceloraşi dispoziţii legale privind informarea corectă a publicului (în ultimul an - trei (3) somaţii şi cinci (5) amenzi în cuantum total de 105.000 RON), amenda reflectând faptul că sancţiunile aplicate anterior radiodifuzorului nu şi-au atins scopul de a determina reclamanta să respecte prevederile legale din domeniul audiovizual în materie de informare corectă.

În concluzie, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că nu este incident motivul de casar prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 816 din 19 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.