Judicial error compensation: Prescriptive deadline and res judicata bar on passive standing

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1349 C. civ., la plata următoarelor sume de bani:

- 368.173,20 RON reprezentând diferenţa de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON şi suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri;

- 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor cumpărate şi distruse de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri;

- 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor;

- 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate;

- 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat, mărfurile neputând a fi valorificate în condiţiile legale stabilite de Legea societăţilor comerciale şi Codul fiscal, societatea practicând un adaos comercial de vânzare de 10%;

- 200.000 RON reprezentând daune morale, activitatea societăţii fiind suspendată din cauza lipsei lichidităţilor în urma incidentului în baza căruia ne-a fost indisponibilizată marfa şi, ulterior, vândută la un preţ modic sau distrusă din cauza expirării acesteia.

1.2. La termenul de judecată din 2 august 2017, Tribunalul Bucureşti a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform precizării orale formulate de reclamantă, prin avocat.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca inadmisibilă.

1.4. Prin decizia nr. 1141 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat;

(ii) a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a casat sentinţa civilă nr. 5570/03.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.5. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 4198 din 19 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice si a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român;

(ii) a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice;

(iii) a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului următoarele sume: 368.173,20 RON reprezentând diferenţa de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON şi suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri in urma licitaţiei din 31.08.2015, 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate şi distruse, 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor, 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate, 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat;

(iv) a respins cererea de acordare a daunelor morale (v) a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 16.598 RON.

1.6. Prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată şi a menţinut soluţia atacată cu privire la excepţiile formulate.

1.7. Prin decizia nr. 3384 din 3 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată;

(ii) a respins recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat;

(iii) a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal;

(iv) a casat decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.

1.8. Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 iulie 2021, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin decizia civilă nr. 2 din 7 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis apelul promovat de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român;

(ii) a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

(iii) a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată;

(iv) a admis în parte acţiunea;

(v) a respins capetele de cerere privind obligarea la plata sumei de 8.410,67 RON, reprezentând contravaloare mărfuri cumpărate şi distruse, a sumei de 7.088 RON, reprezentând contravaloare transport marfă, a sumei de 13.360 RON, reprezentând contravaloare chirie, ca neîntemeiate;

(vi) a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 10.878,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată;

(vii) a menţinut în rest sentinţa apelată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2 din 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât invocă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, învederând că, prin decizia de casare nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, care reprezintă un caz particular de răspundere civilă delictuală, fără însă a analiza cauza şi sub aspectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal de a porni o acţiune în repararea pagubei. De asemenea, şi jurisprudenţa CEDO a reţinut că dreptul de acces la instanţă nu este absolut, putând fi limitat, respectiv supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele de prescripţie.

Astfel fiind, arată recurentul, cum art. 52 alin. (3) din Constituţie nu prevede condiţiile în care operează termenul de prescripţie, sunt incidente prevederile din legile naţionale, referitoare la dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 - 542 C. proc. pen.. În raport de aceste prevederi legale, învederează că Ordonanţa procurorului dată în dosarul penal nr. x/2014 a fost emisă la 16.10.2015, iar intimata avea dreptul de a formula acţiune, conform art. 541 C. proc. pen., în termen de 6 luni de la acest moment, însă acţiunea a fost depusă la 18.05.2017, cu depăşirea termenului amintit.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu, recurentul-pârât susţine că instanţa a omis a se pronunţa asupra acestei excepţii, care a făcut obiectul cererii de apel. În apel a fost invocată atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, în nume propriu. Prin decizia de casare a fost analizată cererea de chemare în judecată doar din perspectiva antrenării răspunderii Statului Român pentru erori judiciare, rămânând ca, în rejudecare, instanţa de apel să reanalizeze cadrul procesual şi să dispună cu privire la lipsa calităţii procesuale a Ministerului Finanţelor, astfel că hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 501 C. proc. civ., nesocotind limitele casării.

Consideră recurentul-pârât că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă, în opinia sa, că în litigiile privind repararea pagubei în caz de eroare judiciară, Ministerul Finanţelor acţionează în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu în nume propriu. Şi în decizia de casare nr. 3384/03.06.2021 s-a reţinut că, în cauză, nu suntem în prezenţa unui litigiu generat de emiterea unui act administrativ, care ar fi putut constitui o premisă a atragerii răspunderii în litigiu a autorităţii ministeriale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile din recurs formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al Statului Român, privesc, pe de-o parte, soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune (subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, omisiunea soluţionării unei excepţii procesuale, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor în nume propriu (subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs referitor la omisiunea soluţionării unei excepţii procesuale, având în vedere că eventuala validare a acestei critici ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, făcând de prisos analiza aspectelor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

II.1. Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel nu a omis a analiza una dintre excepţiile invocate prin cererea de apel, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu au fost invocate de pârât prin întâmpinare, în primul ciclu procesual, fiind respinse prin sentinţa civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, invocate în susţinerea excepţiei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român. Prin decizia nr. 1141 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, însă a respins recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat, menţinând astfel soluţia dată celor două excepţii procesuale.

În rejudecarea fondului, în al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 4198 din 19 iunie 2018 Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu. Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018, care a reţinut că dezlegarea dată de această instanţă prin hotărârea de casare din primul ciclu procesuale (n.r. decizia nr. 1141/28.02.2018) este definitivă, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în raport de împrejurarea că, în al doilea ciclu procesual, Ministerul Finanţelor nu a reiterat excepţiile pe baza unei alte cauze (n.r. alta decât Legea nr. 554/2004).

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, Ministerul Finanţelor a declarat recurs, atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român, criticând soluţia din apel sub aspectul soluţionării celor două excepţii. Prin decizia nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul astfel declarat, reţinând că:

"În primul ciclul procesual instanţa de recurs a statuat că instanţa de fond a analizat acţiunea din perspectiva prevederilor legii nr. 554/2004 în condiţiile în care temeiul de drept al pretenţiilor formulate de reclamantă era reprezentat de normele referitoare la răspunderea civilă delictuală. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, a reţinut că această excepţie a fost invocată tot în raport de prevederile Legii contenciosului administrativ, această normă nefiind aplicabilă în speţă.

În fond după casare pârâţii au reiterat excepţia prin concluziile orale, susţinând că nu există niciun raport juridic fiscal între Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantă. Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.

În cadrul deciziei atacate prin prezentul recurs în mod corect s-a reţinut că problema calităţii procesuale pasive a fost soluţionată în primul ciclu procesual, iar după casare, pârâtul nu a reiterat această excepţie pe baza unei alte cauze, ci a formulat susţineri orale cu privire al această excepţie, astfel încât tribunalul a fost nevoit să reamintească limitele casării.

Susţinerile recurentului pârât în sensul că avea posibilitatea să pună în discuţia instanţei, în al doilea ciclu procesual, calitatea sa procesuală dintr-o altă perspectivă nu au legătură cu cererile formulate în faţa instanţelor de fond, o excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice într-o acţiune vizând angajarea răspunderii Statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nefiind formulată în cauză. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, pârâţii s-au limitat la reiterarea excepţiei invocate în primul ciclu procesual fără a invoca o nouă excepţie, întemeiată pe argumente diferite în raport cu cea analizată în cadrul primului recurs."

Prin urmare, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, este de observat că limitele deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021 nu impuneau o reanalizare a acestei excepţii de instanţa de apel, astfel că nu se poate reţine o omisiune a Curţii de Apel Bucureşti de a analiza toate apărările formulate de pârât.

Astfel, în ceea ce priveşte primul aspect, Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, raportat la prevederile art. 431 din acelaşi cod şi coroborate cu prevederile art. 634 C. proc. civ., care stabilesc care sunt hotărârile judecătoreşti considerate a avea caracter definitiv şi data de la care dobândesc acest caracter.

În speţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu a fost dezlegată prin sentinţa civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii sale, iar această soluţie a fost menţinută de instanţa de control judiciar, căpătând caracter definitiv conform deciziei nr. 1141 din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. În consecinţă, soluţia Tribunalului Bucureşti are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, statuând definitiv cu privire la justificarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor (în nume propriu) în prezenta cauză.

Autoritatea de lucru judecat a soluţiei date asupra excepţiei în primul ciclu procesual a fost constatată în al doilea ciclu procesual, atât în fond, de către Tribunalul Bucureşti (prin sentinţa civilă nr. 4198/19.06.2018), cât şi în apel, de către Curtea de Apel Bucureşti (decizia civilă nr. 125/23.11.2018), iar în recurs, prin decizia nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat validitatea argumentaţiei acestor instanţe. Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, prin decizia de casare din al doilea ciclu procesual nu a fost analizată cererea de chemare în judecată doar din perspectiva antrenării răspunderii Statului Român pentru erori judiciare, ci au fost examinate şi aspectele referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor în nume propriu, instanţa de casare ajungând la concluzia că acest aspect a fost dezlegat încă din primul ciclu procesual, în urma soluţionării definitive a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acest pârât.

Pe de altă parte, şi astfel ajungem la cel de-al doilea aspect, instanţa de apel avea obligaţia, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece cauza în limitele dispuse prin decizia nr. 3384/03.06.2021 a Înaltei Curţi. Or, instanţa de casare a dispus retrimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, respectiv "pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de valoarea prejudiciului", oferind şi o serie de îndrumări referitoare la aspectele ce trebuie lămurite. Aşadar, Înalta Curte nu a dispus rejudecarea vreunei excepţii procesuale, ci doar a aspectului de fond referitor la valoarea prejudiciului, dat fiind că despăgubirile solicitate de reclamantă cuprindeau mai multe componente (contravaloare mărfuri distruse, contravaloare chirie, contravaloare cheltuieli transport, etc.), iar decizia recurată nu lămurea pe deplin modul de calcul a valorilor corespunzătoare acestor componente.

Astfel fiind, instanţa de apel nu a procedat contrar prevederilor art. 501 C. proc. civ., cum susţine recurentul-pârât, ci, dimpotrivă, a respectat limitele casării şi îndrumările instanţei de recurs, examinând cauza fără a intra în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în nume propriu, dezlegată definitiv în primul ciclu procesual.

Pentru aceste aspecte, constatând că în speţă nu se identifică aspectul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, referitor la omisiunea analizării unei excepţii procesuale, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care va fi menţinută, pentru considerentele ce se succedă, care le vor substitui pe cele ale instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin notele scrise depuse în dosarul instanţei de apel la data de 20.09.2021, în rejudecarea apelului, după casarea dispusă prin decizia Înaltei Curţi nr. 3384/03.06.2021.

Excepţia a fost invocată în raport de dispoziţiile art. 541 C. proc. pen., care prevăd că acţiunea pentru repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară. În acest sens, pârâtul a susţinut că termenul de 6 luni se calculează de la data de 16.10.2015, la care Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a emis Ordonanţa de clasare în dosarul penal nr. x/2014, iar acest termen nu a fost respectat, acţiunea în despăgubiri fiind înregistrată la 18.05.2017.

Soluţionând această excepţie, instanţa de apel a respins-o, reţinând în esenţă că, în cazul dat, existenţa erorii judiciare a fost constatată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin considerentele deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021.

Înalta Curte constată că soluţia dată excepţiei este corectă, însă considerentele pe care se întemeiază nu pot fi menţinute, neputându-se susţine că eroarea judiciară a fost constatată prin decizia nr. 3384/03.06.2021, cu ocazia analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite.

După cum în mod corect a susţinut în recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu este imprescriptibil, iar în speţă nu sunt aplicabile doar dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, care reglementează la nivel de principiu fundamental răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (text constituţional valorificat în decizia de casare din perspectiva înţelesului sintagmei de "eroare judiciară" şi a încadrării situaţiei de fapt din speţă în această sintagmă), ci şi prevederile art. 541 C. proc. pen., care reglementează condiţiile şi termenul de formulare a acţiunilor în despăgubiri datorate erorilor judiciare. În consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune se analizează în raport de acest text de lege, iar în speţă începutul curgerii termenului, astfel cum în mod corect a susţinut pârâtul Ministerul Finanţelor, este determinat de data emiterii ordonanţei de clasare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov. Această ordonanţă reprezintă actul care constată neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală şi care, conform considerentelor deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021, constată existenţa erorii judiciare, respectiv desfăşurarea urmăririi penale şi dispunerea sechestrului asigurător pe bunurile aparţinând societăţii comerciale pentru o faptă neprevăzută de legea penală. Mai exact, ordonanţa de clasare reprezintă actul constatator al erorii judiciare, la care se referă art. 541 C. proc. pen., eroare a cărei existenţă a fost doar confirmată, iar nu constatată prin decizia de casare a Înaltei Curţi.

Deşi din argumentele anterior expuse rezultă atât prescriptibilitatea dreptului la acţiune, cât şi momentul începerii curgerii termenului de prescripţie (raportat la data actului care constată existenţa erorii judiciare), Înalta Curte constată că invocarea de către recurentul-pârât a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Potrivit art. 2512 C. civ., "Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă", iar art. 2513 C. civ. statuează, "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.". În speţă, pârâtul a depus întâmpinare în dosarul instanţei de fond la data de 17.07.2017, fără a invoca această excepţie; de asemenea, excepţia nu a fost invocată nici la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, în speţă la termenul din 19.09.2017 (la termenul anterior, din 02.08.2017, instanţa dispunând completarea cadrului procesual pasiv, conform precizărilor reclamantei). Prin urmare, invocarea de către pârât a excepţiei prescripţiei în al treilea ciclu procesual, în faţa instanţei de apel, depăşeşte în mod evident termenul prevăzut de art. 2513 C. civ., pârâtul fiind decăzut din dreptul de a mai invoca excepţii de ordine privată, în temeiul art. 185 raportat la art. 246 alin. (2) şi art. 247 C. proc. civ.

Într-adevăr, în primul ciclu procesual, instanţa de fond a stabilit că acţiunea este formulată potrivit procedurii contenciosului administrativ, motiv pentru care a respins acţiunea ca inadmisibilă, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Această soluţie a fost desfiinţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a stabilit că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală şi a trimis cauza spre rejudecare. Ulterior, în al doilea ciclu procesual, după judecarea cauzei în fond şi apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, în recurs, că temeiul de drept al cererii nu este reprezentat doar de reglementarea cuprinsă în C. civ. referitor la răspunderea pentru fapta proprie, ci şi de normele referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare.

Statuările Înaltei Curţi din cuprinsul deciziei nr. 3384/2021 nu produc însă efectul repunerii pârâtului în termenul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de prevederile art. 541 C. proc. pen., câtă vreme instanţa de casare a procedat la o încadrare juridică a acţiunii, iar nu la modificarea cauzei şi obiectului cererii. Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel că judecătorul nu este obligat să se limiteze la normele de drept indicate de părţi, ci va avea în vedere toate normele incidente în raport de pretenţiile concrete ale reclamantului. Prin urmare, încadrarea juridică a cererii de către judecătorul cauzei are menirea de a constata regulile de drept după care se va judeca pricina, fără a schimba limitele învestirii instanţei, astfel cum au fost fixate de reclamant prin cerere.

Mai bine spus, cadrul legal incident era aplicabil încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamant. Acesta, în temeiul principiului disponibilităţii, a expus pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină cererea, faţă de care instanţa de recurs a constatat că cererea de despăgubiri se supune şi normelor referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare. Cum dispoziţiile art. 541 C. proc. pen. erau aplicabile acţiunii încă de la momentul introducerii sale pe rolul instanţei de contencios administrativ, pârâtul Ministerul Finanţelor avea obligaţia de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în termenul prevăzut de art. 2513 C. civ., iar depăşirea termenului nu poate fi justificată prin împrejurarea că abia în recurs s-a menţionat în mod expres de către instanţa de judecată incidenţa normelor referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut şi la pct. II.1, Înalta Curte constată că instanţa de apel avea obligaţia, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece cauza în limitele dispuse prin decizia nr. 3384/03.06.2021 a Înaltei Curţi. Or, instanţa de casare a dispus retrimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond a apelului. În limitele casării, instanţa de apel urma să dezlege aspectul de fond referitor la valoarea prejudiciului, în raport de îndrumările instanţei de casare, iar nu prescripţia dreptului material la acţiune, faţă de care greşit consideră recurentul-pârât că, nefiind tranşată de instanţa de recurs, putea fi invocată în rejudecare, în faţa instanţei de apel.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a primit o soluţie corectă de respingere, urmând a fi menţinută, cu înlocuirea considerentelor instanţei de apel cu cele din prezenta decizie.

În consecinţă, în speţă nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cum anterior Înalta Curte a constatat că nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile din recurs nu au aptitudinea de a conduce la reformarea deciziei atacate. În acest sens, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 2 din 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.